Întâlnirea cu Amos Oz nu a început foarte bine pentru mine. La ora 16 mi s-a comunicat oficial (până atunci auzisem doar zvonuri) că toate invitațiile au fost date, că nu se poate sta în picioare, deci nu poți să intri dacă nu ai loc, toate pe un ton cât se poate de firesc, în condițiile în care m-am înscris pe lista cu invitații acum, hmm, două săptămâni. Am intrat în cele din urmă, dar nu mi-a plăcut deloc atitudinea organizatorilor. A promise is a promise. Data viitoare mă trezesc la 6 dimineața ca să-mi cumpăr bilet și să nu mai depind de nimeni.
Dar m-am mai liniștit când am ajuns în față la Ateneu și mi-am dat seama că până la urmă totul o să fie bine. Așa că în timp ce stăteam la o șuetă cu Pati, o colegă, și Dragoș, m-am întâlnit cu Cezar, pe care nu-l mai văzusem de mult timp și mi-a părut așa bine că am apucat să povestim un pic, ca apoi să descoperim că avem locuri în aceeași lojă 🙂
M-am simțit ciudat până să înceapă dialogul propriu-zis. Oriunde mă uitam vedeam numai personalități, scriitori, traducători, oameni din edituri. Toată lumea era la patru ace (mă rog, majoritatea), mă gândesc că unii au venit doar ca să bifeze încă un eveniment cultural sau doar pentru că au primit invitație. Nu știam cum să mă fac mică de tot ca să nu se citească pe fața mea că nu mă simt tocmai bine, că de fapt eu nu am ce să caut acolo. Nu știu dacă o să mă obișnuiesc vreodată cu formalismele astea…
Până la urmă, dialogul a meritat stinghereala pe care am simțit-o la început. Odată ce a intrat Amos Oz pe scenă și au început discuțiile, m-am relaxat, m-am simțit mai bine, am zâmbit. Chiar dacă întrebările erau cam lungi, răspunsurile lui Amos Oz mi s-au părut delicioase. N-am mai întâlnit de mult o personalitate atât de modestă, un om care să emane bunătate și inteligență prin toți porii. M-a cucerit de la început (eh, m-a cucerit prima dată cu cărțile lui 🙂 ), iar când am auzit că se aplaudă la final nu-mi venea să cred cât de repede trecuse totul. O oră de discuții a fost mult prea puțin!
Amos Oz știe să se ia (pe el, dar și pe evrei) peste picior, este de părere că un fanatic este o persoană lipsită de umor (oho, câți scorțoși din ăștia avem!) și că oamenii ar fi mai buni dacă ar citi. Iar sfatul lui pentru scriitori este să scrie despre ce cunosc ei mai bine, să nu-i intereseze de ce fac/scriu alții. Din sfaturile lui am înțeles cât de important e să fii mulțumit de ceea ce faci ACUM, dar să nu pierzi din vedere că mâine sau poimâine sau peste un an poți să faci un lucru și mai bun. Mi s-a părut foarte ancorat în prezent, idealist, dar fără să fie visător, și un excelent povestitor.
În plus, mai are și dreptate: lumea asta ar fi un loc mai bun dacă am am putea să nu ne luăm așa de în serios, să râdem mai des și să citim o carte din când în când 🙂