Cel care mă așteaptă

Polirom, colecția Proză XXI, 2012, traducere din italiană de Cerasela Barbone

Iranul îl cunosc doar din cărți. De fapt, nu-l cunosc, ci mai corect ar fi să spun că despre Iran știu doar lucruri pe care le-am citit în două cărți autobiografice, Reading Lolita in Tehran și Persepolis, care m-au impresionat la culme.

Îmi este atât de greu să înțeleg cultura lor, să mă pun în locul lor, dar un lucru e clar: nimeni nu ar trebui tratat așa cum sunt tratate femeile în multe țări islamice. Și, culmea, nu societatea este răul cel mai mare în cartea asta, ci familia! Da, acea mână de oameni care se presupune că trebuie să fie necondiționat lângă tine și să te ajute, tocmai ea e cea care îi face viața un iad lui Musum. În primul rând, fetele erau din start nedorite în familia ei. Frații ei s-au bucurat dintotdeauna de iubire și aprobare, pe când ei i-a fost greu să-și convingă părinții să o lase în continuare la școală.

O fată era tratată aproape ca un animal: era pusă încă de mică la muncă, trebuia să respecte mereu zeci de mii de reguli ca nu cumva să-și facă stăpânii familia de rușine, trebuia să se supună întru totul bărbaților din familie (chiar și fratele mai mic avea dreptul să o lovească, normal, cromozomul ăla în plus îi dădea acel drept) și, când familia considera că a venit vremea măritișului, sub pretextul că îi caută cel mai bun pretendent, o târguiau.

După ce adolescenta Musum încalcă toate acele reguli sacre și schimbă niște priviri cu un tânăr farmacist, care și-a mai și permis să-i scrie un bilet de amor!!!, frații și mama o calcă în picioare, tatăl este fooooarte dezamăgit de ea și o mărită cât de repede pot. Norocul lui Musum e că, prin intervenția unei prietene de familie, nu ajunge cu măcelarul prosper, murdar, scârbos și curvar, ci cu un comunist cult, care o încurajează să-și continue studiile și care îi cere un singur lucru: să-l lase în pace ca să-și vadă de misiunea lui.

În unele părți cartea mi s-a părut prea lacrimogenă. Autoarea o transformase pe Musum într-o superwoman care se ridică, chiar dacă cu lacrimi în ochi, după fiecare lovitură primită de la viață, reușește să iasă din orice situație, să treacă peste toate obstacolele… atât timp cât e vorba de copiii ei. Pentru ei ar face (și chiar a făcut) orice, dar atunci când îi vine rândul să fie fericită… ei bine, atunci jugul acela imbecil format din societate, reguli, cutume și familie se strânge iar în jurul gâtului ei, iar ea trece din nou pe locul doi.

Am fost într-o continuă stare de iritare cât am citit cartea asta. Nu e de mirare având în vedere ce se întâmplă acolo! Și știți ce e mai groaznic? Nu mi se părea deloc că e ficțiune: poate că o singură femeie nu trebuie să poarte singură o povară așa de mare, dar pare al naibii de plauzibil. Și de ce să fi avut dreptul să fie fericită la final? Câte femei din Iran au dreptul ăsta? Nu cred că viața le oferă multora happy endings… Atunci Musum s-a transformat în ochii mei într-un simbol: le reprezintă pe toate acele nefericite care au fost forțate să se mărite, care trebuie să se ascundă în spatele vălului, care au fost bătute de soți, care au suferit din cauza imbecilității umane și a fanatismului religios. Săracele Musume…

