Big Questions from Little People

Faber and Faber, 2012

Din retweet în retweet am aflat de cartea asta. Am primit-o de Crăciun și tare bine mi-am început anul cu ea!

Ideea cărții e foarte simplă: copiii pun întrebări trăsnite, dificile, incomode, iar părinții, mătușile, frații mai mari nu pot mereu să le răspundă pe înțelesul lor sau poate chiar nu știu de ce apa e udă, de ce pinguinii trăiesc la Polul Sud, dar nu și la Polul Nord sau câte specii de insecte există. Așa că cei de la Faber and Faber au adunat astfel de întrebări și i-au rugat pe unii oameni mari, adevărați specialiști în domeniul lor, să le răspundă copiiilor.

Bear Grylls le spune în ce condiții e OK să mănânci viermi, Alain de Botton le explică ce sunt visele, Noam Chomsky îi lămurește de ce animalele nu vorbesc la fel ca oamenii, Gordon Ramsay le povestește cum îi vin ideile pentru rețetele sale și Jeanette Winterson le explică ce înseamnă a te îndrăgosti. Mulți oameni de știință, cosmonauți, scriitori, artiști, jurnaliști etc. au acceptat această provocare și au reușit să dea răspunsuri clare, la obiect și, mai presus de toate, mult mai… științifice decât ar putea-o face un părinte.

Sunt un copil mare care se bucură să citească astfel de cărți fascinante și mereu mă gândesc dacă le-ar plăcea și nepoților mei (el, 11 ani, ea, 5 ani). E adevărat că el e pasionat de știință și că i-am cumpărat multe cărți de genul, dar ea mereu are întrebări existențiale cărora nu știu să le răspund, așa că de-abia aștept să apară traducerea ca să le-o fac cadou 🙂

Advertisements

The_Ghost_of_Barry_Fairbrother

Little, Brown, 2012

Am așteptat cu mare nerăbdare cartea pentru adulți a lui J.K. Rowling. Seria cu Harry Potter este în continuare una dintre cele mai dragi mie și aș reciti-o pe nerăsuflate oricând. Și, când ajungi să iubești o carte sau un personaj, invariabil te îndrăgostești și de autor. Așa că am fost foarte încântată când am primit The Casual Vacancy. Am încercat să nu-mi fac prea multe așteptări și să-mi scot din minte că Rowling a creat acel univers minunat din cărțile cu Harry Potter.

Din fericire, tipa știe să povestească așa de bine, încât nu a fost nevoie să-mi impun să nu mă gândesc la Harry: odată ce m-am obișnuit cu noile personaje, am pătrus cu totul în lumea lor și nu m-a preocupat nimic altceva. Când am terminat romanul mi-a fost clar că Rowling poate să scrie extraordinar de bine despre orice vrea, fie că e vorba de o școală de vrăjitori, fie că descrie condițiile mizerabile dintr-un cartier rău famat.

Pagford este un orășel pitoresc din Anglia. Și, precum se întâmplă uneori, locuitorii sunt împărțiți în două tabere adverse. Motivul: Fields, cartierul sărăcăcios aflat la marginea orașului. Unii membri ai consiliului orășenesc vor să-i integreze pe cei din Fields, ceilalți vor ca Yarvil, orașul cel mai mare din zonă, să preia cartierul. Pentru unii pagfordieni, oamenii din Fields sunt niște scursuri ale societății, drogați, prostituate, copii fără nici un viitor. Pentru ceilalți, reprezintă oameni care ar putea să-și ia viața de la capăt dacă le-ai da o mână de ajutor.

În acest context social, moartea subită a lui Barry Fairbrother, unul dintre consilierii pro-Fields, deschide lupta pentru putere din micul Pagford. Și ce mai luptă murdară se dovedește a fi! Evident, cei care doresc să ocupe locul vacant fac parte din cele mai influente familii din oraș și fiecare speră să fie ales fie ca să ducă ideile lui Barry mai departe, fie ca să pună capăt, o dată pentru totdeauna, nebuniei cu Fieldsul.

Cartea este cu atât mai bună, cu cât se concentrează pe familiile respective și pe secretele lor bine păzite. În timp ce părinții sunt ocupați până peste cap cu viitoarele alegeri, copiii lor se droghează, se taie cu lama, fac sex neprotejat. În plus, Fats, fiul adoptiv al directorului de școală, bun prieten cu Barry și care speră să devină consilier, se încurcă cu Krystal Weedon, una dintre cele mai sălbatice și needucabile tipe din liceu, un produs 100% Fields.

