.

Nu e un citat reprezentativ, dar îmi place mult:

HUMANS
Humans are the only animals that have children on purpose, keep in touch (or don’t), care about birthdays, waste and lose time, brush their teeth, feel nostalgia, scrub stains, have religions and political parties and laws, wear keepsakes, apologize years after an offense, whisper, fear themselves, interpret dreams, hide their genitalia, shave, bury time capsules, and can choose not to eat something for reasons of conscience. The justification for eating animals and for not eating them are often identical: we are not them.

Jonathan Safran Foer – Eating Animals

Advertisements

Copiii lui Hansen

Editura Polirom, colecția Biblioteca Polirom, 2010, traducere de Annemarie Sorescu Marinković

Îi povesteam unei prietene despre cât de mult îmi place cartea și când i-am recomandat-o, mi-a spus că, în perioada asta, ea are nevoie de cărți mai vesele. Din păcate, nu cred că există vreun moment… bun în care să zici că „da, acum vreau să citesc cartea aia cu leproși”. Dacă ești deprimat, te deprimă și mai tare, iar dacă ești bine și n-ai nici o grijă, sigur te deprimă măcar un pic. Pe de altă parte, cartea asta trebuie citită pentru că e incredibil de bine scrisă.

Când Ognjen Spahić a spus la FILB că a inventat tot, în afară de locul unde se petrece acțiunea – în sud-estul României, în ultima leprozerie din Europa – am strâmbat puțin din nas. Cum să scrii o carte fără să te documentezi? Se pare că foarte simplu. Am cumpărat cartea zicându-mi că subiectul e oricum interesant și că merită să-i dau o șansă.

Nici nu ştiu de unde să încep… Viaţa în leprozeria descrisă de Spahić nu e deloc uşoară. Există grupuri şi grupuleţe, dar toţi sunt copiii lui Hansen: boala care îi sluţeşte zi de zi e singurul lucru pe care-l au în comun. Sunt morţi printre cei vii, huliţi, goniţi şi exilaţi de cei sănătoşi. Leproşii sunt veniţi de peste tot din Europa, iar Robert e singurul american. Nu ţin minte să se fi precizat numele naratorului, dar acesta e coleg de cameră cu Robert şi ajung chiar să plănuiască să fugă împreună din leprozerie.

De atunci am început să mă consider forța malefică din spatele tuturor acelor orori – o clanță mică la ușa răului. Robert avusese ideea plecării, iar eu o transformasem într-un elefant sălbatic pe care trebuia să-l călărim și să părăsim această Atlantidă a durerii fără a fi auziți. Cu greu am fi putut îmblânzi din nou fiara dezlănțuită.

M-a uimit cât de… normală părea viaţa din leprozerie: naratorul era considerat liderul lor, doi dintre leproşi erau iubiţi, a avut loc un fel de revoltă internă, invidia şi răzbunarea erau la ele acasă – ai zice că oamenii ăia nu aveau şi aşa destule pe cap. Pe de altă parte, nu puteau să se închidă pur şi simplu în camere şi să aştepte să moară. Unele scene din carte sunt atât de crude, încât nu le-am putut citi cap-coadă. M-au făcut să mă gândesc la Eseu despre orbire, o altă carte incredibil de puternică. Mereu mă impresionează cărţile astea care, în câteva rânduri, reuşesc să mă facă fie să tremur de frică, fie să plâng de bucurie, fie să mi se facă rău etc.

Timp de 202 pagini am stat cu sufletul la gură, iar la final am răsuflat uşurată. Nu ştiu dacă aş mai avea curaj să recitesc cartea, dar de citit, trebuie citită.

Chinurile celorlalți, ca și ale mele, începeau odată cu crăpatul de ziuă. Muncitorii cu salopete albastre se îndreptau în șiruri spre fabircă, iar noi așteptam ziua cu dureri de diferite intensități. Comunicarea cu lumea începea, cel mai adesea, cu inspecția propriului trup, pentru a observa eventualele modificări. În funcție de rezultate, dispoziția varia de la depresie suicidală, la o vagă euforie.

