Eating Animals

Penguin Books, 2010

Cartea o am, evident, de la Octavian. Spun evident pentru că Octavian a devenit sursa mea de cărți bune (ah, ce echipă ar fi făcut cu luciat!!!). Nu știu de ce am fost așa de dornică să citesc o astfel de carte. Sunt vegetariană de aproape trei ani și am renunțat la carne nu pentru că îmi era milă de animale, ci pentru că m-am scârbit de pulpe și piept de pui (carne de porc nu mai mănânc de ani buni, de vită mâncam doar ocazional, iar mezelurile și alte asemenea produse nu mi-au plăcut niciodată în mod deosebit). Nu mâncam nici carne de pui prea des, dar am ajuns la concluzia că din moment ce nu-mi mai face plăcere, mai bine renunț de tot la ea. Ba mai mult, de când sunt vegetariană am început să gătesc mai mult (și mai bine, zic eu, sper să zică și alții) și nu simt deloc că îmi lipsește carnea.

Deci, de ce aș citi o carte despre animale care urmează să fie transformate în pulpe, șunculiță, friptură, aripioare, tocăniță etc? Pentru că voiam să știu ce înseamnă producția de carne; voiam ca atunci când cineva îmi spune că nu e sănătos să nu mănânci carne, să-i spun că nu e sănătos să mănânci carnea din ziua de azi și voiam, pur și simplu, să citesc încă o carte scrisă de Foer.

Studiul (eu îl văd ca pe un studiu) este plin de povești. Foer nu te plictisește cu un limbaj tehnic, încâlcit și prăfuit, ci îți spune povești despre animale. Cu toții știm cum sunt crescute găinile în baterii, cum sunt crescuți porcii și vitele în ferme. Cu toții știm cum sunt omorâte animalele. Dar preferăm să facem abstracție de asta. Ei bine, o persoană care ține cât de cât la sănătatea sa și care e măcar puțin open-minded nu ar trebui să ignore așa ceva.

Foer s-a documentat timp de trei ani de zile înainte să scrie Eating Animals. A mers la ferme și în abatoare, a vorbit cu angajații care au fost dispuși să stea de vorbă cu el, a studiat rapoarte despre industria cărnii din SUA și a scris despre atâtea lucruri strigătoare la cer, încât numai un tâmpit le-ar putea trece cu vederea. Poate că la noi lucrurile nu sunt chiar atât de rele, dar la capitolul ăsta nu avem cum să fim cu mult în spatele americanilor. Nimic nu mai e natural la animalele pe care le consumă: speciile au fost modificate genetic ca să mănânce cât mai puțin și să ia în greutate cât mai repede; animalele sunt îndopate cu antibiotice ca să supraviețuiască în condițiile mizere din fermă; sunt tratate într-un mod inimaginabil de către cei care lucrează acolo și, nu de puține ori, ajung să fie jupuite de vii.

Maybe all we need is better labels so we can make wiser decisions about the fish and fish products we buy? What conclusion would most selective omnivores reach if attached to each salmon they ate was a label noting that 2.5-foot-long farmed salmon spend their lives in the equivalent of a bathtub of water and that the animals’ eyes bleed from the intensity of the pollution? What if the label mentioned the explosions of parasites populations, increases in diseases, degraded genetics, and new antibiotic-resistant diseases that result from fish farming?

Iar acesta e un citat destul de blând… Poate dacă ni s-ar repeta mereu toate chinurile prin care trec animalele ca să ajungă în farfuriile noastre am sta să ne gândim dacă să punem pulpele alea de pui în coș sau nu… De ce ar fi un porc tratat diferit față de un câine, un pui tratat diferit față de o pisică? Tot animale sunt și ele. De obicei nu sunt atât de militantă, dar chiar am fost șocată de ce am citit aici. Cred că dacă nu aș fi fost vegetariană, cartea asta m-ar fi „convertit”.

Just how destructive does a culinary preference have to be before you decide to eat something else? If contributing to the suffering of billions of animals that live miserable lives and (quite often) die in horrific ways isn’t motivating, what would be? If being the number one contributor to the most serious threat facing the planet (global warming) isn’t enough, what is? And if you are tempted to put off these questions of conscience, to say not now, then when?

