Meine russischen Nachbarn

Wilhelm Goldmann Verlag, 2009

Cât mă bucur când citesc ceva în germană și văd că încă n-am uitat limba, că îmi aduc aminte cuvinte și reguli gramaticale, că, oricât m-am înverșunat prostește să n-o învăț, tot s-a prins de mine.

Nu sunt la prima întâlnire cu Wladimir Kaminer și trebuie să recunosc că Russendisko nu mi-a plăcut la fel de mult ca Alle meine Katzen, scrisă de soția lui, Olga. (Evident, vorbim de o carte cu/despre pisici – orice altceva ar fi trecut din start pe locul al doilea. :D)

Însă Wladimir și-a luat revanșa cu Meine russischen Nachbarn. Nu cunosc nici un rus în carne și oase, dar mi-ar plăcea să beau un păhărel sau două de vodcă cu Andrej și Sergej, vecinii lui Kaminer. Sunt un fel de Dumb and Dumber, care intră în tot felul de situații incredibile (și de multe ori amuzante).

De exemplu, Andrej locuia și lucra de un an în Germania, dar, în afară de o frază pe care o știa de la radio, nu vorbea deloc germana. Cursurile de limbă i se par o pierdere de vreme – vrea o alternativă mai rapidă. Așa că Andrej plătește 159 de euro ca să învețe germana prin hipnoză. Germana prin hipnoză :))

Asta nu ar trebui să mă mire, având în vedere că tatăl său susține că, la o nuntă în Tașkent, a cântat pe scenă alături de John Lennon. Și, după spusele lui, atunci a compus Lennon All you need is love.

Sergej nu e nici el mai prejos: primește o înștiințare din partea poliției rutiere și are impresia că e scrisă în versuri, așa că ține musai să le răspundă pe același ton:

Bezüglich Ihres Schreibens, das ich bekam, möchte ich mich beschweren lam lam lam. Der Brief gibt keine Antwort, wie es dazu kam, dass ich mit 0,26 Promille zwei Stunde in Handschellen lam lam lam. […]

Iar astea sunt doar câteva întâmplări minore.

Nu știu când o să mai am timp să mai citesc ceva în germană (probabil abia în iunie, după ce termin cu disertația), dar cred că încetul cu încetul o să ajung cel mai mare fan român al lui Kaminer 🙂

Advertisements

Ich fühle mich in beiden Welten zu Hause

Wilhelm Goldmann Verlag, 2007

Eram cu Vio la talciocul din Bad Homburg și deja îmi cumpărasem vreo 3 cărți în germană, dar când am văzut-o pe asta a spus că trebuie neapărat să o citesc și mi-a dat-o cadou. Am strâmbat puțin din nas când am văzut coperta, dar i-am mulțumit și am pus cartea în geantă, alături de celelalte.

Și uite că, dintre cărțile cumpărate atunci, pe asta am citit-o prima. Recunosc că m-a atras subtitlul (Leben în zwei Welten) și eram curioasă să văd cine e acel Hans din titlu. Începutul e minunat:

Mein Name ist Hatice. Ich bin Türkin mit deutschem Pass, für Politiker ein Paradebeispiel einer gelungenen Integration, für deutsche Männer die verbotene, exotische Frucht und für deutsche Frauen der Grund, ihre Haare zu hassen.

Nu am citit multe cărți în germană; unele au fost traduceri, iar altele au fost scrise de imigranți. Dar parcă nu mă satur să citesc despre diferențele culturale cu care se confruntă atât cei care aleg să locuiască în Germania, cât și despre cum reacționează germanii la tot ce înseamnă „altceva”. Iar dacă am citit despre ruși și greci care s-au mutat acolo, cum să nu citesc și despre turci? (Mai ales că vara asta, cât am stat în Berlin, am mâncat mai mult pe la restaurante turcești, m-am îndopat cu falafel și ayran.)

Mărturiile din carte sunt sincere, amuzante, delicioase – am avut impresia că stau și ascult cum o prietenă dragă și nonconformistă îmi povestește ce-a mai făcut de când nu ne-am văzut.

