Simion liftnicul

 Polirom, colecția Fiction Ltd, ediția a II-a revăzută, 2007, ebook

Nu știu ce m-a apucat să citesc vara trecută Christina Domestica și Vânătorii de suflete – o carte care nu mi-a plăcut deloc, deloc! – și să nu încep cu Simion liftinicul, romanul de care auzisem multe de bine. Ba așa de supărată am fost după ce am citit Christina Domestica…, încât jurasem să nu mai pun mâna pe nici o carte de Petru Cimpoeșu. Noroc cu FILB-ul de anul trecut unde l-am văzut și l-am ascultat pe autor citind și discutând și când m-am hotărât să-i mai dau măcar o șansă.

Simion liftnicul e un roman în care sociologia se îmbină perfect cu literatura, cam ca în Raiul găinilor al lui Dan Lungu, doar că aici acțiunea se petrece într-o scară de bloc, nu pe o stradă. Iar ce dă cu adevărat savoare cărții este modul în care autorul ia puțin (sau mai mult) peste picior persoanele așa-zis religioase. De exemplu, doamna Pelaghia (sper că nu mă înșel asupra numelui) are o legătură extraconjugală, dar asta nu o împiedică să se roage pentru iertare Maicii Domnului, fără să schițeze nici măcar un gest că ar vrea să rupă relația. În general toți cei de pe scară sunt oameni „cu frica lui Dumnezeu”, dar cum se întâmplă de cele mai multe ori, e diferență mare între a cere ajutorul Celui de Sus și a-ți duce viața ca un bun creștin.

Nu știu cum e în Moldova, dar numele pe care autorul le-a folosit în carte mi s-au părut extrem de amuzante (pe unele le-am găsit în calendarul ortodox): Pelaghia, Elemosina, Temistocle, Nicostrat, Evlampia etc. – dar din păcate, nu am putut să rețin personajele după nume, ci după ce făcea fiecare.

Autorul își pune personajele să treacă prin tot felul de situații, una mai amuzantă ca alta. De exemplu, un domn din bloc visează numerele de la o extragere loto, iar pentru că e închis la agenția loto, pierde aproape toți banii la sala de jocuri. Iar după ce are loc tragerea merge cu soția lui să-și ridice câștigul – că doar el a visat numerele câștigătoare, nu? -, iar când vânzătorul îi spune că nici un bilet nu e câștigător, cei doi devastează magazinul :)) Altul vrea să își repare motocicleta și își dă seama că singurul mod în care o poate duce în apartament!!! e să o demonteze și să o care pe bucăți! Cât despre Simion, el este un pantofar care stă la parter și care se retrage în lift ca să se poată ruga. În apartament nu poate pentru că îl deranjeaz clienții, la biserică nu-i place, așa că transformă liftul într-o chilie modernă. Nu doar că stă acolo vreo două săptămâni (ar trebui să-mi fac notițe, mai ales că nu scriu despre cărți imediat după ce le termin), ci și predică din lift și le dă sfaturi vecinilor.

Alături de hârtia cu toate aceste rugăminți și altele pe care nu le-am menționat, doamna Alis pune în plic două bancnote de zece mii și una de cinci mii, iar într-un colț face cu pixul o cruce mică, ca să ajungă cu bine la destinație. Câteva zile mai târziu, poștașul îi aduce confirmarea de primire semnată de părintele stareț, împreună cu asigurarea că toate cererile exprimate în scrisoarea respectivă vor fi înaintate de către călugării din mănăstire și aduse la cunoștința Domnului nostru Iisus Hristos, Preacuratei sale Maici, sfinților Părinți ai Bisericii și tuturor celorlalți sfinți. […] O singură dată a atins-o pe doamna Alis umbra îndoielii, atunci când a aflat că doamna Evlampia, alături de scrisoarea trimisă măicuțelor de la mănăstirea Agapia, pune o bancnotă de cincizeci de mii, dar în cele din urmă, recitind pasajul din Biblie unde Domnul Iisus o laudă pe văduva care a adus la templu doar doi bănuți, și-a dat seama că nici faima turistică a mănăstirii și nici mărimea sumei depuse în plic nu influențează în mod decisiv îndeplinirea cererilor. […] La rândul ei, doamna Alis descoperise oarecum întâmplător că regulile vieții creștine sunt ca regulile gramaticale. Deși foarte riguroase și cât se poate de amănunțite, dacă nu le respecți, nu pățești, de fapt, nimic. Totuși, e bine să le respecți, fiindcă așa se cuvine.