Cu cât pătrunzi mai mult în intimitatea oamenilor ăstora, cu atât îți dai seama că prima impresie a fost greșită, că nu există personaje doar bune și personaje doar rele. Fiecare are ceva de ascuns, iar unele secrete sunt de-a dreptul groaznice. Cartea de plină de personaje ipocrite: cei care îi arată cu degetul pe locuitorii din Fields, dar care nu sunt cu nimic mai presus decât cei pe care-i disprețuiesc, cei care acasă își terorizează familiile, dar vor să treacă drept oameni importanți ai comunitații, cei care își neglijează copiii etc.

Iar în timp ce bogații se joacă de-a alegerile, tot săracii și cei bătuți de soartă au de suferit. Pe alocuri a fost foarte dură cartea, dar toate scenele mi s-au părut justificate. Nu poți să scrii despre nedreptăți sociale fără să prezinți niște cazuri concrete.

The Casual Vacancy e un roman excelent, doar cei foarte cârcotași nu au cum să îl aprecieze. Acum parcă-mi pare rău că l-am citit așa repede: ce mă fac până când J.K. Rowling se hotărăște să publice o nouă carte?

Ich fühle mich in beiden Welten zu Hause

Wilhelm Goldmann Verlag, 2007

Eram cu Vio la talciocul din Bad Homburg și deja îmi cumpărasem vreo 3 cărți în germană, dar când am văzut-o pe asta a spus că trebuie neapărat să o citesc și mi-a dat-o cadou. Am strâmbat puțin din nas când am văzut coperta, dar i-am mulțumit și am pus cartea în geantă, alături de celelalte.

Și uite că, dintre cărțile cumpărate atunci, pe asta am citit-o prima. Recunosc că m-a atras subtitlul (Leben în zwei Welten) și eram curioasă să văd cine e acel Hans din titlu. Începutul e minunat:

Mein Name ist Hatice. Ich bin Türkin mit deutschem Pass, für Politiker ein Paradebeispiel einer gelungenen Integration, für deutsche Männer die verbotene, exotische Frucht und für deutsche Frauen der Grund, ihre Haare zu hassen.

Nu am citit multe cărți în germană; unele au fost traduceri, iar altele au fost scrise de imigranți. Dar parcă nu mă satur să citesc despre diferențele culturale cu care se confruntă atât cei care aleg să locuiască în Germania, cât și despre cum reacționează germanii la tot ce înseamnă „altceva”. Iar dacă am citit despre ruși și greci care s-au mutat acolo, cum să nu citesc și despre turci? (Mai ales că vara asta, cât am stat în Berlin, am mâncat mai mult pe la restaurante turcești, m-am îndopat cu falafel și ayran.)

Mărturiile din carte sunt sincere, amuzante, delicioase – am avut impresia că stau și ascult cum o prietenă dragă și nonconformistă îmi povestește ce-a mai făcut de când nu ne-am văzut.

Astfel am aflat că există trei tipuri de imigranți turci: cei ca părinții ei, care s-au mutat în Germania ca să aibă o viață mai bună, dar n-au renunțat la obiceiurile lor, și care trăiesc cu un picior în Germania și cu celălalt în Turcia, care nu vorbesc aproape deloc germană (cum e mama ei) și care visează să se întoarcă în satul natal când ies la pensie; cei ca surorile ei și frații ei, care încă își acoperă capul cu batic și sunt musulmani practicanți, dar au adoptat destule obiceiuri de la germani; și apoi sunt cei ca Hatice, care s-au emancipat, vorbesc perfect germană, au pașaport german, care spun despre ei că sunt germani de origine turcă.

Turcii le spun nemților Hans și Helga, iar familia lui Hatice o întreabă mereu dacă nu cumva și-a găsit un Hans. Doar are 30 și ceva de ani, cum se poate să nu fie căsătorită încă??? 🙂 Tatăl ei are obiceiul să o invite la o plimbare cu mașina (un Mercedes pe care-l schimbă o dată la patru ani, când apare noul model) și Hatice știe când urmează să vorbească despre situația ei de femeie nemăritată pentru că taică-său începe mereu cu aceeași întrebare: Și, câți ani ai acum? Pe când avea vreo 25 de ani i-a spus că soțul ei trebuie să fie neapărat turc și musulman. Pe la vreo 30, i-a zis că e OK și dacă nu e turc, dar măcar să fie musulman. Iar acum vreo 2-3 ani i-a spus că poate să se mărite și cu un neamț, doar să se mărite odată!