Chiar așa, atunci când?

Advertisements

2010 – bine că a trecut

Cât timp a stat Martha la noi nici măcar nu mi-a trecut prin cap să scriu pe bloguri. Am citit (cu invidie, recunosc) postul de sfârșit de an al lui Octavian și mi s-a făcut dor de liste, de tras linie și adunat (sau scăzut), de făcut promisiuni de genul „la anul o să citesc mai multe cărți”. Dar eu zic că nici acum nu e prea târziu.

Am citit așa de puțin anul ăsta… rușinos de puțin! Da, au fost schimbări, timpul meu nu mai e doar al meu, încă tot nu m-am obișnuit cu programul de la masterat (după-masa era perioada în care citeam cel mai mult, acum sunt la cursuri) etc. Știu, nu e o scuză, dar… În fine, am citit doar 69 de cărți, dintre care majoritatea au fost cărți scrise de români și cărți în engleză. Am citit și câteva în germană. Traducerile (mai ales cele din engleză) nu prea m-au atras anul ăsta. Evident, FILB rămâne cel mai fain eveniment literar din 2010.

Cele mai faine cărți românești pe care le-am citit în 2010:

Cele mai faine cărți în engleză și germană:

Cele mai faine cărți traduse:

Cărțile care nu mi-au plăcut:

Am ales mai atent cărțile pe care le-am citit și cred că am primit mai multe cărți decât am făcut cadou. Am schimbat tema blogului, mi-am dat seama că nu aș putea să scriu articole „la comandă”, nu mi-am găsit nimic de lucru și am renunțat să merg la întâlniri livrești urbane-trendy-și-cool. 2010 nu a fost chiar pe gustul meu, mă bucur că a trecut. Mi-am pus toate speranțele în 2011, așa că sper să nu mă dezamăgească :))

.

Nu e un citat reprezentativ, dar îmi place mult:

HUMANS
Humans are the only animals that have children on purpose, keep in touch (or don’t), care about birthdays, waste and lose time, brush their teeth, feel nostalgia, scrub stains, have religions and political parties and laws, wear keepsakes, apologize years after an offense, whisper, fear themselves, interpret dreams, hide their genitalia, shave, bury time capsules, and can choose not to eat something for reasons of conscience. The justification for eating animals and for not eating them are often identical: we are not them.

Jonathan Safran Foer – Eating Animals

Copiii lui Hansen

Editura Polirom, colecția Biblioteca Polirom, 2010, traducere de Annemarie Sorescu Marinković

Îi povesteam unei prietene despre cât de mult îmi place cartea și când i-am recomandat-o, mi-a spus că, în perioada asta, ea are nevoie de cărți mai vesele. Din păcate, nu cred că există vreun moment… bun în care să zici că „da, acum vreau să citesc cartea aia cu leproși”. Dacă ești deprimat, te deprimă și mai tare, iar dacă ești bine și n-ai nici o grijă, sigur te deprimă măcar un pic. Pe de altă parte, cartea asta trebuie citită pentru că e incredibil de bine scrisă.

Când Ognjen Spahić a spus la FILB că a inventat tot, în afară de locul unde se petrece acțiunea – în sud-estul României, în ultima leprozerie din Europa – am strâmbat puțin din nas. Cum să scrii o carte fără să te documentezi? Se pare că foarte simplu. Am cumpărat cartea zicându-mi că subiectul e oricum interesant și că merită să-i dau o șansă.

Nici nu ştiu de unde să încep… Viaţa în leprozeria descrisă de Spahić nu e deloc uşoară. Există grupuri şi grupuleţe, dar toţi sunt copiii lui Hansen: boala care îi sluţeşte zi de zi e singurul lucru pe care-l au în comun. Sunt morţi printre cei vii, huliţi, goniţi şi exilaţi de cei sănătoşi. Leproşii sunt veniţi de peste tot din Europa, iar Robert e singurul american. Nu ţin minte să se fi precizat numele naratorului, dar acesta e coleg de cameră cu Robert şi ajung chiar să plănuiască să fugă împreună din leprozerie.