Sunt multe personaje savuroase în carte și multe momente la care am râs cu poftă. Evident, cartea nu se adresează credincioșilor de formă, care ar putea fi ofensați de conținutul ei. Într-o țară atâââât de credincioasă, mă și mir că nu s-a scandalizat nimeni în privința ei. But wait, cei pe care-i ironizează autorul nu citesc literatură română.

Advertisements

Catch-22

Vintage, 1994

Nu îți revii prea repede după ce citești o carte de genul Catch-22. La început am simțit presiunea tuturor celor care îmi spuseseră că trebuie să o citesc și că sigur o să-mi placă. Apoi mi-am dat seama că au dreptate și m-am bucurat că o citesc și că îmi place.

Nu mai țin minte multe din Procesul, dar știu că în clasa a VIII-a, când am citit cartea, eram cât se poate de contrariată: „Asta e literatură? Dar e absurd!” Aveam să aflu apoi că face parte din literatura absurdului… Tot când eram mică, mai mică de clasa a VIII-a, mă uitam la MASH în fiecare după-masă. Nu priceam prea multe din ce se întâmplă în film, dar știam că acțiunea se petrece în timpul unui război, că e vorba de niște doctori și că Radar era drăguț și amuzant. Așa că pe de-o parte m-a uimit absurdul din carte, pe de altă parte am regăsit atmosfera din MASH (pe care l-am revăzut, nu integral, în primul an de facultate și mi s-a părut mult mai amuzant și mai inteligent și atunci chiar am priceput despre ce e vorba…).

Cum altfel ar putea fi o carte despre război dacă nu puțin absurdă? Orice război e absurd… Să asculți orbește niște ordine pentru că așa îți spune superiorul tău? Să zbori în misiuni riscante pentru „patrie”? Să nu poți să te oprești când vrei tu? Absurd, absurd, absurd! Bunicul a fost colonel, poate ar trebui să-l întreb pe el care e faza cu armata…

Dacă tot am comparat Catch-22 cu MASH, merg mai departe și zic că Yossarian mi-a adus aminte de Hawkeye. Amândoi n-au decât un țel: să scape naibii din război vii și nevătămați. Iar pentru asta sunt în stare de orice. Din păcate pentru Yossarian, riscul ca el să fie omorât e mai mare, din moment ce el este bombardier și e forțat de către superiorii lui să zboare tot mai multe misiuni, mereu mai multe. Cum se apropie de numărul de misiuni pe care trebuie să-l atingă ca să plece acasă, cum îl măresc… Iar dușmani sunt toți cei care vor să-i facă rău, inclusiv cei care, normal, s-ar afla de partea lui.

‘The enemy,’ retorted Yossarian with weighted precision, ‘is anybody who’s going to get you killed, no matter which side he’s on, and that includes Colonel Cathcart. And don’t you forget that, because the longer you remember it, the longer you might live.’ But Clevinger did forget it, and now he was dead.

Mi s-a părut foarte trist cum unul câte unul ajung să moară aproape toți prietenii lui Yossarian, majoritatea ucişi în timpul misiunilor. Dar a fost destul de greu să pun toate lucrurile cap la cap pentru că autorul se joacă mult cu perspectiva și cu cronologia. De multe ori aceleași evenimente sunt povestite de mai multe personaje și uneori mi se părea cam enervant că se tot repetau aceleași lucruri. Da, ăsta cred că a fost singurul aspect al cărții care nu mi-a plăcut.

În rest, sunt multe scene tari care o să-mi rămână mult timp întipărite în minte: moartea unuia dintre ei când se ridică de pe stâncă să atingă avionul care zbura foarte jos (așa se distra unul dintre colegii lor – îi teroriza zburând cât de jos posibil peste corturi, peste ei etc.) și este tăiat în două de elice, după care pilotul se sinucide intrând cu avionul într-un munte.

Cum gașca lui Yossarian o salvează pe curva lui Nately de niște colonei și generali care nu voiau să o lase să plece și o tot puneau să repete uncle. Yossarian et. comp dau buza în camera de hotel, le aruncă uniformele pe geam și încep să distrugă mobila și tot ce mai găsesc pe acolo.

