Cimitirul de piane

Editura Polirom, colecția Biblioteca Polirom, 2010, traducere de Clarisa Lima

Am știut eu bine de ce am tot amânat să citesc cartea asta. Nu pentru că aș fi crezut că nu va fi pe gustul meu, ci pentru că mă așteptam să fie ca Nici o privire, foarte bine scrisă, intensă și cât se poate de apăsătoare. Și chiar așa a și fost.

Cum să nu fie tristă când cei doi naratori, tată și fiu, sunt morți? Primul moare în spital, iar al doilea moare după ce aleargă 30 de kilometri la maratonul de la Jocurile Olimpice din Stockholm (acest alergător nefericit chiar a existat). Viața celor doi este foarte asemănătoare și la fel și stilul de a povesti, așa că de multe ori trebuia să fac o pauză și să stau să mă gândesc cine este cel care povestește: tatăl sau fiul? Am observat asta și în Nici o privire – o anumită ciclicitate a întâmplărilor, aceleași nume purtate de mai multe personaje, aceleași gesturi repetate la anumite intervale de timp etc. Ai impresia că povestea se reia la infinit, cu mici schimbări pe ici, pe colo.

Povestea de familie începuse bine: tatăl lui Francisco (alergătorul) lucra cu unchiul său în atelierul de tâmplărie al tătălui său. Se îndrăgostește nebunește, se căsătorește cu cea pe care o iubește, au patru copii împreună și apoi… Apoi parcă iubirea dispare; nu mai vine acasă imediat după ce termină munca în atelier, ci se oprește pe la cârciumă întâi, se certă cu fiul lui cel mare, o repezește pe soție de față cu copiii – din tinerii îndrăgostiți care erau, ajung să fie doi străini. Îmi imaginez că așa ceva se întâmplă destul de des, dar tot foarte trist mi se pare.

Povestea tristă a căsniciei părinților este urmată de poveștile triste ale căsniciilor copiilor. Marta are un soț care o înșală, Maria are un soț care o bate, Simão pleacă de acasă și nu se mai întoarce, iar Francisco iubește două femei în același timp și nu se poate hotărî pe care să o aleagă.

Nu e nici o diferență între ce s-a întâmplat cu adevărat și ceea ce am deformat treptat cu imaginația mea, în mod repetat, repetat, de-a lungul anilor. Nu e nici o diferență între imaginile tulburi pe care mi le amintesc și vorbele crude, pline de cruzime, pe care cred că mi le amintesc, dar care sunt doar reflexe pe care le formează vina. Timpul, ca un zid, ca un turn, ca o construcție oarecare, face să dispară diferențele dintre adevăr și minciună. Timpul amestecă adevărul cu minciuna. Ceea ce s-a întâmplat s-a amestecat cu ce aș fi vrut eu să se întâmple și cu se mi s-a povestit că s-a întâmplat. Memoria mea nu e a mea. Memoria mea sunt eu distorsionat de timp și amestecat cu mine însumi: cu frica mea, cu vina mea, cu remușcarea mea.

Mie mi se pare că adjectivul „amuzantă” nu avea ce să caute în descrierea făcută de editură cărții. Nu am zâmbit deloc pe parcursul lecturii, dar era cât pe ce să lăcrimez de mai multe ori. E o carte impecabil scrisă, dar atâââât de tristă. Nu mă miră că a luat Premiul Literar José Saramago.

Advertisements

Iubire la Berlin

Editura Nemira, colecția Damen tango, 2010, traducere de Diana Morărașu

Lăsând la o parte titlul siropos al cărții și numele neinspirat al colecției, cartea mi-a plăcut foarte mult. Nu știam cine e Anne Wiazemsky, iar numele lui François Mauriac îmi era vag cunoscut, dar nu am putut să nu iau cartea când am văzut ce copertă frumoasă are. Bine, și Berlinul din titlu îmi făcea cu ochiul, recunosc.

