Dispariția lui Richard Taylor

Editura Vellant, 2010, traducere de Cristina Patricia Gheorghe

Richard are 30 de ani, e căsătorit, are o fetiță nou-născută și tocmai s-a mutat într-un apartament minunat din centrul Londrei. Mama lui e mulțumită de el, soția lui e mulțumită de el, toată lume e mulțumită de el. Dar nu și el. Uneori ajungi să îți dai seama destul de târziu că ai trăit după cum ți-au dictat ceilalți și că e timpul să faci ceva până mai poți.

Așa că Richard pleacă. Pur și simplu nu se mai întoarce acasă. Îi trimite mamei lui o scrisoare în care îi spune că urmează să ia avionul spre Tokio și gata. Nu e primul și nici ultimul care își abandonează familia, dar să dispari? Just like that? Mi s-a părut tare dubioasă alegerea lui, lașă de-a dreptul. Pe de altă parte, nu știu dacă el credea că există o altă șansă ca să scape de viața aia care-l făcea nefericit.

Găselnița care mi-a plăcut, e că nu Richard e cel care își deplânge soarta de marionetă, ci fiecare capitol e povestit de câte-o femeie cu care el a intrat în contact: soția lui, mama, o colegă de serviciu, o tipă care l-a luat la un moment dat cu mașina etc. Singurul Richard pe care ajungi să-l cunoști e cel din poveștile și amintirile lor. Așa că nu poți să-l judeci până nu afli și versiunea lui. Doar că nu există o asemenea versiune.

Uneori am nevoie de o carte din asta, care să meargă rapid. Mă destinde.

Advertisements

Herta Müller la Ateneu

Nu o să înțeleg niciodată de ce evenimente de genul acesta trebuie să fie scorțoase, pline de oameni trecuți de mult de vârsta a doua și greu accesibile. Spun asta pentru că am reușit să cumpăr bilete abia a doua oară când am încercat; prima data nu le primiseră. A doua oară am făcut ochii mari de cât de multe bilete erau deja vândute… mi s-a spus că sunt, de fapt, rezervate de către editură. Pentru publicul simplu au mai rămas vreo 100 de locuri libere sau posibilitatea de a-și da coate ca să ajungă măcar în librărie la lansarea din Kretzulescu.

Apoi, în timp ce așteptam să intrăm, până și tipa care împărțea pliante m-a măsurat din cap până-n picioare și mi-a aruncat o privire indignată. Probabil pentru că eram prea colorat îmbrăcată și aveam sub 60 de ani. M-am săturat de evenimente din astea ”care miros a naftalină” (vorba unei prietene) și la care mă duc de plăcere, dar ajung să simt că nu am ce să caut acolo. Nu am mers ca să fac parada modei, îmbrăcată cu cele mai bune haine și cu pantofii care mă strâng, ci am mers ca să o ascult pe Herta Müller vorbind. De ce trebuie astfel de evenimente să fie atât de rigide?

Lăsând la o parte nemulțumirile, m-au fascinat fragmentele pe care Herta Müller le-a citit din Leagănul respirației. Nici nu se pune problema, mâine o să fiu prezentă la Kretzulescu cu cartea în mână, așteptând la rând la autografe. Iar din ce am observat, Herta Müller nu e o persoană prea diplomatică, spune lucrurilor pe nume, indiferent ce orgolii rănește. Așa că îmi pare sincer rău pentru dânsă, că a avut de suportat toate pupincurismele acelea formale Nu aș putea să fac un rezumat a ceea ce s-a discutat, dar m-am bucurat de fiecare răspuns, mai ales că erau sincere și acide. Așa e dacă trăiește de atâți ani printre nemți: e mai important să spună ce crede, decât să umble cu mănuși.