‘Hey, you men!’ he roared angrily. ‘Stop it!’
‘Stop it,’ Dunbar replied.
‘That’s what I said.’
‘That’s what I said,’ Dunbar said.
The officer stamped his foot petulantly, turning weak with frustration. ‘Are you deliberately repeating everything I say?’
‘Are you deliberately repeating everything I say?’
‘I’ll thrash you.’ The man raised a fist.
‘I’ll thrash you,’ Dunbar warned him coldly. ‘You’re a German spy, and I’m going to have you shot.’
‘German spy? I’m an American colonel.’
‘You don’t look like an American colonel. You look like a fat man with a pillow in front of him. Where’s your uniform, if you’re an American colonel?’
‘You just threw it out the window.’
‘All right, men,’ Dunbar said. ‘Lock the silly bastard up. Take the silly bastard down to the station house and throw away the key.’
The colonel blanched with alarm. ‘Are you all crazy? Where’s your badge? Hey, you! Come back in here!’

Insubordonarea e la ea acasă în romanul ăsta și de multe ori Yossarian împinge lucrurile până la limită, dar are grijă totuși să nu o depășească. Autorul m-a făcut să râd, după cinci pagini, să mă revolt, după încă zece, să mă îngrozesc, apoi iar să râd și tot așa. Mă simțeam de parcă eram într-un montagnes russes al sentimentelor, fără să pot ghici dacă urmează o coborâre sau o urcare. Clar nu e o carte ușoară, dar e o carte care trebuie citită.

Ps. Acțiunea are loc spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, pe insula italiană Pianosa. De asemenea, traducerea a apărut a fost reeditată de curând la Polirom.

Iar pentru cei care se întreabă what’s the catch with Catch-22?, uite și explicația:

‘Sure there’s a catch,’ Doc Daneeka replied. ‘Catch-22. Anyone who wants to get out of combat duty isn’t really crazy.’ There was only one catch and that was Catch-22, which specified that a concern for one’s own safety in the face of dangers that were real and immediate was the process of a rational mind. Orr was crazy and could be grounded. All he had to do was ask; and as soon as he did, he would no longer be crazy and would have to fly more missions. Orr would be crazy to fly more missions and sane if he didn’t, but if he was sane he had to fly them. If he flew them he was crazy and didn’t have to; but if he didn’t want to he was sane and had to. Yossarian was moved very deeply by the absolute simplicity of this clause of Catch-22 and let out a respectful whistle.
‘That’s some catch, that Catch-22,’ he observed.
‘It’s the best there is,’ Doc Daneeka agreed.

FILB 4.2

Tot pe scurt:

  • wow, ce seară animată a fost! Parcă mereu la FILB o seară e amuzantă, una – animată, iar alta – serioasă, astfel că festivalul are de toate pentru toți
  • am fost cât se poate de plăcut surprinsă să mi se aducă aminte că am lucrat timp de o lună cu Lavinia Braniște 🙂 Nu am recunoscut-o imediat, dar știam clar că o știu de undeva. În timp ce luam autograf mi-a spus ea de unde ne cunoaște. Oricum, mi-a plăcut mult povestirea pe care a citit-o și deși încerc să nu mă mai entuziasmez înainte să citesc o carte, sunt convinsă că Cinci minute pe zi o să-mi placă, și nu pentru că e scrisă de o fostă colegă 😛
  • că tot veni vorba de cartea asta, e prima pe care o cumpăr de la Casa de pariuri literare și sunt impresionată de cât de bine arată, de ce copertă drăguță are, de ce font mișto au folosit, de tot. un cristian și Victor chiar fac treabă bună!
  • ah, iar la fiecare ediție din FILB trebuie să fie un scriitor care arată bine și e cât se poate de charismatic (chiar dacă un pic prea sociabil pentru mine), iar acesta a fost Roman Simić 😀
  • irlandezul Declan Meade a fost, evident, mai rezervat
  • discuțiile au fost foarte interesante. S-a vorbit despre proza scurtă, dacă se mai citește, de ce nu se vinde, cum se promovează, de ce ar trebui promovată etc. Mi-a plăcut foarte mult ideea unei reviste trimestriale de proză scurtă și poezie, cum e The Stinging Fly. Eu sigur aș cumpăra așa ceva, dar nu știu dacă la noi ar avea viață lungă un asemenea proiect…
  • tot în seara asta am aflat că cineva, nu dau nume, are un băiețel absolut adorabil! M-am bucurat mult pentru el 🙂
  • multe aplauze, multe momente drăguțe, multe zâmbete