Cartea e biografia romanțată a unei iubiri: cea dintre Claire Mauriac și Ivan Wiazemsky, părinții Annei. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Claire s-a alăturat Crucii Roșii și a încercat să salveze cât mai mulți oameni. Mergea dintr-un loc în altul ca să aducă bolnavi cu ambulanța pe care o conducea și de multe ori ajungea să se atașeze de cei pe care-i salva. La sfârșitul războiului a fost trimisă în Berlin ca să ajute la repatrierea prizonierior francezi de război. Iar acolo, în casa de pe Kurfürstendamn Straße, îl întâlnește pe Wia. E iubire la prima vedere. Cei doi nici că puteau fi mai diferiți: familia ei făcea parte din înalta societate  a Parisului, familia lui fugise din Rusia și ei nu erau altceva decât niște ruși scăpătați; ea suferea de migrene și era destul de liniștită, el era sufletul petrecerii. Și totuși, se iubeau și asta a fost tot ce conta.

În carte apar pasaje din scrisorile pe care Claire le trimitea părinților ei, pasaje din jurnalul ei. Evident, Anne Wiazemsky a vorbit și cu prietenii părinților ei înainte să scrie cartea. I-a ieșit o poveste foarte bine documentată, încât de multe ori aveam impresia că nu e nimic romanțat, nimic inventat și că toate s-au petrecut aievea.

Ca să nu mai audă țârâitul telefonului, deschide TSF-ul. Se difuzează muzică de jazz, pe care a învățat să o îndrăgească de la prietenii ei, ofițerii americani, și recunoaște trompeta lui Louis Armstrong. Cum nu e nimeni în casă, Claire dă sonorul la maximum, deschide larg ușile salonului, ale sufrageriei și ale vestibulului și începe să danseze. E convinsă că are în față o viață nouă, o viață necunoscută, palpitantă, departe de tot ceea ce a cunoscut până acum. Numele orașului învins, Berlin, vibrează în ea ca o promisiune.

Mereu mă întristez când citesc cărți despre război, dar acum nu am apucat să mă deprim pentru că m-am lăsat cucerită de Claire: era dedicată trup și suflet muncii de la Crucea Roșie și nu de puține ori și-a riscat viața ca să-i salveze pe alții. Dacă am fi toți ca ea…

E o carte „de fete”, dar nu e siropoasă. Aș prefera să citesc oricând o carte ca asta, decât un chick lit.


Russendisko

Goldmann, 2002

Dacă tot mi-au plăcut așa de mult povestirile Olgăi Kaminer, vio s-a gândit că e timpul să mai pun mâna pe o carte în germană, așa că mi-a trimis Russendisko, scrisă de soțul Olgăi.

Povestirile mi se par mai OK de citit în germană: sunt ușor de urmărit, nu îmi fac probleme că o să pierd firul acțiunii și, cel mai important, nu îmi pierd răbdarea. Așa că m-am bucurat când am văzut că Russendisko e alcătuită din povestiri de cel mult trei pagini. Daaar, eu cred că povestirile astea au apărut prin ceva ziare, reviste etc., pentru că în multe dintre ele se repetau aceleași lucruri: cum a emigrat Kaminer din Rusia în Germania, la începutul anilor 1990. Hai o dată, hai de două ori, dar sigur menționează asta în mai mult de cinci povestiri.

În rest, toate bune și frumoase. Kaminer povestește despre tot felul de întâmplări prin care au trecut el și prietenii lui ruși. Seri de Russendisko, povești despre mama lui care călătorea în țări străine numai cu autocarul, cum a jucat el în filmul Stalingrad, despre cum a pierdut o zi uitându-se la MTV încercând să își formeze o părere despre Jugendkultur (cultura tinerilor), doar ca să afle la sfârșitul serii că la emisiunea la care era invitat urma să vorbească despre Judenkultur (cultura evreiască) :))

Multe dintre povestiri mi s-au părut amuzante, așa că a fost o experiență cât se poate de plăcută și de educativă 😀 Dar, trebuie să recunosc, tot mai mult mi-au plăcut povestirile soției lui 🙂

Ich ließ aber nicht locker und untersuchte die Lage weiter. Von Tag zu Tag erfuhr ich mehr. Die Chinesen aus dem Imbiss gegenüber von meinem Haus sind Vietnamesen. Der Inder aus der Rykestraße ist in Wirklichkeit ein überzeugter Tunesier aus Karthago. Und der Chef der afroamerikanischen Kneipe mit lauter Voodoo-Zeug an den Wänden – ein Belgier. Selbst das letzte Bollwerk der Authentizität, die Zigaretteverkäufer aus Vietnam, sind nicht viel mehr als ein durch Fernsehserien und Polizeieinsätze entstandenes Klischee.