Trickster

Editura Polirom, colecția Ego.Proză, 2009

Scurtă poveste cu autorul
Vineri eram la lansarea cărții Ceea ce ne desparte când, dintr-odată, văd intrând în librărie un tip care semăna cu Ovidiu Pop. Am scos Trickster-ul din geantă, m-am uitat la poza autorului, m-am uitat la tipul blond din fața mea, am întrebat o colegă, mi-a spus „da, cred că el e”, am luat un pix și m-am dus la OP ca să îi cer un autograf. Trebuie să menționez că îl mai văzusem doar o singură dată înainte, la o seară de literatură organizată de Observator cultural, unde, nu știu de ce, am tras concluzia că OP stă în Cluj și că dacă o să vreau un autograf de el, nu o să am nici o șansă să-l mai prind în București.

Ei bine, tipul blond era chiar Ovidiu Pop. I-am spus că am trecut de jumătatea cărții, că îmi place, că într-o seară mi-am visat bunicii după ce citisem mai multe pagini din carte și, după ce am mai povestit puțin, am primit și un autograf. The (happy) end.

După cum scriam și pe celălalt blog al meu, aceste întâlniri neașteptate cu scriitorii români mă fac să îmi placă și mai mult literatura română contemporană.

Scurtă dare de seamă despre carte
Trickster e o carte tricky. Începutul te amețește bine de tot, mijlocul e o poveste despre copilărie, iar de sfârșit, se sfârșește cu o mini-revoluție. Evident, partea care mi-a plăcut cel și cel mai mult e aceea în care Doru își rememorează copilăria. Unul dintre trick-urile mele preferate a fost limbajul. Satul Roagăz, unde Doru este lăsat în grija bunicilor, e un sat 100% ardelenesc. Am găsit așa de multe expresii pe care le foloseau bunicii mei :)) În plus, clujenii vorbesc ca la Cluj: „No, hai să merem acasă, a zis. Mâine io tre’ să mă duc la lucru.” Așa se vorbește și-n Baia Mare și am zâmbit de fiecare dată când am dat peste astfel de dialoguri, dar cred că pentru cineva care nu e familiarizat cu acel limbaj, cartea poate părea greoaie.

Oricum, viața la țară mi s-a părut cât se poate de autentică. Așa erau și bunicii mei: lucrau de dimineața până seara, mergeau la câmp, aveau grijă de gospodărie, dădeau o mână de ajutor neamurilor… Niciodată nu stăteau locului. Îmi plăcea să merg cu bunicul cu calul pentru că mă lăsa pe mine să-l strunesc. Eram umbra bunicului: unde era el, eram și eu. Mergeam cu el la arat, la strâns fânul, stăteam cu el în șură când avea ceva de reparat.

Nu zic că Trickster e cea mai bună carte pe care am citit-o în ultimul timp, zic doar că a reușit să-mi atingă o coardă sensibilă. Cărțile cu pisici și cărțile despre copilărie o să fie mereu printre preferatele mele.

.

Proprietăți de bază ale lumii în care am intrat
– dominată de o serie de legități. Selectez la întâmplare câteva:
A) ghearele mâțelor nu se văd de sub pernițele lor moi, dar există.
B) apa fierbe în ceaun și produce aburi. Aburii îți umezesc ochii și obrajii și îți opăresc picioarele.
Corolar: alifia din podișor nu ajută.
C) șfara e un fenomen care se produce când faci plăcinte, indiferent dacă de post sau de dulce. Sau când arzi obielele lui Bunu-to pe sobă.
D) ventuza pistolului cu ventuză are o traiectorie boltită. Efect: se oprește sub arcada lui Bunu-to. Efectul numărul doi: ventuza produce vânătăi pe spinare și pe fese.
E) sub arcada lui Bunu-to se află ochiul lui Bunu-to.
F) chestiile amuzante enumerate la punctele A, B, D și E nu sunt amuzante!
G) unele legități, cum ar fi legitatea F, nu ar trebui să existe.
H) atenție la prize. Pișcă.