[cei de la MȚR ar trebui să planifice mai bine evenimentele: nu poți să organizezi în aceeași după-masă un eveniment care se termină la 18, iar altul care începe la 18, chiar nu se face așa ceva…]

FILB 4.1

Pe scurt:

  • nu-mi vine să cred că a început FILB!!!!!
  • la 17:40 aproape că nu mai erau mese libere
  • mâncarea de la MȚR e la fel de bună, iar vinul fiert e dulce, cum îmi place mie
  • Paul Bailey m-a impresionat cu câte lucruri știe despre România și despre literatura română; tot el avea niște șoșete în dungi, colorate, foarte mișto 😀
  • ce dor îmi era să aud engleza vorbită de un nativ!
  • Mircea Cărtărescu a făcut multe fete să chicotească
  • discuțiile din seara asta au fost light, amuzante, mi-a plăcut că s-au spus multe andectode cu scriitori celebri
  • am avut mereu impresia că sunt la o șuetă; doar anul trecut, în seara cu Varujan Vosganian și Cristian Teodorescu m-am mai simțit atât de relaxată și doar atunci am mai avut sentimentul că sunt între prieteni și cei de pe scenă nu mă intimidau
  • deși unii (nu spui cine :P) ziceau că e prea mult spus „festival” și că ar trebui să se numească mai degrabă „întâlniri”, mie mi-e drag FILB-ul de numa’ și mi-am dat seama că sunt foarte egoistă și nu nu vreau să-l împart cu nimeni: să rămână la MȚR, să vină aceeași oameni ca acum 2-3 ani și să fie aceeași atmosferă boemă!
  • am cunoscut, revăzut, salutat, povestit pe fugă cu muuuulți oameni faini și dragi mie; nu cred că există un alt eveniment, nici măcar vreun târg de carte, care să strângă atâția oameni frumoși în același loc
  • mai vreau, mai vreau, mai vreau!

O după-amiază cu Iv cel naiv

Vellant, 2011

Cum Moș Nicolae a venit mai repede anul ăsta, am petrecut o super zi cu poeziile lui Iv. De mult nu am mai primit o carte atât de frumoasă: de la conținut, la ilustrații, albumul ăsta e perfect! Dap, e per-fect!

Nu sunt o cititoare înrăită de poezie, dar cele scrise de iv mi-au mers drept la inimă. Sunt amuzante, ironice, frumoase, ritmate – un deliciu! Iar ilustrațiile se potrivesc de minune! Poeziile lui Iv sunt despre lucruri mărunte de care fie ne lovim zi de zi („o obse drăgu”), fie despre lucruri la care nu ne gândim („și bacteriile plâng câteodată”).

Nu știu ce aș mai putea să spun despre carte decât faptul că merită toți banii! Bravo, Vellant! Bravo, Iv! Bravo, Vali!

sms51
cine iubește și lasă / vorbim noi disear’acasă//

sms23
iubita mea gazelă/
ți-aș scrie o nuvelă/
însă ar fi o chestie cam nefirească/
căci cine-a mai văzut gazele să citească//

celor doi tineri de la cora, din fața frigiderelor cu carne de porc, ea purtând un trening albastru cu dungi, el – tuns unu, cu jeanși prespălați
ca o focă hăcuită de un urs flămând,
ca mirosul unui crematoriu fumegând
ca nonșalanța unui puști de 9 ani care fumează
sau cearcănele unui optimist cu metastază

ca o privire în tavan în timpul actului
sau ca rutina implacabilă a tic-tac-ului
precum instantaneul flegmei părăsind o gură
sau ca un panda crescut special pentru friptură

ca o licitație pentru chiloții unei dive
ca o bunicuță beată cu mișcări lascive
ca un chip angelic înmuiat în apă fiartă
așa urâți sunt oamenii când se ceartă

Drumul egal al fiecărei zile

Polirom, colecția Fiction Ltd, ediția a V-a revăzută, 2008

La târgul din vară tocmai terminasem de citit Dimineață pierdută și cum eram fascinată de carte, am zis că trebuie să mai citesc și altceva de Gabriela Adameșteanu, așa că am cumpărat Drumul egal… și Provizorat. Dar după bunul meu obicei, le-am cumpărat, le-am pus în bibliotecă și acolo au rămas până acum.

