‘The book is your best friend’

Întâlnirea cu Amos Oz nu a început foarte bine pentru mine. La ora 16 mi s-a comunicat oficial (până atunci auzisem doar zvonuri) că toate invitațiile au fost date, că nu se poate sta în picioare, deci nu poți să intri dacă nu ai loc, toate pe un ton cât se poate de firesc, în condițiile în care m-am înscris pe lista cu invitații acum, hmm, două săptămâni. Am intrat în cele din urmă, dar nu mi-a plăcut deloc atitudinea organizatorilor. A promise is a promise. Data viitoare mă trezesc la 6 dimineața ca să-mi cumpăr bilet și să nu mai depind de nimeni.

Dar m-am mai liniștit când am ajuns în față la Ateneu și mi-am dat seama că până la urmă totul o să fie bine. Așa că în timp ce stăteam la o șuetă cu Pati, o colegă, și Dragoș, m-am întâlnit cu Cezar, pe care nu-l mai văzusem de mult timp și mi-a părut așa bine că am apucat să povestim un pic, ca apoi să descoperim că avem locuri în aceeași lojă 🙂

M-am simțit ciudat până să înceapă dialogul propriu-zis. Oriunde mă uitam vedeam numai personalități, scriitori, traducători, oameni din edituri. Toată lumea era la patru ace (mă rog, majoritatea), mă gândesc că unii au venit doar ca să bifeze încă un eveniment cultural sau doar pentru că au primit invitație. Nu știam cum să mă fac mică de tot ca să nu se citească pe fața mea că nu mă simt tocmai bine, că de fapt eu nu am ce să caut acolo. Nu știu dacă o să mă obișnuiesc vreodată cu formalismele astea…

Până la urmă, dialogul a meritat stinghereala pe care am simțit-o la început. Odată ce a intrat Amos Oz pe scenă și au început discuțiile, m-am relaxat, m-am simțit mai bine, am zâmbit. Chiar dacă întrebările erau cam lungi, răspunsurile lui Amos Oz mi s-au părut delicioase. N-am mai întâlnit de mult o personalitate atât de modestă, un om care să emane bunătate și inteligență prin toți porii. M-a cucerit de la început (eh, m-a cucerit prima dată cu cărțile lui 🙂 ), iar când am auzit că se aplaudă la final nu-mi venea să cred cât de repede trecuse totul. O oră de discuții a fost mult prea puțin!

Amos Oz știe să se ia (pe el, dar și pe evrei) peste picior, este de părere că un fanatic este o persoană lipsită de umor (oho, câți scorțoși din ăștia avem!) și că oamenii ar fi mai buni dacă ar citi. Iar sfatul lui pentru scriitori este să scrie despre ce cunosc ei mai bine, să nu-i intereseze de ce fac/scriu alții. Din sfaturile lui am înțeles cât de important e să fii mulțumit de ceea ce faci ACUM, dar să nu pierzi din vedere că mâine sau poimâine sau peste un an poți să faci un lucru și mai bun. Mi s-a părut foarte ancorat în prezent, idealist, dar fără să fie visător, și un excelent povestitor.

În plus, mai are și dreptate: lumea asta ar fi un loc mai bun dacă am am putea să nu ne luăm așa de în serios, să râdem mai des și să citim o carte din când în când 🙂

Advertisements

Home

Virago Press Ltd, 2009

La master am avut o profă minunată. Cursul ei se numea „atelier de traduceri” și chiar asta făceam: traduceam câte 4-5 pagini de texte din diverse romane și la curs citeam ce am tradus, discutam de ce nu sună bine, veneam cu propuneri, iar la final ieșea o traducere super (așa e când colaborează mai multe minți luminate :)) ). Am tradus dintr-o grămadă de autori contemporani, majoritatea femei, și nu țin minte să fi fost vreun fragment care să nu-mi fi plăcut.

Am cumpărat Home la recomandarea ei, dar și pentru că luase Orange Prize în 2009, iar ăla e un premiu în care am încredere. Dar nu știu ce n-a mers de data asta, că oricât m-am chinuit să-mi placă romanul și chiar dacă am lăsat o săptămână să treacă până să scriu despre el, crezând că dacă mă gândesc retrospectiv o să iasă mai mult în evidență părțile lui bune, pe mine m-a lăsat pur și simplu rece.