M-au amuzat la nebunie situațiile astea! Uneori diferențele dintre generații sunt atât de mari, încât nici n-are rost să încerci să-i faci pe părinți să te înțeleagă. E mai ușor să-i lași să vorbească, să-ți dea sfaturi, să-și facă griji pentru tine, și tu să-ți vezi de ale tale. Cam așa cum face Hatice: când merge în vizită la ai ei se schimbă înainte să intre în oraș, își ia o rochie lungă în locul celei mini pe care o purtase până atunci. Iar când ai ei vin la ea în Berlin, îi lasă să-i umple frigiderul cu mâncare turcească și o lasă pe mama ei să gătească ce vrea și să o îndoape cu mâncare.

De fapt, despre asta e vorba în carte: despre diferențe. Dintre o țară și alta, dintre o cultură și alta, dintre generații, dintre frați, despre diferențele pe care le observăm zilnic. Dar mai e și despre cum trecem peste ele sau despre cum le acceptăm, despre cum încercăm să fim noi înșine în ciuda lor. Și, din ce povestește Hatice, nu e ușor să fii o nemțoaică de origine turcă în Germania, dar măcar scrie cu mult umor și ironie despre viața ei și știe să ia ce e mai bun din ambele culturi.

Ich fühle mich in beiden Welten zu Hause, der deutschen und der türkischen, bin weder in der einen noch in der anderen nur Gast und schöpfe aus vollen Zügen aus zwei reichhaltigen Kulturen. Ich bin Hatice, mit all den Erfahrungen, Erlebnissen und Wünschen aus beiden Welten, und ich schätze gerade die Andersartigkeit von Deutschen und Türken. […]

«Fühlst du dich deutsch oder türkisch?», werde ich oft gefragt. Ich kann diese Frage nicht eindeutig beantworten, denn ich schlage immer dort Wurzeln, wo ich gerade glücklich bin. Bis vor einigen Jahren waren sie in Duisburg, dann in Berlin. Irgendwann blühte ich kurz in New York auf, das Jahr darauf in einem türkischen Ferienhotel, wo ich gearbeitet habe, um mein Türkisch aufzubessern. Ein Hans war einmal meine Wurzel, und vielleicht verwurzel ich mich bald in einem anderen Hans, je nachdem, wohin der Wüstenwind mich als Nächstes treibt.

 

„Rich or poor, we will keep together and be happy in one another”

Penguin Threads, 2012

Știu că nu e bine să judeci o carte după copertă, dar de data asta nu m-am putut abține. Când am citit pe Bookaholic despre colecția Penguin Threads, am știut că trebuie! să îmi cumpăr cel puțin o carte cu copertă-broderie. Acum, dacă mi-aș aminti în ce roman era ridicată în slăvi Little Women, m-aș simți mult mai bine, dar memoria n-a fost niciodată punctul meu forte… Cert este că îmi doresc de mult să citesc această carte clasică pentru copii (mai exact pentru fete), iar când am văzut ce copertă deosebită are n-am mai stat pe gânduri și am comandat-o.

M-am îndrăgostit de carte încă de la prima pagină, dar cel și cel mai mult mi-a plăcut de Jo. Dintre cele patru surori March, ea este cea mai băiețoasă, cea mai nebunatică, o copilă care încă de mică ține la libertatea ei și căreia nu-i place să se fandosească de dragul societății. Cum să nu te îndrăgostești de ea?! Dar mai bine să o iau de la început. Meg, Jo, Beth și Amy sunt fiicele soților March. Odată au fost bogați, dar au sărăcit între timp, iar fetele nu vor să stea cu mâinile în sân: Meg lucrează ca guvernantă, Jo are grijă de o mătușă bătrână, bogată și enervantă, Beth se ocupă de treburile casnice, iar Amy, cea mai mică, merge la școală.

