2009(?)

Nu-mi prea place mie conceptul de “an”, dar uneori mă conformez şi eu trendului. Here goes nothing:

Cele mai bune cărţi româneşti pe care le-am citit în 2009 (în ordinea în care le-am citit):

Cele mai bune cărţi traduse:

Cele mai bune cărţi în engleză:

Chiar dacă am citit mai puţine cărţi ca în… anii precedenţi (85), mă declar mulţumită de alegerile literare pe care le-am făcut (multe cărţi bune, câteva aşa şi aşa şi doar vreo 2-3 proaste), de lansările la care am fost, de festivalul de literatură pe care-l avem şi de oamenii mişto pe care i-am (re)întâlnit.

Advertisements

In the Country of Last Things

Editura Faber and Faber, 2005

Poate că am o înclinaţie pentru cărţi din astea dark şi ciudate, nu ştiu, dar am vrut musai să citesc cartea după ce am avut de tradus nişte fragmente din ea pentru atelierul de traduceri. Erau pasaje de la începutul romanului, pe care le-am tradus cu plăcere!!!, iar când profesoara ne-a povestit una-alta despre ce se întâmplă mai departe, m-am întors acasă şi am comandat repede cartea. Îmi mai spusese Hiacint de Paul Auster, dar uneori am nevoie de ceva mai mult decât o recomandare ca să citesc un autor nou 😀

Distopiile mi se par… minunate. Sunt scrise în aşa fel încât oricât de sumbră, violentă şi înfricoşătoare ar fi lumea pe care o descriu, să nu poţi să te desprinzi de ea. Să vrei să ştii cât mai multe despre ce se întâmplă acolo, să fii mereu alături de personaje, să îţi ţii respiraţia la părţile mai dure şi să speri că, oricât de absurd ar suna asta, în cele din urmă se va termina cu bine.

Aşa că zilele astea am urmat-o pe Anna Blume în încercarea de a-şi găsi fratele. William fusese trimis de ziarul la care lucra în acel oraş din acea ţară (nu au nume în carte) ca să scrie despre schimbările care aveau loc acolo. Doar că după câteva luni William nu mai trimite nici un articol, iar cei de acasă nu ştiu ce s-a întâmplat cu el. Anna, care atunci avea 19 ani, se hotărăşte să meargă în căutarea lui, aşa că se îmbarcă pe un vapor care ducea ajutoare şi se trezeşte singură în oraş, fără să cunoască pe nimeni acolo.

Şi abia acum începe partea distopică. Oraşul, care pe vremuri era ca oricare alt oraş din lume, este complet schimbat. Ceva s-a întâmplat în acea ţară, ceva care a schimbat totul. Nu prea mai există locuri de muncă, majoritatea populaţie trăieşte pe străzi şi de pe o zi pe alta, peste tot domneşte haosul şi doar cei mai puternici supravieţuiesc. Mâncarea este puţină şi scumpă, se ard cadavre şi gunoaie ca să se obţină energie, oricând pot să apară oameni cu bâte care să te scoată din apartamentul tău şi să te arunce în stradă.

I don’t expect you to understand. You have seen none of this, and even if you tried, you could not imagine it. These are the last things. A house is there one day, and the next day it is gone. A street you walked down yesterday is no longer there today. […] When you live in the city, you learn to take nothing for granted. Nothing lasts, you see, not even the thoughts inside you. And you mustn’t waste your time looking for them. Once a thing is gone, that is the end of it.

Nimeni nu îşi aduce aminte ce se află în afara oraşului, mulţi au uitat chiar lucruri pe care înainte le considerau banale: ce sunt acelea avione, ce înseamnă să nu ai grija zilei de mâine, senzaţia unui prosop pe corp cu care te usuci după o baie lungă… Totul se rezumă la Acum, iar speranţa a murit demult. Oamenii ajung să facă cele mai abjecte gesturi fără să mai scandalizeze pe cineva. Trăiesc într-o lume incredibil de dură şi fac orice ca să supravieţuiască.

Viaţa Annei în oraş e incredibilă. Mi-am ros unghiile, am închis ochii pe ici pe colo, mi-a bătut inima mai tare la anumite pasaje, pfff, am fost alături de ea de la prima până la ultima pagină. Mi s-a făcut dor să recitesc celelalte distopii care mi-au plăcut (Brave New World, 1984, Portocala mecanică, Eseu despre orbire), dar mai bine fac o pauză, nu vreau să uit în ce lume faină trăiesc :))

.