Bună carte Drumul egal al fiecărei zile, dar al naibii de sufocantă! Am citit-o cu noduri în gât și cu sentimentul că nu am aer, că devin claustrofobică. Și cum să nu simt asta când personajul principal, Letiția, trăiește în aceeași cameră cu mama și cu fratele acesteia, unchiul Ion? De mică, până când a mers la facultate în București, cei trei au locuit la comun pentru că mama ei și-a părăsit soțul și nu avea altundeva unde să se ducă. Iar după ce acesta ajunge în închisoare pentru că cei din familia lui „au făcut politică”, nici nu mai au cum să spere la ceva mai bun.

Dacă s-ar face un audiobook după romanul ăsta, vocea care ar citi din carte ar trebui să fie cât se poate de monotonă: să nu urce și să nu coboare, nici bucuroasă, nici tristă, ci cât se poate de plată și de neschimbată. Nu zic asta ca pe ceva rău, dimpotrivă, mi s-a părut fascinant cum povestirea curgea, dar era în așa fel scrisă încât eu nu am văzut nici un suiș și nici un coborâș: totul a fost egal, de la prima până la ultima pagină. Iar asta a contribuit semnificativ la senzația de apăsare, de sufocare pe care mi-a dat-o cartea.

Cu dosarul meu prost, aveam, într-adevăr, toate șansele să nu intru. Într-un fel, chiar speram asta și-mi promiteam să plec în alt oraș și să intru într-o fabrică, așa cum scria în multe cărți pe care le citeam și în ziare. N-aș mai fi stat atunci cu unchiul Ion și cu mama, nu m-aș mai fi gândit că, picând la admitere, i-am făcut de râs în tot orașul. Dar, mai ales, în mod sigur, acolo aveau să mi se întâmple mereu lucruri neprevăzute și zilele mele n-aveau să se mai înece, ca acum, în obișnuință. Și-atunci teama de încercările care m-ar fi așteptat se ascundea imediat în îndoială și îmi spuneam repede că ar fi un lucru prea deosebit ca să mi se întâmple mie.

Dar Letiția intră la facultate și se mută din camera cu două persoane, într-una cu cinci. Viața ei de la cămin seamănă foarte mult cu ce știu de la mama: fetele își schimbă hainele între ele, au grijă una de alta, se leagă prietenii pe viață. Doar că Letiția pare mereu cea mai rezervată dintre ele, cea mai retrasă. Asta poate și pentru că știe ce vrea: să scape din lumea aceea cu zile egale. Iar când îl întâlnește pe Petru, cel care o va ajuta să publice lucrările bazate pe studiile unchiului Ion, știe ce are de făcut.

Având în vedere că nu știu ce se putea publica și ce nu în 1975, anul apariției cărții, am fost surprinsă să citesc o carte atât de încărcată politic: tatăl Letiției fusese închis de către comuniști, cariera unchiului Ion avusese de suferit din cauza aia, Letiția este chemată la Cadre, are loc o ședință unde se propune scoaterea din UTC a unui coleg de-al Letiției etc. Dacă poate cineva să mă lămurească sau să-mi recomande vreo carte despre cenzura din perioada respectivă, îi mulțumesc anticipat 🙂

Letiția mi se pare reprezentativă pentru mulți din generația aceea: oameni care vedeau salvarea în București, în a merge la facultate, în a deveni cineva. Pe de altă parte, generația respectivă ne-a format pe noi, ne-a crescut să vrem și noi mai mult, mai bine, mereu mai mult, mereu mai bine, tot mai mult, iar acum mi se pare greu să-i conving că se poate și cu mai puțin 🙂

Două cărți cu femei

 Am citit clasici de prin generală până prin a X-a, când am descoperit literatura contemporană. Pe atunci citeam și cărți de la bibliotecă, multe de pe la prieteni. Nu mă interesa prea mult ce citeam, dar mă pricepeam de minune să ascund romanele sub culegerile de matematică și să citesc pe furiș. Și, evident, dădeam peste cele mai bune cărți în perioada tezelor și nu mă puteam desprinde de ele: le citeam roasă de vinovăție pentru că știam că trebuia să mă pregătesc pentru examene, dar pur și simplu poveștile erau mai fascinante decât orice altceva.