‘I hate to think I’ve got to grow up and be Miss March, and wear long gowns, and look as prim as China aster. It’s bad enough to be a girl, any-way, when I like boy’s games, and work, and manners. I can’t get over my disappointment in not being a boy, and it’s worse than ever now, for I’m dying to go and fight with papa, and I can only stay at home and knit like a poky old woman.’

În familia lor nu există drame, tragedii, nu auzi uși trântite, nu există supărări care să țină zile întregi. Mi se pare fantastică educația pe care o primesc. Părinții nu le dau ordine și nu le impun anumite principii, ci le lasă pe fete să învețe singure din propriile greșeli, ei doar le îndrumă cu răbdare și blândețe. Marmee, mama lor, este mereu acolo când au nevoie de ea: nu le ceartă niciodată, ci încearcă să le deschidă ochii. Sunt zeci de exemple în carte în care fetele învață că mândria, egoismul, răutatea, lenevia nu sunt principii bune după care să-ți ghidezi viața, ci trebuie înlocuite cu bunătatea, blândețea, altruismul unui bun creștin. Stați liniștiți, nu e o carte care să vrea să te spele pe creier sau care să te amenințe cu focul Gheenei dacă nu urmezi principiile pe care autoarea încearcă să ți le insufle.

Ce fac surorile March când sunt acasă? Păi, Meg împletește diverse lucruri, Jo scrie poezii și povești, Beth deretică prin casă, iar Amy stâlcește cuvintele și visează să devină o mare doamnă. Fetele învață că familia este mai importantă decât banii, că mai bine să alegi un soț pe care să-l iubești decât unul bogat, că dacă te porți frumos cu mătușile mai în vârstă o să îți primești răsplata cu vârf și îndesat și că, oricât ai încerca, nu poți să fugi de iubire. Pentru o carte scrisă la 1868, unele principii sunt de-a dreptul moderne.

‘An old maid – that’s what I’m to be. A literary spinster, with a pen for a spouse, a family of stories for children, and twenty years hence a morsel of fame, perhaps; when, like poor Johnson, I’m old, and can’t enjoy it – solitary, and can’t share it, independent and don’t need it. Well, I needn’t be a sour saint nor a selfish sinner; and, I dare say, old maids are very comfortable when they get used to it; but…’

Am fost extraordinar de încântată de carte până la pagina 360. Am spus deja că Jo era preferata mea; ei bine, de când l-a cunoscut pe Laurie, nepotul bogătașului cu suflet mare din vecini, am crezut că o să fie împreună. De fapt, eram atât de convinsă, încât de-abia așteptam să văd cum Laurie o va îmblânzi (doar în ce privește concepția despre iubire) pe Jo. Am fost profund dezamăgită să citesc că Jo îl refuză. Nu-mi venea să cred: preferata mea nu îl vrea pe cel alături de care a crescut făcând toate prostiile din lume, pe cel care o iubește așa zvăpăiată cum e ea, pe cel care i-ar da toată libertatea și de-acum înainte? Rațional, înțeleg alegerea lui Jo, dar tot nu sunt împăcată cu asta… Uneori refuz să cred că personajele mele preferate au o altă soartă decât cea imaginată de mine. Până la pagina 491, când se termină cartea, am citit cu mai puțin interes, mai ales că autoarea și-a pus personajele să formeze niște cupluri total neinspirate din punctul meu de vedere.

Oare mi-ar fi plăcut și mai mult cartea dacă aș fi citit-o când eram mică? E greu de spus. Cred că tot Jo m-ar fi atras și cred că aș fi suferit puuuțin că eu nu am frați sau surori, dar sunt convinsă că ar fi devenit una dintre cărțile mele preferate.

Tocmai am comandat Little Men & Jo’s Boys, continuarea la romanul de față. Sunt foarte curioasă să văd cum evoluează surorile March și, trebuie să mărturisesc, încă nu mă pot despărți de ele 🙂

PS. Pentru cei interesați, am văzut că traducerea în română a apărut la Corint Junior.

PPS. ‘I am not afraid of storms for I am learning to sail my ship’ – ah, ce tatuaj inspirațional ar ieși din citatul ăsta! 😀

Cel care mă așteaptă

Polirom, colecția Proză XXI, 2012, traducere din italiană de Cerasela Barbone

Iranul îl cunosc doar din cărți. De fapt, nu-l cunosc, ci mai corect ar fi să spun că despre Iran știu doar lucruri pe care le-am citit în două cărți autobiografice, Reading Lolita in Tehran și Persepolis, care m-au impresionat la culme.