Acțiunea se petrece în Gilead, un orășel de provincie din America anilor ’60, unde toată lumea cunoaște pe toată lume și unde nimeni nu uită și nu iartă prostiile pe care le-ai făcut în adolescență. Reverendul Boughton are opt copii, dintre care Jack e singurul care-i dă de furcă. Este cel mai retras, cel care se furișează noaptea din casă și fură mărunțișuri de la vecini, cel care în facultate lasă o minoră însărcinată, după care rupe legăturile cu familia și dispare pentru 20 de ani.

Povestea mi se pare că, până la un punct, se mulează perfect pe pilda fiului risipitor, doar că Jack nu se cumințește nici după ce se întoarce spășit acasă. 20 de ani înseamnă mult, chiar foarte mult, iar când Jack ajunge înapoi în Gilead nu știe cum să se poarte cu tatăl și cu sora lui mai mică, Glory, care și ea își părăsise viața de dinainte, după ce așa-zisul logodnic o părăsise pe ea, iar acum stă în casa părintească și are grijă de tatăl lor, care e bătrân și bolnav. Le este greu să lase garda jos și să se apropie unul de altul – dar oare mai e posibilă o apropiere după atât timp? -, nu știu ce să își spună ca să nu pară că răscolesc trecutul. Din cauza asta atmosfera e sufocantă, am urât toate acele lucruri nespuse, dar care pluteau în aer, mănușile pe care le purtau când interacționau…

‘Yes’, her father said, ‘whenever I thought of him, he was always alone, the way he used to be, and I would wonder what kind of life he could have, with no one even to care how he was, what he needed. I realized that was the one thing I thought I knew, that he would be alone.’ He laughed. ‘Yes, that cost me a lot of grief, and I never thought to question it. I prayed about that more than any one thing, I believe.’

Iar apoi mai e problema religiei. Pe bătrân îl doare că Jack a renunțat la biserică, la religie, că a dispărut, și nu îi este greu să își imagineze că nu a dus o viață tocmai fără de păcat. Ar vrea ca fiul lui să se pocăiască, să revină pe calea cea bună, ca să poată muri împăcat că sufletul lui Jack va fi salvat. Dar evident că acesta nu poate și nici nu vrea să-l mintă, așa că atunci când Jack pleacă din nou, tatăl lui este tare amărât. Mă gândesc că e destul de frustrant pentru un reverend să aibă un fiu așa de „păcătos” și să nu poată să-l aducă pe drumul cel bun. De fapt, toți au ceva de regretat, toți sunt măcinați de frustrări, dar, în același timp, nu pot să se schimbe. Și cred că asta m-a deranjat foarte tare: că personajele nu se schimbă, că au același comportament de la început până la sfârșit. Eu cred că oamenii se schimbă, fie în rău, fie în bine, dar se schimbă.

Îmi pare rău, Marilynne Robinson, dar nu o să mă mai întorc niciodată în Gilead.

Anii ’90 și bucureștenii

Paideia, 2008

M-am bucurat când am văzut o carte mai bine tehnoredactată și corectată decât Anii ’80 și bucureștenii,  dar după vreo 20 de pagini mi-am dat seama că nu o să fie nici pe departe la fel de interesantă.

Antologia (sau studiul sociologic, nu știu exact cum să-i spun) debutează în forță cu mărturii ale unor mineri care au luat parte la Mineriade. Unele amintiri sunt contradictorii – unii îl acuză pe Cozma, alții spun că nu el ar fi fost organizatorul – până la urmă „executanții” nu știu nici acum cine i-a chemat la București și de ce. În schimb am regăsit și aici povești despre „mineri în salopete curate” care îi urcau pe cei „în salopete murdare” în camioane și îi duceau în diverse părți din București ca să devasteze, să lovească, să sperie „huliganii”. Mulții chiar credeau că statul este amenințat de acei „huligani” și că ei trebuie să-i împiedice.

Privind acum retrospectiv, nu mai pot să cred că noi ne-am dus acolo ca să apărăm instituțiile statului, cred că mai degrabă a fost un joc politic făcut de… Iliescu. Și nu mi-e frică să spun asta, fiindcă în Constituția României scrie că am dreptul la opinie și eu cred că nimeni nu poate să-mi ia acest drept. El este de vină fiindcă a chemat minerii împreună cu liderul lor, ca apoi, când nu a mai avut nevoie de el, l-au înfundat cu 18 ani de pușcărie.