I would shove as many books as I could under my two arms and then rush back to our room upstairs. The books were how we kept warm during the winter. In the absence of other kind of fuel, we would burn them in the cast-iron stove for heat. I know it sounds like a terrible thing to have done, but we really didn’t have much choice. It was either that or freeze to death. The irony does not escape me, of course – to have spent all those months working on a book and at the same time to have burned hundreds of other books to keep ourselves warm. The curious thing about it was that I never felt any regrets. To be honest, I actually think I enjoyed throwing those books into the flames. Perhaps it released some secret anger in me; perhaps it was a simply recognition of the fact that it did not matter what happened to them. The world they had belong to was finished, and at least now they were being used to some purpose.

Paul Auster – In the Country of Last Things

Manualul canibalului

Editura Vellant, 2008

Manualul de bucătărie din Mările Sudului, savuroasa capodoperă a fraţilor Lucioano şi Ludovico Cagliostro a trecut din mână în mână şi a întreţinut focul interior al mai multor generaţii care s-au dedicat nobilei arte a gastronomiei artizanale.

Pentru un vegetarian, minunatele reţete descrise în carte sunt un reminder al gusturilor şi diversităţii la care a renunţat de bunăvoie. În timp ce citeam cartea, am avut momente în care îmi venea să alerg la frigider şi să mă îndop cu orice fel de carne aş fi găsit, dar mă calmam repede, când îmi aduceam aminte că e de-ajuns să văd o pulpă de pui sau o costiţă ca să mi se facă rău, nici vorbă să le pot mânca. Aşa că citeam şi suspinam şi măcar savuroasele deserturi le înlocuiam cu noua Milka Amavel.

Mai mult, nu e vorba despre o simplă carte de bucate şi despre nişte bucătari foarte pricepuţi, ci despre generaţii de bucătari, care au moştenit acea carte. Iubesc poveştile care se întind pe zeci de ani şi în care afli nu doar despre personajele de acum, ci şi despre stră-străbunici, în care vezi cum un sat, un oraş, o ţară se schimbă sub ochii tăi încât simţi că faci parte din istoria acelui loc. Urmaşii fraţilor Cagliostro nu moştenesc doar restaurantului Almacén Buenos Aires, din Mar del Plata, şi cartea lor de bucate, ci şi un fel de blestem: când afacerile merg cât se poate de bine şi localul e plin în fiecare noapte, când descoperă noi reţete şi lumea le laudă incredibilele abilităţi în ale gătitului, trebuie să se întâmple ceva rău şi să moară. Apoi restaurantul se închide pentru o perioadă, urmând ca viitorul moştenitor să-l redeschidă, să se bucure de succes şi să moară tânăr.

Asta până la venirea lui César Lombroso pe lume, cel care avea să încheie ciclul bucătarilor talentaţi, dar blestemaţi, de la Almacén Buenos Aires. Oh, el e cu totul şi cu totul special – un mic canibal în devenire: “Când s-a înfruptat pentru prima dată din carne de om, şi aici vorbim de carnea propriei lui mame, César Lombroso nu aveam mai mult de şapte luni de viaţă.” Asta e fraza de deschidere a romanului şi chiar dacă am citit repede-repede următoarele pagini ca să văd ce se întâmplă cu el după ce mama lui moare, Carlos Balmaceda nu se grăbeşte deloc cu povestea micului canibal. Dar nu contează, cartea asta se savurează în adevăratul sens al cuvântului, aşa că mi-a fost uşor să aştept reîntâlnirea cu César.

Şi lăsând la o parte reţetele şi toate acele nume de condimente de care nu am auzit, dar care mi-au lăsat gura apă, nu am putut să nu remarc trei asemănări cu alte cărţi/filme de care mă bucurasem înainte:

  1. Un veac de singurătate – care m-a făcut să mă îndrăgostesc de aceste poveşti de familie
  2. Parfumul lui Süskind – pentru nebunia patologică a personajului şi pentru simţul extraordinar pe care-l avea (în cazul lui César, cel al gătitului)
  3. filmul Sweeny Todd: The Demon Barber of Fleet Street – în ceea ce priveşte modul ingenios de a scăpa de cadavre 😀