Îmi este atât de greu să înțeleg cultura lor, să mă pun în locul lor, dar un lucru e clar: nimeni nu ar trebui tratat așa cum sunt tratate femeile în multe țări islamice. Și, culmea, nu societatea este răul cel mai mare în cartea asta, ci familia! Da, acea mână de oameni care se presupune că trebuie să fie necondiționat lângă tine și să te ajute, tocmai ea e cea care îi face viața un iad lui Musum. În primul rând, fetele erau din start nedorite în familia ei. Frații ei s-au bucurat dintotdeauna de iubire și aprobare, pe când ei i-a fost greu să-și convingă părinții să o lase în continuare la școală.

O fată era tratată aproape ca un animal: era pusă încă de mică la muncă, trebuia să respecte mereu zeci de mii de reguli ca nu cumva să-și facă stăpânii familia de rușine, trebuia să se supună întru totul bărbaților din familie (chiar și fratele mai mic avea dreptul să o lovească, normal, cromozomul ăla în plus îi dădea acel drept) și, când familia considera că a venit vremea măritișului, sub pretextul că îi caută cel mai bun pretendent, o târguiau.

După ce adolescenta Musum încalcă toate acele reguli sacre și schimbă niște priviri cu un tânăr farmacist, care și-a mai și permis să-i scrie un bilet de amor!!!, frații și mama o calcă în picioare, tatăl este fooooarte dezamăgit de ea și o mărită cât de repede pot. Norocul lui Musum e că, prin intervenția unei prietene de familie, nu ajunge cu măcelarul prosper, murdar, scârbos și curvar, ci cu un comunist cult, care o încurajează să-și continue studiile și care îi cere un singur lucru: să-l lase în pace ca să-și vadă de misiunea lui.

În unele părți cartea mi s-a părut prea lacrimogenă. Autoarea o transformase pe Musum într-o superwoman care se ridică, chiar dacă cu lacrimi în ochi, după fiecare lovitură primită de la viață, reușește să iasă din orice situație, să treacă peste toate obstacolele… atât timp cât e vorba de copiii ei. Pentru ei ar face (și chiar a făcut) orice, dar atunci când îi vine rândul să fie fericită… ei bine, atunci jugul acela imbecil format din societate, reguli, cutume și familie se strânge iar în jurul gâtului ei, iar ea trece din nou pe locul doi.

Am fost într-o continuă stare de iritare cât am citit cartea asta. Nu e de mirare având în vedere ce se întâmplă acolo! Și știți ce e mai groaznic? Nu mi se părea deloc că e ficțiune: poate că o singură femeie nu trebuie să poarte singură o povară așa de mare, dar pare al naibii de plauzibil. Și de ce să fi avut dreptul să fie fericită la final? Câte femei din Iran au dreptul ăsta? Nu cred că viața le oferă multora happy endings… Atunci Musum s-a transformat în ochii mei într-un simbol: le reprezintă pe toate acele nefericite care au fost forțate să se mărite, care trebuie să se ascundă în spatele vălului, care au fost bătute de soți, care au suferit din cauza imbecilității umane și a fanatismului religios. Săracele Musume…

Mi-am amintit cuvintele mamei mele. „Ceea ce ni se cuvine fiecăruia dintre noi e deja stabilit și, nici dacă ar cădea cerul pe pământ, nu s-ar schimba nimic.”
Adesea mă întreb ce mi se cuvine cu adevărat și dacă am avut vreodată ceva care să-mi fie destinat mie sau dacă, dimpotrivă, n-am făcut decât să particip, să fiu victima destinului pe care l-au avut bărbații din viața mea, a idealurilor și obiectivelor lor. Fusesem sacrificată pentru onoarea tatălui meu și a fraților mei, plătisem pentru idealurile soțului meu și ale alegerilor lui de erou și, de asemenea, pentru datoriile față de țară ale copiilor mei. Dar eu cine eram? Soția unui criminal, a unui trădător al țării sale sau a unui activist care luptă pentru libertate? Mama unui mujahedin? Sau mama disperată a unui soldat luat prizonier și apoi eliberat? De câte ori, în viața mea, reușisem să mă ridic de jos și fusesem doborâtă din nou la pământ și zdrobită, știind că n-am meritat-o niciodată. Nu fusesem niciodată lăudată și aclamată pentru însușirile mele și forța mea, ci pentru cele ale bărbaților mei și, la fel, reproșurile și acuzațiile nu depinseseră de mine și de greșelile mele, ci de cele presupuse ale soțului și fiilor mei. Era ca și cum eu n-aș exista, ca și cum n-aș avea nici un drept. Când trăisem și muncisem pentru mine însămi? Când avusesem dreptul să decid? Când fusesem întrebată ce îmi doream cu adevărat?