Astfel am aflat că există trei tipuri de imigranți turci: cei ca părinții ei, care s-au mutat în Germania ca să aibă o viață mai bună, dar n-au renunțat la obiceiurile lor, și care trăiesc cu un picior în Germania și cu celălalt în Turcia, care nu vorbesc aproape deloc germană (cum e mama ei) și care visează să se întoarcă în satul natal când ies la pensie; cei ca surorile ei și frații ei, care încă își acoperă capul cu batic și sunt musulmani practicanți, dar au adoptat destule obiceiuri de la germani; și apoi sunt cei ca Hatice, care s-au emancipat, vorbesc perfect germană, au pașaport german, care spun despre ei că sunt germani de origine turcă.

Turcii le spun nemților Hans și Helga, iar familia lui Hatice o întreabă mereu dacă nu cumva și-a găsit un Hans. Doar are 30 și ceva de ani, cum se poate să nu fie căsătorită încă??? 🙂 Tatăl ei are obiceiul să o invite la o plimbare cu mașina (un Mercedes pe care-l schimbă o dată la patru ani, când apare noul model) și Hatice știe când urmează să vorbească despre situația ei de femeie nemăritată pentru că taică-său începe mereu cu aceeași întrebare: Și, câți ani ai acum? Pe când avea vreo 25 de ani i-a spus că soțul ei trebuie să fie neapărat turc și musulman. Pe la vreo 30, i-a zis că e OK și dacă nu e turc, dar măcar să fie musulman. Iar acum vreo 2-3 ani i-a spus că poate să se mărite și cu un neamț, doar să se mărite odată!

M-au amuzat la nebunie situațiile astea! Uneori diferențele dintre generații sunt atât de mari, încât nici n-are rost să încerci să-i faci pe părinți să te înțeleagă. E mai ușor să-i lași să vorbească, să-ți dea sfaturi, să-și facă griji pentru tine, și tu să-ți vezi de ale tale. Cam așa cum face Hatice: când merge în vizită la ai ei se schimbă înainte să intre în oraș, își ia o rochie lungă în locul celei mini pe care o purtase până atunci. Iar când ai ei vin la ea în Berlin, îi lasă să-i umple frigiderul cu mâncare turcească și o lasă pe mama ei să gătească ce vrea și să o îndoape cu mâncare.

De fapt, despre asta e vorba în carte: despre diferențe. Dintre o țară și alta, dintre o cultură și alta, dintre generații, dintre frați, despre diferențele pe care le observăm zilnic. Dar mai e și despre cum trecem peste ele sau despre cum le acceptăm, despre cum încercăm să fim noi înșine în ciuda lor. Și, din ce povestește Hatice, nu e ușor să fii o nemțoaică de origine turcă în Germania, dar măcar scrie cu mult umor și ironie despre viața ei și știe să ia ce e mai bun din ambele culturi.

Ich fühle mich in beiden Welten zu Hause, der deutschen und der türkischen, bin weder in der einen noch in der anderen nur Gast und schöpfe aus vollen Zügen aus zwei reichhaltigen Kulturen. Ich bin Hatice, mit all den Erfahrungen, Erlebnissen und Wünschen aus beiden Welten, und ich schätze gerade die Andersartigkeit von Deutschen und Türken. […]

«Fühlst du dich deutsch oder türkisch?», werde ich oft gefragt. Ich kann diese Frage nicht eindeutig beantworten, denn ich schlage immer dort Wurzeln, wo ich gerade glücklich bin. Bis vor einigen Jahren waren sie in Duisburg, dann in Berlin. Irgendwann blühte ich kurz in New York auf, das Jahr darauf in einem türkischen Ferienhotel, wo ich gearbeitet habe, um mein Türkisch aufzubessern. Ein Hans war einmal meine Wurzel, und vielleicht verwurzel ich mich bald in einem anderen Hans, je nachdem, wohin der Wüstenwind mich als Nächstes treibt.

 

Astra

Humanitas, colecția Vintage, 2011, traducere din germană de Grete Tartler

O, Astra, cum m-ai cucerit și cu cât drag te-am citit! Nu știu dacă mi-a plăcut așa de mult pentru că Dito și Idem sunt de fapt regina Elisabeta și Mite Kremnitz (citiți În intimitatea secolului 19 de Ioana Pârvulescu și Aminitiri din Junimea de Iacob Negruzzi ca să aflați mai multe despre nemțoaica asta foarte simpatică), dacă m-a atras în special stilul epistolar al cărții, povestea tragică de amor sau iubirea aia mare dintre cele două surori. Sau poate că au fost toate astea la un loc.