Cum-necum, asta e prima carte de Jane Austen pe care o citesc. Scrisese Dragoș despre romanul ăsta și subiectul mi s-a părut interesant. Se pare că acum am din nou răbdare când vine vorba de clasici și din când în când îmi place să mă întorc în trecut.

Totul a fost așa de clar în cartea asta: cine sunt personajele simpatice, care sunt antipaticii, și nu aveam nici un dubiu despre cum urma să se termine. Eu doar am stat comod în pat și am lăsat personajele să-și vadă de treabă, știind că totul o să fie bine. Când citesc astfel de cărți mereu mă bucur că trăiesc în secolul XXI, că eticheta e mai degrabă inexistentă și că dacă nu-mi place o persoană pot foarte bine să o evit, nu trebuie să mă prefac că n-am nimic cu ea doar pentru că „așa se cuvine”. În romanul lui Austen, nu se cuvenea ca Anne, fiica mijlocie a unui baronet, să se mărite cu un ofițer de marină sărac. Ce conta că se iubeau, că el era bine-crescut! Așa că tatăl și sora mai mare au avut o atitudine dezaprobatoare față de logodna celor doi, iar prietena de familie, care ținea locul mamei și în care Anne avea încredere, o persuadează să rupă logodna. Șapte ani mai târziu, Anne e tot nemăritată, Frederick devine căpitan și câștigă o mulțime de bani de pe urma războaielor, iar destinul face ca cei doi să se reîntâlnească.

Jane Austen nu își iartă contemporanii: îi ridiculizează pe cei de viță nobilă și face din ei cele mai nesuferite personaje și are o afinitate pentru oamenii simpli, care au devenit cineva prin faptele și munca lor, și nu prin rangul moștenit. Nu mi-ar fi plăcut să trăiesc în epoca lui Austen pentru că nu știu cum aș fi reacționat față de acea etichetă și față de acele reguli nescrise: le-aș fi acceptat resemnată, m-aș fi revoltat și aș fi încălcat eticheta sau m-aș fi simțit în elementul meu? Oricum, mi se pare îngrozitor că Anne se considera deja neinteresantă și bătrână la 27 de ani, că soțul lui Mary (sora ei mai mică) nu simțea că e (și) de datoria lui să aibă grijă de educația copiilor, că era un adevărat ritual când voiai să vizitezi pe cineva și că trebuia să prezinți scuze elaborate când refuzai o invitație. Brrr, ce vremuri grele!

 Corgi Books, 1987

Începusem să citesc cartea asta prin anul I sau II, dar atunci nu m-a prins și am lăsat-o deoparte. Cum mi s-a făcut dor de Pratchett și nu puteam să trec la a XI-a carte din serie fără să o fi citit pe asta, am spus să-i mai dau o șansă. Evident, acum mi-a plăcut mult de tot.

Al optulea fiu al unui al optulea fiu este mereu ales să devină vrăjitor. De data asta, al optulea fiu al unui al optulea fiu a fost o fată. O fată vrăjitor nu s-a mai pomenit până acum, iar familia încearcă să o protejeze pe Esk și îi ascunde faptul că a fost aleasă să fie cineva. Dar nu ai cum să te împotrivești destinului, iar în cele din urmă o trimit pe Esk cu Granny Weatherwax în Ankh-Morpork. Când profesorii-vrăjitori de la Unseen University aud că o fată vrea să devină vrăjitor râd de ea și-i trântesc ușa în nas. Doar că mai târziu ajung să-i mulțumească pentru că a salvat lumea…

Îmi place așa de mult de Pratchett că știe cum să râdă (și să ne facă să râdem) de toate prejudecățile din ziua de azi. Ironiile lui sunt minunate, iar imaginația lui nu are limită. Nu cred că am mai întâlnit un scriitor de care să mă îndrăgostesc atât de repede și de profund. Nu îl dau pe Pratchett pe 10 Murakami, iar o lume ca Discworld nu o să mai fie nimeni în stare să inventeze. Sunt convinsă că după ce o să termin de citit toate cărțile lui o să le iau iar de la capăt și tot așa.