Și, cu toată revolta ei, nu are alte cale decât să se supună…

Astra

Humanitas, colecția Vintage, 2011, traducere din germană de Grete Tartler

O, Astra, cum m-ai cucerit și cu cât drag te-am citit! Nu știu dacă mi-a plăcut așa de mult pentru că Dito și Idem sunt de fapt regina Elisabeta și Mite Kremnitz (citiți În intimitatea secolului 19 de Ioana Pârvulescu și Aminitiri din Junimea de Iacob Negruzzi ca să aflați mai multe despre nemțoaica asta foarte simpatică), dacă m-a atras în special stilul epistolar al cărții, povestea tragică de amor sau iubirea aia mare dintre cele două surori. Sau poate că au fost toate astea la un loc.

Astra m-a purtat înapoi în timp, în epoca în care se călătorea doar cu trăsură, în care mai existau slujnice și vizitii, când doamnele întrețineau atmosfera cântând la pian și când trimiteai scrisori dacă voiai să-i spui mamei ce mai faci.

Cele două surori din carte, Astra și Margo (nemțoaice) se întâlnesc după o despărțire lungă, de câțiva ani. Margo s-a căsătorit cu Sander și s-a mutat în România, la moșia acestuia de la Burda, și au trei copii. Astra vine pentru prima dată în România și e impresionată de moșie, de nepoți, dar mai ales de Sander. Aici e toată intriga cărții: Astra se îndrăgostește de cumnatul ei. Dar, pentru că nu vrea să își facă sora să sufere, acceptă să se căsătorească cu Paul Morosh, proprietarul moșiei învecinate pe care oricum nu-l place. Dar așa e ea, se sacrifică pentru cei dragi.

Cele două moșii nici că pot fi mai diferite! Dacă la Burda cântau la pian, pictau, totul era ordine și armonie (cât de nemțesc!), la Moroschka e doar noroi în curte, adevărata stăpână e mama lui Paul, o femeie cu apucături fanariote. Nici vorbă de cântat la pian, de poezii, de liniște (cât de românesc!). Cartea mi s-a părut că pendulează mereu între spiritul nemțesc și cel românesc, între acolo și aici. Nu pot decât să-mi imaginez ce șocant a fost pentru regina Elisabeta și pentru Mite Kremnitz să se trezească dintr-odată într-o țărișoară ca România… În vară m-am plimbat prin Tübingen și Reutlingen și am văzut ce case aveau ei pe la 1700, așa că nu-i de mirare că, oricum ai citi cartea asta, spiritul nemțesc e cel mai prețuit.

I-am spus că la Moroschka poate să mă tot sărute și să mă pieptene, dar aici aș prefera să merg la Belvedere. Însă lui i se pare plictisitor. Eu vorbesc despre teatru și de concepția asupra unui rol sau a altuia, el abia își reține, din nări, un ușor căscat. Nu vrea decât să mă iubească. Dar să-mi mai iubească și spiritul, să stea de vorbă cu mine, să se bucure împreună cu mine de ce e frumos. […]

Îmi merge, desigur, bine; pe cât de bine îi poate merge cuiva care se află cu domn străin, într-un loc străin, uitându-se pe fereastră dintr-o casă străină.

Am petrecut o zi foarte interesantă și tristă cu cele două surori. Mi-ar fi plăcut să se fi terminat cu bine, dar poate că e mai bine așa, oricum nu erau acasă aici, iar după ce Margo a aflat ce fel de om e Sander, nu cred că ar mai fi putut fi fericită cu el.