Astra m-a purtat înapoi în timp, în epoca în care se călătorea doar cu trăsură, în care mai existau slujnice și vizitii, când doamnele întrețineau atmosfera cântând la pian și când trimiteai scrisori dacă voiai să-i spui mamei ce mai faci.

Cele două surori din carte, Astra și Margo (nemțoaice) se întâlnesc după o despărțire lungă, de câțiva ani. Margo s-a căsătorit cu Sander și s-a mutat în România, la moșia acestuia de la Burda, și au trei copii. Astra vine pentru prima dată în România și e impresionată de moșie, de nepoți, dar mai ales de Sander. Aici e toată intriga cărții: Astra se îndrăgostește de cumnatul ei. Dar, pentru că nu vrea să își facă sora să sufere, acceptă să se căsătorească cu Paul Morosh, proprietarul moșiei învecinate pe care oricum nu-l place. Dar așa e ea, se sacrifică pentru cei dragi.

Cele două moșii nici că pot fi mai diferite! Dacă la Burda cântau la pian, pictau, totul era ordine și armonie (cât de nemțesc!), la Moroschka e doar noroi în curte, adevărata stăpână e mama lui Paul, o femeie cu apucături fanariote. Nici vorbă de cântat la pian, de poezii, de liniște (cât de românesc!). Cartea mi s-a părut că pendulează mereu între spiritul nemțesc și cel românesc, între acolo și aici. Nu pot decât să-mi imaginez ce șocant a fost pentru regina Elisabeta și pentru Mite Kremnitz să se trezească dintr-odată într-o țărișoară ca România… În vară m-am plimbat prin Tübingen și Reutlingen și am văzut ce case aveau ei pe la 1700, așa că nu-i de mirare că, oricum ai citi cartea asta, spiritul nemțesc e cel mai prețuit.

I-am spus că la Moroschka poate să mă tot sărute și să mă pieptene, dar aici aș prefera să merg la Belvedere. Însă lui i se pare plictisitor. Eu vorbesc despre teatru și de concepția asupra unui rol sau a altuia, el abia își reține, din nări, un ușor căscat. Nu vrea decât să mă iubească. Dar să-mi mai iubească și spiritul, să stea de vorbă cu mine, să se bucure împreună cu mine de ce e frumos. […]

Îmi merge, desigur, bine; pe cât de bine îi poate merge cuiva care se află cu domn străin, într-un loc străin, uitându-se pe fereastră dintr-o casă străină.

Am petrecut o zi foarte interesantă și tristă cu cele două surori. Mi-ar fi plăcut să se fi terminat cu bine, dar poate că e mai bine așa, oricum nu erau acasă aici, iar după ce Margo a aflat ce fel de om e Sander, nu cred că ar mai fi putut fi fericită cu el.

Îmi place mult de tot colecția Vintage, după Memorii/Jurnale e preferata mea. Iar traducerea Gretei Tartler e minunată. O mică observație totuși: prefața e atât de explicită, încă nu au mai existat surprize când am citit romanul. Poate ar fi trebuit trecută ca postfață. Astfel ai fi citit romanul fără să afli 90% din acțiune, iar la final, din postfață, ai fi putut să afli mai multe despre perioada în care a fost scris, despre influențe, simboluri etc. Zic și eu…

 

Leagănul respirației

Editura Humanitas Fiction, seria de autor Herta Müller, 2010, traducere din germană de Alexandru Șahighian

Nu voiam să încep cu orice carte scrisă de Herta Müller, ci o voiam tocmai pe asta. Martha a ascultat audiobookul imediat după ce apăruse în Germania și țin perfect minte cum stătea în pat și părea incredibil de tristă ascultând povestea din Leagănul respirației. Din ce mi-a povestit despre carte, am reținut cuvintele lagăr și foame. Apoi am văzut-o și am auzit-o pe Herta Müller la Ateneu, unde tot din cartea asta a citit. E clar că nu puteam să încep decât cu ea.

E adevărat tot ce ați auzit până acum despre scrisul ei (dacă nu ați apucat să citiți nimic de ea): e tăios, propozițiile sunt scurte, are anumite cuvinte pe care le repetă obsesiv, nu e deloc ușor de digerat. Dar i se potrivește de minune: mi se pare că stilul îi reflectă perfect personalitatea.