Cealaltă antologie mi s-a părut mai bună pentru că au fost mai mulți oameni intervievați, din cele mai diverse categorii sociale, și mi s-a părut mai convingătoare: dacă un profesor, un șofer, un inginer și o coafeză aveau aceleași nemulțumiri și sufereau de aceleași lipsuri, înseamnă că așa trebuie să fi fost. Dar dacă ai vreo doi oameni care povestesc despre cum au încercat să pună bazele unei afaceri, dacă ai încă vreo două mărturii despre cum se obțineau bursele de studiu în anii ’90 și despre ce însemna să fii student la o facultate particulară, mi se pare prea puțin. Clar e o altă abordare față de Anii ’80 și bucureștenii, doar că mie mi se pare mai fără substanță.

Clar e o carte care nu m-a impresionat, din moment ce nu mai țin minte aproape nimic în afară de poveștile minerilor. Ce-i drept, mi-a trezit anumite amintiri – cum mergeau ai mei cu marfă din România și o vindeau prin Ungaria, Polonia, Bulgaria și se întorceau cu marfă de acolo pe care o vindeau aici, cum au avut o masă în piață, iar în unele dimineți mă ducea tata la școală și de-abia încăpeam pe bancheta din spate a mașinii de lăzile cu produse, cum în vara de dinainte să intru în clasa întâi am mers la bunicii din Brăila și în drum spre casă ne-am oprit pe la prietenii alor mei din București și mi-a luat mama uniformă de acolo, uniformă pe care am iubit-o doar pentru că era din București, iar eu știam încă de pe atunci că aici o să locuiesc când o să fiu mare etc.

Iar textul lui Filip Florian despre gazetărie mi se pare mult prea bun și atipic pentru cartea asta (de altfel, asta a fost singura mea bucurie în 396 de pagini…).

Această perioadă comunistă ne-a deformat. Nu pot să gândesc altfel decât am fost obișnuit o viață întreagă. Eram prea mare când a venit Revoluția, eram prea bătrân, aveam niște reflexe formate. Visul ăsta al nostru – să-ți cumperi o pereche de blugi și un video… Ei, acu am vreo cinci video-uri acasă și perechi de blugi de nu mai pot să le număr, o parte nici nu le port. Reflexul a rămas. Reflexul „se poate aranja”, reflexul „trebuie să dai o șpagă, trebuie să ungi o rotiță”. Asta învățaserăm noi în perioada respectivă. Te duceai la doctor cu cartușul de Kent, te duceai la polițist cu pachetul de cafea. Ei, nu poți să uiți treburile astea. Or, generația noastră sunt cei care, la ora actuală, sunt conducătorii de firme. O parte dintre ei sunt mai deformați, o parte dintre ei sunt mai puțin deformați. Cei care sunt foarte deformați de politica comunistă sunt cei care, nici acum, nu doresc integrarea în Europa, nu doresc o concurență liberă, trag în continuare sforile în spate și și-o aranjează politic pe tot felul de relații, exact ce făceau în perioada respectivă. Atunci își aranjau un televizor color, acum își aranjează o scutire de impozit.

 

Două întâlniri cu doi scriitori foarte faini

După cum bine știți, sâmbătă, de la ora 17, în Librăria Bastilia, o să fie o întâlnire cu scriitoarea iraniană Marjane Satrapi. Cum Persepolis mi-a plăcut la nebunie, o să fiu acolo, în primele rânduri. Nu mai vine 😦

Iar apoi, pe 27 februarie, la Ateneu, va avea loc o discuție între Amos Oz și Gabriel Liiceanu. Mi-ar plăcea să iau un autograf a doua zi, când o să fie lansarea seriei „Amos Oz” la Librăria Humanitas Kretzulescu, dar nu știu dacă o să pot intra (mi-e foarte vie în amintire mulțimea care s-a strâns când a dat Herta Müller autografe…). Oricum, la Ateneu mă duc.

Ce bine începe anul!

The Help

Berkley Publishing Group, 2011

Jackson, Mississippi, 1962. Skeeter are 23 de ani și tocmai a terminat facultatea. Se întoarce acasă până își va găsi o slujbă. Visează să devină ziaristă sau scriitoare sau ambele. Are părul creț și neîmblânzit, e mult mai înaltă decât majoritatea prietenelor ei, iar mama ei ar da orice să o vadă măritată.

