Trenul de noapte spre Lisabona

Editura Vivaldi, 2007

Sunt o masochistă. Înainte doar bănuiam asta, dar acum sunt 100% sigură că sunt aşa. Spun asta pentru că m-am chinuit timp de 557 de pagini: povestea nu-mi spunea nimic, de personaje nu am putut să mă ataşez, credeam că nu o să se mai termine vreodată! Şi citeam mai mult ca să ajung la final, sperând ca pe parcurs să pot să intru în poveste sau măcar finalul să nu fie aşa de slab. Aş, slab a început, slab s-a terminat.

Cartea începe în Berna, unde Raimund Gregorius, poreclit Mundus, profesor de limbi clasice la liceul din oraş, întâlneşte pe un pod o portugheză misterioasă. Afara ploua, el se îndrepta spre liceu, ea era pe pod plângând şi citind un bilet pe care apoi îl aruncă în apă, lui i se pare că ea vrea să se arunce peste parapet, fuge spre ea şi o salvează. Foarte “Arcul de Trimf” până aici.

Partea care mie mi se pare incredibilă e cea în care Mundus e atât de pătruns de această întâlnire, încât se ridică de la catedră în mijlocul lecţiei, iese din clasă şi pune punct vieţii sale aşa cum era ea până atunci. Mundus a fost mai mereu un singuratic, chiar şi atunci când a a fost căsătorit. Un intelectual retras, fără prea mulţi prieteni, pasionat de jocul de şah şi care nu a lipsit nici măcar o dată în 20 şi ceva de ani de la vreun curs. Şi uite că dintr-odată, Mundus nu mai e Mundus. Nu numai că iese la mijlocul orei din clasă, dar ajunge într-o librărie cu cărţi în portugheză şi cumpără o carte de cugetări, scrisă de un anume Amadeu Prado. Evident, începe să înveţe portugheza chiar în aceeaşi zi, citeşti din însemnări şi vai!, ce profunde i se par, apoi ia trenul de noapte spre Lisabona, în căutarea lui Prado.

Nu, nu se poate ca o întâlnire atât de nesemnificativă să schimbe complet un om, să-l facă să renunţe la tot ce are şi să ia trenul spre o ţară în care nu a pus niciodată piciorul în căutarea unui om. Şi mai de necrezut e faptul că în Lisabona întâlneşte doar oameni care pot să-l ajute să-şi formeze o imagine despre Prado: cele două surori ale lui, prietenul lui cel mai bun, un alt prieten apropiat, femeile de care Prado fusese îndrăgostit… Culmea, toţi moşii şi babele alea ştiu fie engleză, fie franceză, deci sporovăiesc fără încetare despre cum era Prado, despre ce scria, despre ce medic minunat a fost, despre copilăria lui bla, bla, bla.

Nu am putut să cred o asemenea poveste, pur şi simplu nu am putut! Dacă Mundus ar fi întâlnit măcar o piedică, una singură, în această călătorie, poate că aş fi fost mai blândă cu cartea asta. Dar aşa, nu pot decât să regret timpul pe care l-am pierdut încercând să citesc romanul. Mai rar aşa poveste neconvingătoare…

Advertisements

12 thoughts on “Trenul de noapte spre Lisabona

  1. Sincer nu stiu de ce te chinui citind lucruri slabe straine cind poti gasi ATITEA!! muuuult mai slabe chiar in ograda proprie, in tarisoara noastra scumpica. Daca e sa fii masochista fii pina la capat si nu o amatoare oarecare ci hardcore!… Poti ajunge pe culmi nebanuite de placere dureroasa citind un Tudor Cretu, Lucian Bagiu, Adrian Schiop sau Ana Maria Sandu ori Maria Manolescu si daca nu ti-o ajunge, ei lasa… O sa vrei dupa aia ceva normal…;)

  2. @Bris: mie îmi place cum scriu Ana Maria Sandu şi Maria Manolescu.

    Nu am spus niciodată că la noi nu ar fi scriitori/scriitoare care nu-mi plac, dar de ce să discriminez? 😛

  3. Cred ca nu mai are rost sa citesti romane. Pentru ca, daca vrei mereu doar ceva plauzibil in domeniu tau de intelegere, nu are rost. Exista si au existat oameni care s-au schimbat (transformat) intr-o singura clipa, macar pentru un timp. Am citit romanul si este foarte bun. Ramai pe non -fictiune pentru ca atunci nu o sa ai dezamagiri. Oricum faci un mare deserviciu unor oameni care citesc ce ai scris aici, evitand automat aceasta carte. Eu o recomand cu caldura, celor care pot vedea dincolo de aparente.

  4. @Marian: nu mi se pare că fac nici un deserviciu nimănui, ci pur și simplu am spus că MIE nu mi-a plăcut cartea – din câte știu, am dreptul să nu-mi placă o carte, un scriitor, o pictură, o melodie, o persoană etc.

    Sunt atâtea romane incredibil de bine scrise și care te captivează din prima, dar PENTRU MINE ăsta nu este unul dintre ele.

  5. Edit: ironia sorţii. :D Chiar acum câteva minute m-a întrebat Vio de ce m-am apucat de portugheză… şi i-am povestit că de vină a fost, oarecum, cartea asta. Când a fost să caut pe Google numele romanului, primul rezultat a fost blogul tău.

    Chiar dacă ficţiune, chiar dacă tras de păr, mie mi-a plăcut destul de mult şi, da, m-a impresionat suficient de tare cât să mă determine câţiva ani mai târziu să învăţ portugheză (şi foarte posibil ca în august să bag picioare-n Berlin şi să mă mut la Lisabona). La fel cum în urmă cu doi ani am mers pentru prima oară la indian şi mâncarea gustată acolo mi-a plăcut aşa mult încât am început să învăţ Hindi…

    Mai sunt şi oameni nebuni. :)

  6. @Doro: ha, ca să vezi: mie nu-mi place deloc, pe tine te face să te apuci de portugheză! The power of literature! 🙂

  7. Citesc cartea asta chiar in aceasta perioada si mi-a fost reconandata de sotul meu.Am inteles si de ce.Este o carte f buna,in care mi-e greu sa sa nu ma scufund in totalitate atunci cand “fur” cele cateva pagini ,in metrou.Sa realizezi ca viata ta a fost mereu lipsita de sens,dar mai ales sa hotarasti sa o schimbi total sunt aspecte la care poate ar trebui sa cugetam fiecare dintre noi.Si sa nu uitam ca e beletristica,nu e autobiografie(desi ar putea fi) sau carte de calatorii.Un roman nu trebuie despicat in sapte.Este in definitiv , o metafora.Si da:filmul e pe drum.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s