La început nu am știut de ce în 1945 doar unii dintre germanii din România au fost deportați în lagărele de muncă sovietice, printre care și tânărul Leo, personajul principal. A trebuit să ajung la cuvântul de încheiere ca să aflu că doar „bărbații și femeile cu vârste cuprinse între șaptesprezece și patruzeci și cinci de ani” au fost deportați – mi se pare normal să încep cu precizarea asta pentru că pe mine m-a frământat mult întrebarea „de ce nu și părinții lui Leo?”.

La fel cum evreii fuseseră transportați în vagoane de vite în lagărele de exterminare, așa și germanii din România fuseseră duși în lagăre de muncă. Leo și alții din orașul lui ajung într-un lagăr din Ucraina, unde rămân timp de cinci ani. Acolo sunt nevoiți să muncească din greu, să îndure frigul și foamea, să facă orice ca să supraviețuiască.

Viața de zi cu zi din lagăr era infernală. Pe lângă faptul că muncile pe care le făceau erau cât se poate de grele și normele inumane, evident că nu erau hrăniți cum trebuie. Primeau o bucată de pâine pe zi și o zeamă de varză dimineața și seara. Toți erau lihniți de foame, epuizați, demoralizați. Sunt crunte paginile în care Leo descrie cum răbda de foame, cum încerca să nu mănânce prea repede și să nu ia prea mult în lingură, ca la numărătoare să iasă mai multe linguri de supă, cum încerca să-și drămuiască bucata de pâine, astfel încât să-i ajungă și la masa de seara, cum, atunci când reușeau să se abțină și să nu o mănânce pe toată, făceau schimb unii cu alții pentru că li se părea că bucata altuia e mai mare, dar apoi, după ce trocul avusese loc, li se părea că fuseseră înșelați, că bucata primită e mai mică, iar cea pe care o dăduseră era de fapt mai mare. O bucată de pâine!

Foamea-i totdeauna prezentă.
Fiindcă-i prezentă, vine când vrea și cum vrea.
Principiul cauzal e cârpăceala Îngerului foamei.
Când vine, vine vârtos.
E cât se poate de limpede:
1 lopată cu vârf = 1 gram de pâine.

Pe lângă foame, trebuie să suporte ploșnițele, păduchii și puricii. Trebuie să se obișnuiască cu moartea și cu morții, ba chiar să profite de pe urma lor și să le ia hainele și rezerva de pâine, dacă au așa ceva, înaintea altora. Morții oricum nu mai au nevoie de ele. Merg la cerșit în satul de lângă lagăr și le oferă sătenilor cărbuni în schimbul mâncării. Cei mai norocoși au voie să meargă în târg, unde pot schimba sau vinde obiectele cu care au venit de acasă. Oricum în lagăr nu mai au nevoie de ele, deoarece cele mai prețioase lucruri din lagăr sunt zahărul și sarea, pe care le obțin cu greu.

De șaizeci de ani mă silesc noaptea să-mi aduc aminte de obiectele din lagăr. Ele sunt obiectele mele din valiza nocturnă. De la întoarcerea mea din lagăr, noaptea nedormită este o valiză din piele neagră. Iar valiza asta o port sub fruntea mea. Atât doar că de șaizeci de ani încă nu știu dacă nu pot dormi fiindcă vreau să-mi amintesc acele obiecte, ori tocmai dimpotrivă. Dacă nu cumva mă războiesc cu ele fiindcă oricum nu pot să dorm. Indiferent cum, noaptea-și face valiza ei neagră împotriva voinței mele, țin să subliniez. Trebuie să-mi amintesc împotriva voinței mele. Și, chiar dacă nu trebuie, ci o vreau eu însumi, tot aș prefera să nu trebuiască să vreau.

Îi înțeleg perfect pe cei care nu pot să uite, să treacă peste, să se comporte ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Poate că oamenii puternici sunt, într-adevăr, cei care nu se uită în urmă… Dar mie Herta Müller mi se pare cât se poate de puternică tocmai pentru alege să nu uite.

(Copertele de la seria Herta Müller mi se par foarte urâte!)

Urlaub mit Papa

Dtv, 2010

Pentru mulți dintre prietenii mei un concediu cu părinții este ceva de neconceput. Eu încă sunt dispusă să merg în vacanță cu ai mei, dar știu din start că o nu o să fie o excursie perfectă. Avem păreri diferite despre ce înseamnă să vizitezi un oraș.