„I plan to read forever or die trying.”

Acesta se pare să fie motoul lui Edward Champion, care a decis să citească toate cărțile de pe lista Modern Library. Când am văzut pentru prima dată postul lui, nu mi-a venit să cred. Încă nu mi-am revenit. Sunt 121 de cărți (unele romane au mai multe volume), care mai de care mai „serioase”. Măcar nu a spus că o să le citească într-un an (cred că ar fi imposibil) 🙂 Oricum, ideea îmi place la nebunie!

Asta îmi aduce aminte de Nina Sankovitch, care a citit o carte pe zi, timp de un an. Wow!  (Evident, nu pot să nu mă gândesc și la luciat.)

Oamenii ăștia sunt minunați! Eu nu aș avea asemenea răbdare și concentrare. Internetul mi-a stricat ritmul în care citesc: mereu mă ridic din pat ca să verific mailurile, să mai scriu ceva pe Twitter etc. Înainte puteam să stau o zi întreagă în pat cu o carte, acum chiar dacă îmi propun asta, tot mă ridic de zeci de ori ca să mai pierd puțin timpul pe net.

Mi-ar plăcea să am și eu un astfel de proiect (au început să-mi placă „proiectele”). Anul ăsta nu intenționez să fac o pauză de la cumpărat cărți, dar mi-ar prinde bine (psihic vorbind) să citesc cărțile pe care le am. Poate dacă aș face poze la cărțile pe care le am și cei care mai intră pe aici mi-ar recomanda ce să citesc, sau pur și simplu ar spune „citește-o pe aia”… Hmmm, mă mai gândesc. Oricum, trebuie să fac ceva fun lunile astea, altfel disertația asta o să mă deprime de tot (mi-am ales un subiect foarte fain, cel puțin pentru mine, trebuie doar să mă apuc serios de treabă, iar asta e partea cu adevărat grea).

Orice sugestie e bine-venită 🙂

Care-i faza cu cititul?

Editura Arthur (Art), colecția Cărțile mele, 2010

Păi, faza-i următoarea: cărțile sunt pentru oricine. Există atâtea feluri de cărți, încât e imposibil să nu găsești măcar câteva care să-ți placă. Iar dacă la timpul potrivit dai peste asemenea cărți, ai acces la o lume minunată, cu personaje care mai de care mai interesante, ciudate, curajoase, minunate. Ajungi să îți faci prieteni în lumea cărților, iar împreună cutreierați Pământul în lung și-n lat și aveți parte de aventuri nemaiauzite. Și, mai mult ca sigur, vei rămâne un cititor împătimit și peste mulți ani.

Eu am citit cartea stând în pat și mâncând ciocolată și mi-am adus și eu aminte de cum am învățat să citesc, de tot ce a însemnat magia primelor cărți. Daaar nu toate textele mi s-au părut că ar putea convinge un copil să pună mâna pe o carte. În primul rând, cei care au scris aceste texte sunt oameni de litere, scriitori. Dacă pe ăștia mici nu-i interesează cărțile, de ce ar vrea să citească texte scrise de scriitori despre cât de minunate sunt cărțile? Evident că un scriitor o să spună că e bine să citești. Doar e scriitor! De exemplu, nepotul meu e înnebunit după Mythbusters. El vrea să se facă om de știință când o să fie mare (acum are nouă ani). Ca să-l fac să citească îi dau cărți care cred că i-ar plăcea: enciclopedii, cărți despre invenții, despre cum să supraviețuiești în orice condiții, cărți de aventură. Dacă i-aș da o asemenea carte, sigur ar rămâne necitită. Ar considera-o „plictisitoare”. Dar dacă printre autori s-ar fi numărat un profesor de fizică, un astronom, pfff, nu știu, cineva care are o meserie „interesantă”, sigur ar fi citit-o cap-coadă.