Îmi place mult de tot colecția Vintage, după Memorii/Jurnale e preferata mea. Iar traducerea Gretei Tartler e minunată. O mică observație totuși: prefața e atât de explicită, încă nu au mai existat surprize când am citit romanul. Poate ar fi trebuit trecută ca postfață. Astfel ai fi citit romanul fără să afli 90% din acțiune, iar la final, din postfață, ai fi putut să afli mai multe despre perioada în care a fost scris, despre influențe, simboluri etc. Zic și eu…

 

The Suspicions of Mr Whicher

 Bloomsburry, 2009

Îmi place să nu mă documentez înainte să citesc o carte pentru că surpriza descoperirii e cât se poate de plăcută. La fel și cu The Suspicions of Mr Whicher: mă așteptam să dau peste o carte polițistă care să mă țină cu sufletul la gură în primele zile de concediu și mai ales în avion. Mare mi-a fost bucuria când am văzut că acest domn Jack Whicher a existat, că „romanul” nu e roman deloc, ci e o carte de istorie: istoria începutului detectivisticii.

Rău îmi pare de crima care a avut loc la Road Hill House, dar dacă așa ceva nu s-ar fi petrecut, poate că Whicher nu ar fi ajuns atât de faimos. De fapt, a fost atât de faimos, încât mari scriitori din perioada respectivă au făcut din el un personaj în romanele lor: Dickens, Wilkie Collins etc. Whicher a fost unul dintre cei mai buni detectivi de la Scotland Yard. Avea o intuiție extraordinară și a rezolvat majoritatea cazurilor care i-au fost încredințate. Nu s-a păstrat nici un portret de-al lui, dar nu puțini sunt cei care l-au descris în romane, jurnale, ziare.

Jack Whicher was one of the original eight Scotland Yard officers. In the eighteen years since the detective force had been formed, these men had become figures of mystery and glamour, the surreptitious, all-seeing little gods of London. Charles Dickens held them up as models of modernity. They were as magical and scientific as the other marvels of the 1840s and 1850s – the camera, the electric telegraph and the railway train. Like the telegraph and the train, a detective seemed able to jump through time and place; like the camera, he seemed able to freeze them – Dickens reported that ‘in a glance’ a detective ‘immediately takes an inventory of the furniture’ in a room and makes ‘an accurate sketch’ of its inhabitants. A detective’s investigations, wrote the novelist, were ‘games of chess, played with live pieces’ and ‘chronicled nowhere’.

Kate Summerscale a făcut o enormă muncă de cercetare ca să scrie cartea asta. Epoca victoriană e descrisă în toată splendoarea ei, de la maniere la invenții, de la prețuri la scriitori, de la pudoare la secrete rușinoase. Printre cele mai fascinante lucruri mi s-a părut pătrunderea realității în ficțiune. Autoarea sugerează (zic „sugerează” pentru că nu mai țin minte exact dacă afirmația ei e documentată sau dacă e doar o presupunere) că Charlotte Brontë s-ar fi inspirat din cazul familiei Kent (locuitorii de la Road Hill House) când a scris Jane Eyre: domnul Kent era căsătorit, avea copii, dar a avut o relație cu doica. Familia, cu tot cu doică, s-a mutat dintr-un sat într-altul din cauza bârfelor. Kent susținea că soția lui e nebună, iar când aceasta a murit, s-a căsătorit cu doica, a făcut copii cu ea (cel mai mic dintre ei este omorât la Road Hill House), iar copiii din prima căsătorie sunt marginalizați de către ambii părinți. Iar ăsta e doar unul dintre multele exemple din carte.

Acum îmi pare rău că nu mi-am notat romanele polițiste care au fost scrise în perioada respectivă. Sunt convinsă că ar fi ieșit o listă pe cinste! Uneori mi-e ciudă că citesc pe reader și nu pot să îndoi fizic colțuri, nu pot să iau stiloul și să mâzgălesc câteva idei pe ultima pagină.

Oricum, n-am mai citit o carte victoriană de secole! Îmi prinde așa bine să schimb aerul, să trec dintr-un secol într-altul. Dar cred că m-aș sătura dacă aș citi prea multe cărți clasice. Trecutul m-a fascinat dintotdeauna, recunosc că mi-ar fi plăcut să fi dat la Istorie. Și chiar dacă The Suspicions of Mr Whicher nu e o carte clasică, evident, tot reușește să te transpună cu totul în acele vremuri, ceea ce e minunat!