În schimb Christine (45) e nevoită să-l ia pe Heinz (73) cu ea în concediu. Heinz e un bărbat cât se poate de neputincios: pe lângă faptul că e daltonist și soția lui trebuie să-i aleagă mereu hainele, altfel arată ca un papagal, nu știe să gătească, e panicos și, în plus, e așa de obișnuit ca soția lui să aibă grijă de el, încât, practic, e pierdut fără ea. Iar Christine nu merge pe insula Norderney ca să se relaxeze, ci și ca să-și ajute prietena să renoveze barul pensiunii pe care o conduce. Și poate și să agațe pe cineva, că doar e încă tânără, singură, iar multe idile frumoase au loc vara, la mare.

Cartea e plină de scene amuzante de la prima până la ultima pagină. Mi-am dat seama că ăsta e genul de literatură pe care pot să-l citesc în germană, așa că m-am resemnat. Din fericire, nemții au simțul umorului, iar chick-liturile lor nu sunt rele deloc.

Heinz nu e deloc neputincios, așa cum îl descrie soția lui și cum vrea el să pară, ci e un moșulică activ și isteț. Știe când să facă pe obositul ca să scape de muncă și să plece la plajă și știe cum să delege activitățile, astfel încă el doar să stea pe margine și să dea ordine. Echipa de „meșteri” ajunge să fie formată din moși de peste 65 de ani, care mai mult încurcă lucrurile și care au niște idei cu totul deplasate despre cum ar trebui să arate noul bar.

Dar lucrurile devin și mai interesante când Christine se îndrăgostește de un oaspete de la pensiune, care se încadrează perfect în portretul-robot al unui escroc pe care poliția îl caută de ceva timp. Heinz este cel care își mobilizează moșii și îl ține sub supraveghere pe închipuitul escroc. În același timp are grijă să-i spună lui Christine, de câte ori are ocazia, că lui nu-i place tipul și că nu mai vrea s-o vadă vorbind cu el. Ce mai concediu!

Cartea se bazează în principal pe Heinz și situațiile pe care le creează. E genul de personaj care te enervează la culme, care nu știe când să se oprească, care crede că știe ce e mai bine pentru tine. Uneori bătrânii sunt de-a dreptul imposibili 😀 Părinții sunt de multe ori prea grijulii, chiar și atunci când copiii lor au 45 de ani.

 “Wie spät war es denn?”
Ich vergrub meinen Kopf unter dem Kissen und murmelte etwas von: “Keine Uhr…”
“Wieso? Wo ist denn deine Uhr? Sag bloß, du hast sie verloren. Die haben wir dir zum Dreißigsten geschenkt, die war teuer.”
“Das war vor fünfzehn Jahren.”
“Na und? Dann ist sie jetzt antik und noch teuerer. Wo hast du sie denn das letzte Mal gehabt?”
“Papa!”
“Wir reden später darüber.”

Povestea are un final mult prea fericit chiar și pentru mine, dar ce roman chick-lit se termină prost? M-am bucurat să văd că încă mai știu ceva germană, păcat că nu am timp să citesc mai multe cărți. Sper totuși ca la vară să mă întorc cu câteva romane noi din Germania. Deși nu ar fi prima dată când aș spune asta și nu m-aș ține de cuvânt…

Ich trink Ouzo, was trinkst du so?

 Bastei Lübbe, 2010

Anul ăsta nu prea am avut chef să citesc în germană. De obicei nu pot să mă concentrez la astfel de cărți în metrou, iar acasă mereu pierd vremea. Dar având în vedere că urmează să mă întâlnesc cu Vio (me happy!), m-am gândit că ar fi frumos să citesc și să-i dau înapoi cartea pe care mi-a împrumutat-o acum multe luni. 😀

Spre norocul meu, cartea asta s-a citit super ușor. Limbajul e colocvial, situațiile descrise erau în mare parte amuzante și îmi făcea plăcere să le citesc, iar subiectul mi-a plăcut mult de tot. Până acum am mai citit despre imigranții ruși din Germania, acum a venit rândul grecilor. Stella Bettermann e pe jumătate grecoaică și în fiecare vacanță de vară mergea în Grecia ca să-și viziteze neamurile. Nu știu dacă doar mi se pare mie sau așa e, dar eu cred că românii seamănă mult cu grecii. Din ce povestea Stella, la masă se serveau multe feluri de mâncare și un copil era considerat sănătos atâta timp cât mânca până nu mai putea; la locul de joacă, li se spunea mereu să nu alerge, ca nu cumva să se lovească;  mătușile te scuipă ca să nu te deoache; cum adică o fată de 17 ani să călătorească împreună cu prietenul ei, de fapt, cum se poate ca o fată de 17 ani să aibă prieten??? :D.