Anul ăsta o să intre cam multe cărţi în top5, asta-i clar! 🙂

Eleganţa ariciului

Editura Nemira, colecţia Babel, 2009

– Vai, ce drăguţă e cartea! Îţi mulţumesc că mi-ai împrumutat-o!
– Cu plăcere 🙂
– E exact genul meu de carte!
– Dar nu ţi se pare puţin cam… Nu ţi pare că e puţin exagerată?
– De ce? Pentru că totul e aşa de frumos? E o poveste. Normal că totul e frumos! De asta şi citesc. În cărţi mereu se întâmplă lucruri din ăstea incredibile. Măcar în cărţi să se întâmple…

Renée şi Paloma sunt, într-o primă fază, două persoane cât se poate de diferite. Prima are 54 de ani şi este portăreasă într-o casă boierească, unde locuiesc 8 familii foarte bogate. Paloma are 12 ani şi este fiica mai mică a uneia dintre familiile din acea casă. Ce au în comun cele două? Ambele încearcă să treacă neobservate, să nu ghicească nimeni câtă inteligenţă şi sensibilitate se ascunde în spatele măştilor de “femei/copile şterse” pe care le poartă.

Ghinionul lui Renée e că s-a născut săracă şi nu prea frumoasă, dar deşteaptă-foc. S-a căsătorit la 17 ani şi apoi şi-a găsit serviciul de portăreasă. Dar nu a renunţat niciodată la cărţi, muzică, muzee, la artă. Doar că trebuie să facă pe proasta. Cum să ştie angajatorii ei că portăreasa lor, acel om inferior lor, nu?, este o persoană mai rafinată şi mai cultă decât ei? Aşa că Renée îşi târşâie şlapii de portăreasă, îşi pune faţa de portăreasă când se întâlneşte cu ei în hol, le dă răspunsuri de portăreasă şi îşi porneşte televizorul de portăreasă din hol, ca în spatele uşilor ea să citească, să se uite la filme japoneze, să asculte muzică clasică, iar în timpul liber să viziteze muzee şi expoziţii. Mai rar aşa portăreasă!

Iar Paloma este o fetiţă foooarte inteligentă, care şi-a dat seama de toată ipocrizia şi inutilitatea clasei din care face parte. Sora ei se vrea a fi o boemă cu pretenţii de filosoafă, maică-sa merge de 10 ani la psiholog şi de tot atâţia ani se îndoapă cu antidepresive, iar tatăl Palomei e genul de persoană care se supără pe ea pentru că a cutezat să-l corecteze pe unul dintre invitaţii lui. Aşa că şi ea preferă să se ascundă, să dea impresia unei fetiţe liniştite şi tăcute, căreia uneori îi mai scapă câte-o replică tăioasă.

Hotărârea mea e luată. Curând voi părăsi copilăria şi, în ciuda certitudinii mele că viaţa este o farsă, nu cred că voi putea rezista până la capăt. În fond, suntem programaţi să credem în ceea ce nu există, fiindcă suntem vieţuitoare care nu vor să sufere. Aşa că ne consumăm toată energia pentru a ne convinge că există lucruri care merită osteneala şi că de-asta viaţa are un sens. Degeaba sunt foarte inteligentă, tot nu ştiu cât voi mai putea să lupt împotriva acestei tendinţe biologice. Când voi intra în cursa adulţilor, voi mai fi capabilă să fac faţă sentimentului de absurditate? Nu cred.

Cartea nu se rezumă la aceste două personaje şi la măştile pe care le poartă, dar uneori prea multe detalii strică. Cert este că îmi plac la nebunie aceste cărţi-poveşti, tocmai pentru că sunt atât de neverosimile 🙂

Mrs Dalloway

Wordsworth Classics, 2003

În ceea ce priveşte relaţia mea cu Virgina Woolf, a doua noastră întâlnire a fost cu noroc. Dacă To the Lighthouse mi s-a părut mai mult plictisitoare, Mrs Dalloway a fost genul meu de lectură: interbelic, Londra, high-class society, probleme existenţiale etc.

În viaţa de zi cu zi urăsc tot ce înseamnă etichetă, “trebuie să…”, “nu se cuvine să…”, haine elegante, ipocrizie, lucrurile în jurul cărora se învârte, de fapt, viaţa doamnei Dalloway. Mă fascinează să citesc despre oamenii care şi-au trăit viaţa (poate unii încă o fac) respectând cu stricteţe toate regulile societăţii. Care, poate, nici nu au cutezat să creadă că se poate şi altfel. Care îşi acceptă liniştiţi şi împăcaţi soarta şi care, de multe ori, îi lasă pe alţii să decidă pentru ei.