Orice familie respectabilă din Jackson are o menajeră de culoare, care spală, calcă, gătește, are grijă de copii etc. O femeie bună la toate. O femeie care nu are voie să stea cu angajații la aceeași masă, să folosească aceleași tacâmuri, să folosească aceeași toaletă și câte și mai câte. O femeie pe care o plătesc prost, pe care o tratează de sus, de parcă ea nu ar avea sentimente, care trebuie să răspundă mereu cu „yes, ma’am” sau „no, ma’am” și care ar trebui să se considere norocoasă că are unde să lucreze. O femeie pe care o consideră murdară, despre care cred că e purtătoare de boli nemaiauzite, o femeie pe care, în majoritatea cazurilor, o tolerează. Dar care „face parte din familie”.

Două dintre aceste menajere sunt Aibileen și Minnie. Prima este tăcută și serioasă. Se înțelege foarte bine cu copiii și se pricepe să le ridice moralul și să-i încurajeze atunci când mamele lor albe nu-i bagă în seamă sau îi ceartă din te miri ce. Minnie e o bucătăreasă desăvârșită, e fâșneață și cu gura mare – nu se poate abține să nu comenteze înapoi, să nu fie „obraznică”.

Pentru Skeeter nu e deloc ușor să stea acasă cu ai ei, să vadă prăpastia care există între prietenele ei și menajerele lor. Așa că se hotărăște să facă ceva: vrea să intervieveze menajerele și să scrie o carte cu mărturiile lor – ce înseamnă să fii afro-american și să lucrezi pentru familii de albi, cum sunt tratate, care este cel mai frumos lucru pe care un alb l-a făcut pentru ele, dar și cea mai urâtă situație prin care au trecut etc. Evident, nimeni nu vrea să o ajute la început. E mult prea riscant să vorbești cu un alb în afara serviciului, darămite să te plângi de cum ești tratat! Chiar dacă pe față nimeni nu era rasist, existau niște legi nescrise foarte clare, care prevedeau până la cele mai mici detalii cum se desfășurau relațiile dintre albi și afro-americani. Nimeni nu vorbea despre ele, nimeni nu le punea la îndoială, însă puteai să o sfârșești foarte rău dacă le încălcai.

Am citit câteva recenzii la carte și la film și am fost contrariată să aflu că unii au luat cartea drept un roman rasist, de parcă dacă s-au întâmplat așa multe lucruri rele în acea perioadă, sigur nu s-a întâmplat nici unul bun. De parcă o relație mai apropiată dintre o albă și o negresă nu ar fi fost posibilă. De parcă autoarea a spus că a scris un studiu sociologic, nu un roman. E drept că nu prezintă atrocitățile comise de KKK, nu descrie scene violente în care afro-americani să fie schingiuiți de către albi. Dar tocmai în asta constă ideea cărții: să prezinte mizeriile mici, de zi cu zi, pe care multe servitoare erau nevoite să le suporte. Umilințele la care sunt supuse din cauza acelor legi imbecile. Albii se ascund în spatele paravanului separate but equal, de unde totul e roz și bine. Chiar nu-și dădeau seama cât de bătuți în cap erau! Adică, n-aveau nici o problemă ca o negresă să le crească copiii, să îi atingă, să le dea să mănânce, să fie ca o mamă pentru ei, dar Doamne ferește să intre cu ei pe aceeași ușă la cinematograf, să stea pe aceleași scaune în autobuz, să fie tratați de aceiași doctori și alte asemenea imbecilități segregaționiste.

Chiar dacă pe alocuri am zâmbit sau am râs, per total mi s-a părut o carte destul de serioasă, de gravă. Problema segregării e privită dintr-o altă perspectivă, aceea a lucrurilor mărunte, de zi cu zi. Și chiar dacă la final rămâi cumva nedumerit și vrei să știi ce să întâmplă mai departe, dacă menajerele o să pățească ceva pentru cutezanța lor sau dacă reușesc cât de cât să îmbunătățească relația angajat – menajeră, îți este cât se poate de clar că discriminarea rasială a fost (și sunt sigură că încă este) o chestie aberantă, inumană.

Dacă vă pasionează subiectul (relațiile complicate dintre albi și afro-americani), musai să citiți și Fried Green Tomatoes at the Whistle Stop Cafe – o carte absolut minunată, la care încă mă gândesc cu mult drag.