Mă bucur mult că am fost în noaptea asta acolo și mâine o să încerc să ajung devreme în librărie, să fiu sigură că nu mai trebuie să-mi mijesc ochii ca să o văd 🙂

Alle meine Katzen

Ullstein Taschenbuch, 2006

Au trecut câteva zile bune de când am terminat de citit cartea și de fiecare dată când o văd nu pot să nu zâmbesc. A fost… perfectă. Și nu spun asta doar pentru că apar pisici în ea 😀

De fapt, pisicile sunt doar un pretext ca Olga Kaminer să își povestească viața. Da, fiecare capitol poartă numele unei pisici din perioada pe care Olga o descrie, dar ele sunt doar niște personaje secundare. Atunci ce-i așa fain la cartea asta? Totul, de la felul haios în care e scrisă (limbajul este unul colocvial, deci nu am stat toată ziua cu dicționarul în brațe, ceea ce înseamnă că am putut să mă bucur de fiecare pagină fără prea multe întreruperi), la întâmplările neobișnuite prin care ea sau prietenii ei au trecut și, evident, pisicile, fiecare cu apucăturile și obiceiurile ei.

Olga Kaminer a fost mereu înconjurată de pisici, chiar dacă nu toate erau ale ei. Pe unele a fost nevoită să le lase în grija unor prieteni pentru o anumită perioadă de timp și nu le-a mai recuperat niciodată. Cu altele au ajuns să crească propriii ei copii. O mare parte din carte se axează pe viața ei de studentă în Leningrad și, recunosc, încep să cred că rușii (și pisicile lor) sunt niște țicniți. De exemplu, jocul preferat al unui motan era să se arunce de la etaj, dacă se poate direct în capul trecătorilor. Alt motan era vorbăreț, adică nu tăcea nici 10 minute, mereu ”miau-miau-miau”. Pe lângă un amic cartofor care ajunge să candideze pentru postul de primar al orașului, Olga a avut un prieten care nu se înțelegea deloc cu pisica ei. Relația dintre ei era atât de proastă, încă tipul a ajuns să închidă pisica în frigider pentru vreo 3 ore!!!

Für Alex war Patrizias anarchisches Verhalten eine Herausforderung. Er machte es sich zur Hausaufgabe, die Katze erziehen. Einmal sperrte er sie in der Toilette ein. Sie rächte sich dafür, indem sie sechs Rollen Toilettenpapier zerfetzte. Auch Patrizia versuchte, Alex zu erziehen. Sie fand seine Fotoutensilien – Fotopapier nebst Chemikalien – und vernichtete sie. Alex sperrte sie auf dem Balkon ein. Patrizia pinkelte in seine Schuhe. Alex schmiss ihre Fischkonserven weg, Patrizia kalute ihm seine Bulette direkt von Teller. Der Krieg zwischen Mensch und Tier daurte an.

Ăsta da război conjugal! :))

Cu ocazia asta am mai descoperit încă o editură pe care nu o știam și care pare să aibă multe cărți drăguțe. Eh, data viitoare când merg la vio în vizită, o să mă întorc cu mai mult de două cărți.

O nouă temă

Era timpul să schimb tema blogului și după îndelungi așteptări ( 😛 ) am una nouă. E puțin mai aerisită ca cealaltă și, îmi place să cred, mai user-friendly. Am introdus tagurile, doar că momentan sunt unele care se repetă (lucrez la asta) și sunt încă vreo 200 de posturi fără taguri. Vor mai apărea mici modificări în coloana din partea dreaptă a blogului și vreau să schimb și fontul din titlurile posturilor pentru că ăsta mi se pare prea banal 😀

În rest, toate sunt bune și frumoase. Sper să nu uit că luni e întâlnirea cu Herta Müller la Ateneu și să mă trezesc la 6 că sunt tot acasă 🙂 Aștept târgul de carte și festivalul de literatură și, evident, mi-ar plăcea să apară un nou roman scris de Filip Florian 😀

Cam atât, mâine scriu despre cartea cu pisici 🙂

Băieții de pe strada noastră

Editura Polirom, colecția Biblioteca Polirom, 2010, traducere de Nicolae Dobrișan

La început a fost Al-Gabalawi și Al-Gabalawi era stăpân peste pustiu. Și în pustiu și-a ridicat o casă. Era singura casă de acolo și avea o grădină minunată și niste ziduri mari care o protejau și o izolau de pustiu. Toată lumea trăia în pace și liniște în Casa cea Mare: Al-Gabalawi, soțiile lui, fiii lui și slujitorii. Asta până când Tatăl a anunțat că noul administrator al moșiei va fi Adham, cel mai mic dintre copiii lui. Idris, fiul cel mare, se răscoală împotriva voinței Tatălui și este alungat din casă. Printr-un șiretlic face ca Adham să încalce și el porunca Tatălui și să fie și el alungat. Și de aici au început toate problemele străzii.