Clarissa Dalloway e provine dintr-o familie veche, englezească, e şcolită, căsătorită cu Richard, care şi el e de viţă nobilă, îşi ocupă timpul cu organizatul petrecerilor, se supără când vreo doamnă din înalta societate, pe care oricum nu o place, nu o invită la prânz, eh, până la urmă şi asta e ca un fel de slujbă, nu?

Flashback-urile din carte mi s-au părut cam obositoare la început: se trecea de la prezent la trecut, de la un personaj la altul, stilul era oricum destul de dens, mi-a luat ceva până să mă obişnuiesc. În tinereţe erau nişte visători cu toţii (Clarissa, Sally, Peter), unii mai rebeli, alţii mai cuminţi, ca în cele din urmă să ajungă nişte conformişti. Mi-a plăcut mai mult de tinerii aceia care îşi pierdeau nopţile povestind despre tot şi despre nimic, decât de adulţii care în afară de politeţuri greţoase şi bârfe nu ştiu ce altceva să scoată pe gură.

There they sat, hour after hour, talking in her bedroom at the top of the house, talking about life, how they were to reform the world. They meant to found a society to abolish private property, and actually had a letter written, though not sent out. The ideas were Sally’s, of course – but very soon she was just as excited – read Plato in bed before breakfast; read Morris; read Shelly by the hour.

Mi s-a părut interesant să o cunosc pe Mrs Dalloway, dar nu mi-ar plăcea deloc-deloc să ajung la fel ca ea 😀

Şi Hams Şi Regretel

Editura Polirom, colecţia Ego.Proză, 2009

Pentru tine am învăţat toate regulile lumii, te-am aşteptat cu buchete de flori, am tăiat felii de pepene, le-am scos sâmburii, am făcut conversaţie, am băut ceai, am răspuns “traducător din norvegiană” la întrebarea “ce vrei să te faci când o să fii mare”, am început să spun “bună ziua” la venire şi “bună seara” la plecare, am privit şi am ascultat oamenii, pentru tine am început să gândesc ca ei.

Mi-e aşa de greu să scriu ceva despre cartea lui Matei. Clar e o carte care trebuie citită, de preferat cu nişte şerveţele la îndemână, că eu am început să plâng încă de pe la pagina 11, noroc cu piticii care apăreau exact la timp.

Pe mine lucrurile pe care el, un tip care se află într-o casă, la munte, i le scrie ei, care a rămas în oraş, m-au dat gata. Nu sunt declaraţii nemaiauzite, sfaturi excepţionale, adevăruri supreme, ci sunt acele banale small things pe care fiecare cuplu le are, dar pe care nu mulţi le apreciază aşa cum ar trebui: mirosul pielii ei, cearta aia de atunci, cum el îi citea ei din cărţi, aluniţa de sub sân… Toate nimicurile ăstea m-au înduioşat până la lacrimi, că aşa sunt eu, a sentimental fool

E mult frig şi ceaţă în cartea asta. Şi singurătate. Aşa că în zilele în care am citit-o am fost mai antisocială decât de obicei şi am stat doar în pat şi nu am vrut să văd pe nimeni. Şi chiar dacă piticii mi-au fost tare simpatici – Usi pelticul, Altfred cel serios şi Regretel care mereu îi părăsea ca să dea curs sentimentelor sale amoroase – tot nu au reuşit să mă înveselească.

Aseară, la Povestitorii de la Şosea, s-a spus cum că ar fi o carte fantasy. Mie nu mi se pare deloc aşa, ba eu am văzut-o cât se poate de lumească, de cu picioarele pe pământ. Da, normal, există piticii, dar până la urmă ei nu sunt decât o proiecţie a personajului. Trecerea asta de la viaţa de zi cu zi la “elementele fantasy” e atât de subtilă că de-abia o simţi. Ai impresia că piticii există, că e cât se poate de normal să te tragă de şireturi, să doarmă în părul tău şi să te vegheze când ai febră. Acum să nu credeţi că am ceva cu fantasy-ul, dimpotrivă, sunt câţiva autori de fantasy care-mi plac muuuult de tot, dar am ceva cu etichetările. Până la urmă cu toţii avem piticii noştri, de ce nu le punem şi lor o etichetă, huh?

Băiuţeii am citit-o de două ori, Zilele regelui la fel, şi ştiu sigur că Şi Hams Şi Regretel o să aibă parte de recitiri. E genul meu de carte-obsesie 🙂