De atunci am început să mă consider forța malefică din spatele tuturor acelor orori – o clanță mică la ușa răului. Robert avusese ideea plecării, iar eu o transformasem într-un elefant sălbatic pe care trebuia să-l călărim și să părăsim această Atlantidă a durerii fără a fi auziți. Cu greu am fi putut îmblânzi din nou fiara dezlănțuită.

M-a uimit cât de… normală părea viaţa din leprozerie: naratorul era considerat liderul lor, doi dintre leproşi erau iubiţi, a avut loc un fel de revoltă internă, invidia şi răzbunarea erau la ele acasă – ai zice că oamenii ăia nu aveau şi aşa destule pe cap. Pe de altă parte, nu puteau să se închidă pur şi simplu în camere şi să aştepte să moară. Unele scene din carte sunt atât de crude, încât nu le-am putut citi cap-coadă. M-au făcut să mă gândesc la Eseu despre orbire, o altă carte incredibil de puternică. Mereu mă impresionează cărţile astea care, în câteva rânduri, reuşesc să mă facă fie să tremur de frică, fie să plâng de bucurie, fie să mi se facă rău etc.

Timp de 202 pagini am stat cu sufletul la gură, iar la final am răsuflat uşurată. Nu ştiu dacă aş mai avea curaj să recitesc cartea, dar de citit, trebuie citită.

Chinurile celorlalți, ca și ale mele, începeau odată cu crăpatul de ziuă. Muncitorii cu salopete albastre se îndreptau în șiruri spre fabircă, iar noi așteptam ziua cu dureri de diferite intensități. Comunicarea cu lumea începea, cel mai adesea, cu inspecția propriului trup, pentru a observa eventualele modificări. În funcție de rezultate, dispoziția varia de la depresie suicidală, la o vagă euforie.

Trickster

Editura Polirom, colecția Ego.Proză, 2009

Scurtă poveste cu autorul
Vineri eram la lansarea cărții Ceea ce ne desparte când, dintr-odată, văd intrând în librărie un tip care semăna cu Ovidiu Pop. Am scos Trickster-ul din geantă, m-am uitat la poza autorului, m-am uitat la tipul blond din fața mea, am întrebat o colegă, mi-a spus „da, cred că el e”, am luat un pix și m-am dus la OP ca să îi cer un autograf. Trebuie să menționez că îl mai văzusem doar o singură dată înainte, la o seară de literatură organizată de Observator cultural, unde, nu știu de ce, am tras concluzia că OP stă în Cluj și că dacă o să vreau un autograf de el, nu o să am nici o șansă să-l mai prind în București.

Ei bine, tipul blond era chiar Ovidiu Pop. I-am spus că am trecut de jumătatea cărții, că îmi place, că într-o seară mi-am visat bunicii după ce citisem mai multe pagini din carte și, după ce am mai povestit puțin, am primit și un autograf. The (happy) end.

După cum scriam și pe celălalt blog al meu, aceste întâlniri neașteptate cu scriitorii români mă fac să îmi placă și mai mult literatura română contemporană.

Scurtă dare de seamă despre carte
Trickster e o carte tricky. Începutul te amețește bine de tot, mijlocul e o poveste despre copilărie, iar de sfârșit, se sfârșește cu o mini-revoluție. Evident, partea care mi-a plăcut cel și cel mai mult e aceea în care Doru își rememorează copilăria. Unul dintre trick-urile mele preferate a fost limbajul. Satul Roagăz, unde Doru este lăsat în grija bunicilor, e un sat 100% ardelenesc. Am găsit așa de multe expresii pe care le foloseau bunicii mei :)) În plus, clujenii vorbesc ca la Cluj: „No, hai să merem acasă, a zis. Mâine io tre’ să mă duc la lucru.” Așa se vorbește și-n Baia Mare și am zâmbit de fiecare dată când am dat peste astfel de dialoguri, dar cred că pentru cineva care nu e familiarizat cu acel limbaj, cartea poate părea greoaie.