Unele texte au fost, într-adevăr, foarte drăguțe și, cred eu, ar fi convins orice puști să pună mâna pe o carte. Dar recomand totuși cartea copiiilor puțin mai mari, care știu cine sunt autorii acelor texte și care o să se bucure amintindu-și de prima lor carte citită 🙂

The Girl With a Pearl Earring

Harper, 2006

De ce nu am citit cartea asta până acum? De ce nu am văzut filmul? De ce? De ce??? Îmi e așa ciudă că de multe ori aud de-o carte și îmi spun că o să o citesc, iar apoi uit de ea. Degeaba adun cărți în wishlist, sunt atâtea care-mi scapă…. La fel și cu The Girl With a Pearl Earring. Normal că știam de mult de ea, ba la un moment dat am răsfoit ediția în română, dar nu știu… nu am cumpărat-o.

Toate colegele mi-au spus că „vai, ce frumoasă e cartea!” Nu știam dacă să le cred sau nu. Dar din momentul în care am început să o citesc, mi-am dat seama că aveau dreptate. Povestea e o mică bijuterie, exact ca perla din urechea lui Griet. Am început să o citesc într-o seară și m-a prins ora 2 tot citind (de obicei mă culc pe la 12:30). A doua zi nici nu m-am trezit bine, că m-am întins după ea. Nici nu mai știu de când am fost așa de prinsă de o carte, de o poveste.

Nu se știu prea multe despre Vermeer și nu se știe cine a fost „fata cu cercel de perlă”. Dar Tracy Chevalier a reușit să mă facă să cred că lucrurile s-au întâmplat exact așa cum le-a descris ea în carte. „Fata cu cercel de perlă” nu e altcineva decât Griet, fata de 18 ani care lucra în casa lui Vermeer și care, cu timpul, a ajuns să-i fie un fel de asistentă: pe lângă faptul că reușea să facă curat în studio fără să pară că a mutat ceva din loc, îi prepara vopselele, stătea în locul persoanelor pe care le picta când acestea nu puteau să vină etc. Evident, făcea toate acestea fără ca soția lui să știe.

Povestea e spusă de Griet, iar inocența ei mi s-a părut minunată. A știut de la început că Vermeer e un om special, a simțit ceva între ei. Apoi a ajuns să facă mici servicii pentru el; pur și simplu nu putea să-i spună nu, chiar și atunci când știa că ar fi dată afară din casă dacă soția lui ar afla cât de mult timp petrec împreună. Și totuși, nu mi s-a părut o dragoste mistuitoare. Poate pentru că știa că pentru el tablourile lui contau mai mult decât orice ființă în carne și oase. Da, mi-a plăcut mult de Griet.

The painting was like none of his others. It was just of me, of my head and shoulders, with no tables or curtains, no windows or powderbrushes to soften and distract. He had painted me with my eyes wide, the light falling across my face but the left side of me in shadow. I was wearing blue and yellow and brown. The cloth wound round my head made me look not like myself, but like Griet from another town, even from another country altogether. The background was black, making me appear very much alone, although I was clearly looking at someone. I seemed to be waiting for something I did not think would ever happen.

Aș vrea ca toate cărțile pe care le citesc să-mi placă la fel de mult ca asta. Să le citesc cu zâmbetul pe buze, să nu vreau să merg la culcare din cauza lor, să visez fragmente din carte, iar dimineața să o iau de la început. Jur că nu aș mai vrea nimic altceva!