Partea de început mi s-a părut desprinsă din Biblie (de fapt, din Coran, dar cum nu am citit Coranul, nu pot să mă pronunț): căderea lui Lucifer, alungarea lui Adam și Eva din Rai, traiul greu pe care aceștia îl duc pe Pământ, uciderea lui Abel de către Cain etc. Mi-a plăcut mult partea asta, Geneza repovestită 🙂 Din păcate, istoria străzii pe care locuiesc Idris și Adham e destul de tristă. După moartea celor doi, Al-Gabalawi se retrage în Casa lui, iar un administrator preia moșia. Strada ajunge în mâna haidamacilor, care cer taxă de protecție de la cei de pe stradă și în loc să-i apere, ei sunt cei care își bat joc și îi bat la propriu pe săracii care, de cele mai multe ori, nu au nici o vină.

În timp ce nepoții lui Al-Gabalawi trăiesc în sărăcie și sunt oprimați, acesta nu intervine în favoarea lor; s-a retras în spatele zidului Casei și indiferent de rugămințile oamenilor nu se arată ca să facă dreptate. Dar din când în când, o dată la câteva generații, apare câte-un nepot care nu mai suportă să vadă starea în care au ajuns cei de pe stradă, nu îi suportă pe haidamacii cu bastoanele lor și încearcă să facă dreptate. Din păcate, ”nenorocirea străzii este uitarea”, iar dreptatea obținută de unii este călcată în picioare de generația viitoare.

A fost o carte destul de atipică pentru mine, de la locul în care are loc acțiunea, la numele ciudate al personajelor, la subiectul cărții. Dar mi-a plăcut să mă desprind pentru câteva zile de lumea asta contemporană și politically correct pe care o întâlnesc în majoritatea cărților și să mă plimb prin nisipul deșertului Al-Muqattam.

O singură chestie m-a deranjat: prea mi s-a părut că poveștile despre salvatorii străzii sunt la fel, iar după a treia poveste aveam impresia că le știu pe toate și aș fi preferat să se oprească acolo, nu să continue încă vreo 200 de pagini. Sau, cine știe, poate doar m-am dezobișnuit să citesc cărții de 500 de pagini 🙂

French Milk

Touchstone, 2007

În ianuarie 2007, Lucy Knisley (22) și mama ei (50) au petrecut o lună în Paris. Lucy, studentă la School of the Art Institute din Chicago, a păstrat un jurnal al acelei luni. Nimic neobișnuit până aici, doar că jurnalul nu e scris, ci desenat. Dap, timp de o lună a desenat în fiecare zi ce a făcut, ce a vizitat, cum s-a simțit, ce a mâncat… Sunt 193 de pagini pline de desene adorabile + poze din sejurul lor în Paris.

Evident că m-am îndrăgostit de carte! În primul rând, îi admir pe toți cei care pot să facă ceva cu mâinile lor, indiferent dacă e vorba să picteze un tablou, să cânte la un instrument sau să coasă un nasture. Vorba mamei, am o sută de mâini stângi și nici una dreaptă, așa că nu-mi rămâne decât să mă bucur că există oameni talentați care pot să facă toate lucrurile alea frumoase care mie nu mi-ar ieși nici într-o sută de ani. Deci, unu: jurnal în desene – WOW!