Mi-am amintit cuvintele mamei mele. „Ceea ce ni se cuvine fiecăruia dintre noi e deja stabilit și, nici dacă ar cădea cerul pe pământ, nu s-ar schimba nimic.”
Adesea mă întreb ce mi se cuvine cu adevărat și dacă am avut vreodată ceva care să-mi fie destinat mie sau dacă, dimpotrivă, n-am făcut decât să particip, să fiu victima destinului pe care l-au avut bărbații din viața mea, a idealurilor și obiectivelor lor. Fusesem sacrificată pentru onoarea tatălui meu și a fraților mei, plătisem pentru idealurile soțului meu și ale alegerilor lui de erou și, de asemenea, pentru datoriile față de țară ale copiilor mei. Dar eu cine eram? Soția unui criminal, a unui trădător al țării sale sau a unui activist care luptă pentru libertate? Mama unui mujahedin? Sau mama disperată a unui soldat luat prizonier și apoi eliberat? De câte ori, în viața mea, reușisem să mă ridic de jos și fusesem doborâtă din nou la pământ și zdrobită, știind că n-am meritat-o niciodată. Nu fusesem niciodată lăudată și aclamată pentru însușirile mele și forța mea, ci pentru cele ale bărbaților mei și, la fel, reproșurile și acuzațiile nu depinseseră de mine și de greșelile mele, ci de cele presupuse ale soțului și fiilor mei. Era ca și cum eu n-aș exista, ca și cum n-aș avea nici un drept. Când trăisem și muncisem pentru mine însămi? Când avusesem dreptul să decid? Când fusesem întrebată ce îmi doream cu adevărat?

Și, cu toată revolta ei, nu are alte cale decât să se supună…

Persepolis

Vintage Books, 2006

Trebuie sa-i multumesc lui L. pentru ca mi-a spus de carte. Eram in Baia Mare, beam un ceai si povesteam despre carti. Mi-a spus ca citise pe un blog o recenzie la o carte foarte interesanta. Era despre viata unei fete din Iran, dar era ca un comic book. Era convinsa ca mi-ar placea.

Saptamana trecuta am fost la Anthony Frost si, in timp ce incercam sa ma hotarasc care editie din The Graveyard Book a lui Gaiman o vreau, am vazut o alta carte, respectiv Persepolis. Dupa ce am rasfoit primele pagini mi-am dat seama ca de fapt pe ea o vreau.

Si a fost o decizie tare buna. Intre timp am gasit cartea lui Gaiman in format electronic *hihi*, iar acum mi-am descoperit o noua pasiune: graphic novels. Incredibil cata viata pot sa dea desenele lui Marjane Satrapi cartii! Si ca tot am pomenit de viata, din pacate e si multa suferinta in cartea ei. Isi incepe povestea in 1980 cand, dupa revolutia islamica, a devenit obligatoriu ca toate persoanele de sex feminin sa poarte valul. Apoi povesteste despre condamnari si executii, despre razboi si asa-zisii martiri, despre ingradirea multor libertati. A descris aceeasi tara si aceleasi vremuri pe care le intalnisem si in Reading Lolita in Teheran.

Chiar daca familia lui Marjane nu o ducea chiar rau, parintii o trimit pe aceasta in Viena, ca sa-si termine studiile acolo. Tot ce i se intampla lui Marjane, de la inceputul pana la sfarsitul cartii, e cat se poate de interesant. Descrie viata de zi cu zi in Iran, povesteste despre familia ei, incearca sa explice pe intelesul tuturor ce au insemnat acele vremuri pentru oamenii “moderni” ai Iranului si cat de greu le-a fost sa accepte noile conditii. Iar experientele ei din Viena nu sunt nici ele mai “vesele”. Ajunge sa aiba prieteni anarhisti, sa ia droguri, abia termina liceul. Iar dupa 4 ani de stat acolo se intoarce in Iran unde, desi razboiul se terminase, puterea era tot in mainile extremistilor.

Cartea e mult mai emotionanta, iar mai sus e o simpla trecere in revista a intamplarilor. M-a impresionat tare mult cartea, iar momentan e “cartea anului” pentru mine. Sper ca o sa fie tradusa si la noi, e pacat sa nu ajunga la cat mai multa lume. Iar filmul il vad in seara asta, am zis.