Oricum, viața la țară mi s-a părut cât se poate de autentică. Așa erau și bunicii mei: lucrau de dimineața până seara, mergeau la câmp, aveau grijă de gospodărie, dădeau o mână de ajutor neamurilor… Niciodată nu stăteau locului. Îmi plăcea să merg cu bunicul cu calul pentru că mă lăsa pe mine să-l strunesc. Eram umbra bunicului: unde era el, eram și eu. Mergeam cu el la arat, la strâns fânul, stăteam cu el în șură când avea ceva de reparat.

Nu zic că Trickster e cea mai bună carte pe care am citit-o în ultimul timp, zic doar că a reușit să-mi atingă o coardă sensibilă. Cărțile cu pisici și cărțile despre copilărie o să fie mereu printre preferatele mele.

.

Proprietăți de bază ale lumii în care am intrat
– dominată de o serie de legități. Selectez la întâmplare câteva:
A) ghearele mâțelor nu se văd de sub pernițele lor moi, dar există.
B) apa fierbe în ceaun și produce aburi. Aburii îți umezesc ochii și obrajii și îți opăresc picioarele.
Corolar: alifia din podișor nu ajută.
C) șfara e un fenomen care se produce când faci plăcinte, indiferent dacă de post sau de dulce. Sau când arzi obielele lui Bunu-to pe sobă.
D) ventuza pistolului cu ventuză are o traiectorie boltită. Efect: se oprește sub arcada lui Bunu-to. Efectul numărul doi: ventuza produce vânătăi pe spinare și pe fese.
E) sub arcada lui Bunu-to se află ochiul lui Bunu-to.
F) chestiile amuzante enumerate la punctele A, B, D și E nu sunt amuzante!
G) unele legități, cum ar fi legitatea F, nu ar trebui să existe.
H) atenție la prize. Pișcă.

Ovidiu Pop – Trickster

Cei dintâi și cei de pe urmă

Editura Humanitas, colecția Cartea de pe noptieră, 2008, traducere de Gabriela Russo

Îmi plac cărțile cu povestiri. Îmi plac și romanele care nu au capitole kilometrice sau care au pauze între secvențele din capitole. Mi-e mai ușor să spun „citesc până la pauză/ capitolul următor/ până termin povestirea și mă culc” decât „hmm, mai am 15 pagini până termin capitolul ăsta, hai să văd unde m-aș putea opri”. Apreciez deci faptul că povestirile sunt… practice 🙂

Până acum am lăsat neterminate foarte puține cărți, printre care și una cu povestiri de Hrabal. După I Served the King of England, povestirile respective mi s-au părut așa de nehrabaliene. Am fost foooarte dezamăgită. Cei dintâi și cei de pe urmă era să intre și ea la categoria cărților neterminate. Nu pentru că e o carte proastă, nu pentru că am urât cu pasiune povestirile respective, ci pentru că mi s-a părut cât se poate de plată, uniformă, nu avea nimic special, nici nu știu cum să îi spun. Mai citisem Minciunile femeilor de Ludmila Ulițkaia și nici cartea aia nu mi-a rămas în minte.

Povestirile mi s-au părut prea simple. Parcă erau niște descrieri plictisitoare și atât. Niște liste de cumpărături. Da, liste de cumpărături: mere, pâine, ouă, mâncare pisică, roșii etc. S-au dus, s-au întâlnit, și-au tras-o, au avut un copil, el bea, ea plângea, s-au despărțit, copilul a ajuns doctor. Cam așa ceva. Nu tocmai genul meu de ficțiune.

Au fost totuși două povestiri care mi-au plăcut. Într-una din ele trei prietene se îmbată crunt și după ce se plâng de soții/ amanții alcoolici pe care-i iau, ajung la concluzia că fără ei nu se poate. Iar în cealaltă povestire un moș nu știe cui să-i lase averea, așa că organizează o serie de interviuri la care sunt invitați toți potențialii moștenitori. Al naibii moș! :))

Cred că m-am lămurit cum stă treaba cu Ulițkaia. O las celor care s-au săturat de înflorituri și „povești ca-n cărți” și vor ceva mai aproape de realitate. Eu vreau, în continuare, ca ficțiunea mea să fie frumoasă.