M-am pierdut printre atâtea mătuși și atâția unchi, dar am fost mereu cu zâmbetul pe buze. Cred că oricine se poate regăsi în cartea asta și de aceea e greu să nu-ți placă, să nu devii melancolic. Acum iar mi s-a făcut dor de Germania…

Every Man Dies Alone

Melville House Publishing, 2010

Am citit întâmplător un articol din The New York Time Book Review despre un anume Hans Fallada, care a scris, printre altele, o carte despre una dintre mișcările de rezistență din Germania nazistă. Mai mult, cartea de 500 și ceva de pagini a fost scrisă în 24 de zile, se baza pe un caz real, autorul a murit cu câteva luni înainte să fie publicată (1947), iar cartea a ajuns să fie descoperită și tradusă în engleză abia în 2009! Iar când am citit că acțiunea se petrece în Berlin, am știu că e musai să o citesc.

Îmi place mai mult titlul în germană: Jeder stirbt für sich allein. Mi se pare că acel für sich, care nu apare în traducerea americană (ca să nu mai spun că în UK a apărut cu titlul foarte neinspirat de Alone in Berlin) e cât se poate de important pentru mesajul cărții. Mi-aș fi dorit să pot să o citesc în germană, chiar voiam să o cumpăr când am văzut-o acum două săptămâni într-o librărie din Wuppertal, dar știu că mai mult m-aș fi chinuit. Voiam să înțeleg fiecare cuvânt din carte, voiam să o citesc pe nerăsuflate, știam că așa trebuie citită o astfel de carte.

Ziceam că Fallada s-a inspirat dintr-o întâmplare reală. Timp de doi ani de zile, Otto și Elise Hampel au scris mesaje  antinaziste pe spatele unor vederi, pe care le lăsau în locuri cât mai aglomerate, sperând că vederile vor circula din mână în mână, că lumea își va da seama că Hitler e un monstru, că războiul e nedrept și nu merită susținut și că, încetul cu încetul, toți vor sabota regimul. În schimb, din cele peste 200 de astfel de vederi pe care le-au lăsat prin Berlin, doar câteva nu au fost predate Gestapoului, iar acelea mai mult ca sigur că au fost distruse.

Every Man Dies Alone e prima carte pe care o citesc despre Germania nazistă și în care accentul nu cade asupra evreilor și a Holocaustului, ci asupra germanilor simpli. Sunt o mulțime de personaje memorabile în carte, de la bețivul Enno Kluge, până la fostul judecător care se află mereu la locul potrivit, la momentul potrivit. Dar cuplul Otto – Anna Quangel este cel la care încă mă gândesc, pe care încă îl visez. Cine ar fi crezut că doi oameni simpli pot îndrăzni să se ridice împotriva Führerului? Și chiar dacă la început Otto a fost dezamăgit când a aflat că mesajele nu au fost transmise mai departe, ajunge să își dea seama că, de fapt, a făcut asta pentru el, pentru ei, că nu putea să nu scrie acele vederi, că pentru ei a fost singurul mod în care puteau să înfrunte regimul. A făcut-o für sich.

Mereu o să mă impresioneze curajul acesta nebunesc, tocmai pentru că eu nu cred că aș fi în stare de așa ceva. Mi s-a făcut pielea de găină în timp ce citeam despre cum erau interogați cei doi, efectiv îmi era frică. Și, din nou, ei au fost cei care i-au înfruntat pe polițiști, iar eu eram cea care plângea ca proasta pentru ei și ar fi spus orice numai să fie lăsați în pace.

Vreau să se traducă și la noi cartea, ca să îi oblig pe toți prietenii să o citească. O așa carte trebuie să intre pe listele cu „X cărți de citit înainte să mori”. Da, chiar așa de mult m-a impresionat.