În al doilea rând, m-am reîntors pentru 2 zile în Paris. De data asta nu m-am rezumat la a cumpăra mâncare din supermarket și la a mă plimba fără țintă pe străzi: am mâncat în restaurante, am fost în zeci de muzee, am văzut Parisul așa cum îl văd cei care își permit să stea o lună acolo. Bine, am fost puțin invidioasă, dar m-am mulțumiți și cu atât, știind că nu există nici o șansă să revăd orașul în viitorul apropiat…

În altă ordine de idei, aruncați o privire aici, aici și aici ca să vă convingeți singuri de cât de drăguță e cartea.

How to be Good

Penguin Books, 2001

Mă bucur că m-am decis să îi mai dau o șansă lui Nick Hornby anul ăsta. După dezamăgirea cu Juliet, Naked am crezut că nu o să mai pot citi ceva scris de el pentru muuuult timp, dar uite că mi-am adus aminte că am How to be Good pe ebook reader și am zis să văd cum e. De la primele pagini l-am recunoscut pe vechiul Hornby, cel din High Fidelity și A Long Way Down, Hornby, cel de a cărui scriitură mă îndrăgostisem.

Familia Carr pare una cât se poate de normală, banală, la fel ca toate celelalte: un soț, o soție și doi copii. Doar că David s-a autoproclamat ”cel mai furios om din Holloway”, Katie nu îl mai suportă și se gândește din ce în ce mai des la divorț. Katie este o persoană care a încercat mereu să facă doar ce este bine: a devenit doctor ca să îi ajute pe ceilalți, este încă alături de David pentru că asta ar face o soție bună care vrea să dea impresia unei căsnicii bune, totul la ea se învârte în jurul acestui cuvânt. Nu am numărat de câte ori apare cuvântul ”good” în carte, dar vă asigur că nu de puține ori.

I’m a good person. In most ways. But I’m beginning to think that being a good person in most ways doesn’t count for anything very much, if you’re a bad person in one way. Because most people are good people, aren’t they? Most people want to help others, and if their work doesn’t allow them to help others then they do it however they can – by manning the phones at the Samaritans once a month, or going on sponsored walks, or filling in standing orders. It’s no good telling me that I’m a doctor, because I’m a doctor only during weekdays. I’ve been sleeping with someone other my husband outside working hours – I’m not that bad that I’d do it inside working hours – and at the moment, being a doctor can’t make up for that, however many rectal boils I look at.

Fiecare încearcă să salveze căsnicia cum știe mai bine: ea își găsește un amant, iar el îl găsește pe GoodNews, un fel de predicator New Age, care reușește să îi facă furia să dispară. Iar odată cu furia, lui David parcă i s-a luat un văl de pe ochi: viața pe care a dus-o până atunci nu era bună: era o viața canalizată pe dorințele lui și ale familie lui, fără să îi pese de ce se întâmplă în jurul lui, de oamenii fără adăpost, de copiii care cerșesc, de cei care mor de foame… Noul David are idei revoluționare, pe care le pune în practică: își convinge copiii să își doneze o mare parte din jucării; își convinge vecinii să găzduiască copii de pe stradă și plănuiește, tot împreună cu GoodNews, să scrie o carte despre cum ar trebui să ne purtăm ca să facem lumea asta un loc mai bun.

Ca și Katie, la început, schimbarea asta radicală a lui David mi s-a părut interesantă. Dar după câteva astfel de cerințe excentrice, am spus că e de-ajuns. Sigur, dacă vrei să faci bine și să îți dai și cămașa de pe tine pentru cei săraci, foarte bine, fă-o, nimeni nu te oprește. Dar de la a face până la a predica e un pas mare. Eram sătulă până peste cap de toate încercările lui de a-i implica pe ceilalți în acest proces de binefacere. Până la urmă, fiecare are conștiință și fiecare e liber să facă ce vrea: să îi ajute pe săraci sau nu. Acum devenisem eu furioasă: îmi venea să-l dau cu capul de pereți ca să-și revină și să vadă cât de utopică era viziunea lui.

Nu am învățat din carte ”cum să fii bun”, dar știu că How to be Good m-a cucerit de la prima până la ultima pagină și că o să intre în topul cu cele mai faine cărți pe care le-am citit anul ăsta.