Eating Animals

Penguin Books, 2010

Cartea o am, evident, de la Octavian. Spun evident pentru că Octavian a devenit sursa mea de cărți bune (ah, ce echipă ar fi făcut cu luciat!!!). Nu știu de ce am fost așa de dornică să citesc o astfel de carte. Sunt vegetariană de aproape trei ani și am renunțat la carne nu pentru că îmi era milă de animale, ci pentru că m-am scârbit de pulpe și piept de pui (carne de porc nu mai mănânc de ani buni, de vită mâncam doar ocazional, iar mezelurile și alte asemenea produse nu mi-au plăcut niciodată în mod deosebit). Nu mâncam nici carne de pui prea des, dar am ajuns la concluzia că din moment ce nu-mi mai face plăcere, mai bine renunț de tot la ea. Ba mai mult, de când sunt vegetariană am început să gătesc mai mult (și mai bine, zic eu, sper să zică și alții) și nu simt deloc că îmi lipsește carnea.

Deci, de ce aș citi o carte despre animale care urmează să fie transformate în pulpe, șunculiță, friptură, aripioare, tocăniță etc? Pentru că voiam să știu ce înseamnă producția de carne; voiam ca atunci când cineva îmi spune că nu e sănătos să nu mănânci carne, să-i spun că nu e sănătos să mănânci carnea din ziua de azi și voiam, pur și simplu, să citesc încă o carte scrisă de Foer.

Studiul (eu îl văd ca pe un studiu) este plin de povești. Foer nu te plictisește cu un limbaj tehnic, încâlcit și prăfuit, ci îți spune povești despre animale. Cu toții știm cum sunt crescute găinile în baterii, cum sunt crescuți porcii și vitele în ferme. Cu toții știm cum sunt omorâte animalele. Dar preferăm să facem abstracție de asta. Ei bine, o persoană care ține cât de cât la sănătatea sa și care e măcar puțin open-minded nu ar trebui să ignore așa ceva.

Foer s-a documentat timp de trei ani de zile înainte să scrie Eating Animals. A mers la ferme și în abatoare, a vorbit cu angajații care au fost dispuși să stea de vorbă cu el, a studiat rapoarte despre industria cărnii din SUA și a scris despre atâtea lucruri strigătoare la cer, încât numai un tâmpit le-ar putea trece cu vederea. Poate că la noi lucrurile nu sunt chiar atât de rele, dar la capitolul ăsta nu avem cum să fim cu mult în spatele americanilor. Nimic nu mai e natural la animalele pe care le consumă: speciile au fost modificate genetic ca să mănânce cât mai puțin și să ia în greutate cât mai repede; animalele sunt îndopate cu antibiotice ca să supraviețuiască în condițiile mizere din fermă; sunt tratate într-un mod inimaginabil de către cei care lucrează acolo și, nu de puține ori, ajung să fie jupuite de vii.

Maybe all we need is better labels so we can make wiser decisions about the fish and fish products we buy? What conclusion would most selective omnivores reach if attached to each salmon they ate was a label noting that 2.5-foot-long farmed salmon spend their lives in the equivalent of a bathtub of water and that the animals’ eyes bleed from the intensity of the pollution? What if the label mentioned the explosions of parasites populations, increases in diseases, degraded genetics, and new antibiotic-resistant diseases that result from fish farming?

Iar acesta e un citat destul de blând… Poate dacă ni s-ar repeta mereu toate chinurile prin care trec animalele ca să ajungă în farfuriile noastre am sta să ne gândim dacă să punem pulpele alea de pui în coș sau nu… De ce ar fi un porc tratat diferit față de un câine, un pui tratat diferit față de o pisică? Tot animale sunt și ele. De obicei nu sunt atât de militantă, dar chiar am fost șocată de ce am citit aici. Cred că dacă nu aș fi fost vegetariană, cartea asta m-ar fi „convertit”.

Just how destructive does a culinary preference have to be before you decide to eat something else? If contributing to the suffering of billions of animals that live miserable lives and (quite often) die in horrific ways isn’t motivating, what would be? If being the number one contributor to the most serious threat facing the planet (global warming) isn’t enough, what is? And if you are tempted to put off these questions of conscience, to say not now, then when?

Chiar așa, atunci când?