Ovidiu Pop – Trickster

Cei dintâi și cei de pe urmă

Editura Humanitas, colecția Cartea de pe noptieră, 2008, traducere de Gabriela Russo

Îmi plac cărțile cu povestiri. Îmi plac și romanele care nu au capitole kilometrice sau care au pauze între secvențele din capitole. Mi-e mai ușor să spun „citesc până la pauză/ capitolul următor/ până termin povestirea și mă culc” decât „hmm, mai am 15 pagini până termin capitolul ăsta, hai să văd unde m-aș putea opri”. Apreciez deci faptul că povestirile sunt… practice 🙂

Până acum am lăsat neterminate foarte puține cărți, printre care și una cu povestiri de Hrabal. După I Served the King of England, povestirile respective mi s-au părut așa de nehrabaliene. Am fost foooarte dezamăgită. Cei dintâi și cei de pe urmă era să intre și ea la categoria cărților neterminate. Nu pentru că e o carte proastă, nu pentru că am urât cu pasiune povestirile respective, ci pentru că mi s-a părut cât se poate de plată, uniformă, nu avea nimic special, nici nu știu cum să îi spun. Mai citisem Minciunile femeilor de Ludmila Ulițkaia și nici cartea aia nu mi-a rămas în minte.

Povestirile mi s-au părut prea simple. Parcă erau niște descrieri plictisitoare și atât. Niște liste de cumpărături. Da, liste de cumpărături: mere, pâine, ouă, mâncare pisică, roșii etc. S-au dus, s-au întâlnit, și-au tras-o, au avut un copil, el bea, ea plângea, s-au despărțit, copilul a ajuns doctor. Cam așa ceva. Nu tocmai genul meu de ficțiune.

Au fost totuși două povestiri care mi-au plăcut. Într-una din ele trei prietene se îmbată crunt și după ce se plâng de soții/ amanții alcoolici pe care-i iau, ajung la concluzia că fără ei nu se poate. Iar în cealaltă povestire un moș nu știe cui să-i lase averea, așa că organizează o serie de interviuri la care sunt invitați toți potențialii moștenitori. Al naibii moș! :))

Cred că m-am lămurit cum stă treaba cu Ulițkaia. O las celor care s-au săturat de înflorituri și „povești ca-n cărți” și vor ceva mai aproape de realitate. Eu vreau, în continuare, ca ficțiunea mea să fie frumoasă.


Deadline

Editura Curtea Veche, colecția Un Roman, 2010

Prima dată când am auzit că Adina Rosetti urmează să își lanseze prima carte am stat și m-am întrebat dacă era Adina Rosetti pe care o știam eu. Apoi am aflat că ea era. Bine, „știam” e mult spus. Îi citeam cu drag articolele din Dilemateca și țin minte că mă bucuram de fiecare dată când scria despre blogurile livrești și odată, la un eveniment literar, sau ceva de genul, chiar am făcut cunoștință. Oricum, așteptam cu nerăbdare să văd cum e cartea ei.

Îmi place când nu știu mare lucru despre cărțile pe care le citesc, deoarece îmi place să descopăr de una singură povestea. Totuși, nu făcusem bine că începusem cartea în metrou. Era o zi de marți, era dimineață, citisem vreo zece pagini din carte și îmi venea să cobor din metrou, să îl iau pe cel care mă duce în direcția opusă și, odată ajunsă acasă, să mă bag în pat cu o cană de ceai și să nu mă ridic de-acolo până nu termin cartea. Din păcate, nu s-a putut, așa că am citit-o și pe asta tot pe bucăți, deși nici vorbă să fi meritat asta.

Mie mi s-a părut, în primul rând, o carte de atmosferă. Multe descrieri (relevante), multe povești despre personaje, multă atenție la detalii. Cartea m-a dus cu gândul la romanele lui Filip, poate și datorită motanului Ben, pe care l-am văzut ca pe un frate de-a lui Siegfried. Aș încerca să povestesc pe scurt ce se întâmplă, dar toate personajele se leagă între ele și aș ajunge să povestesc toată cartea. Poate că unii ar considera subiectul urban, trendy și cool, dar măcar acum nu mai au de ce să se plângă cei care nu credeau că românii pot să scrie și despre altceva în afară de comunism. Miruna e o corporatistă care a murit din cauza surmenajului (da, autoarea s-a inspirat din acel caz real). În urma morții ei, niște bloggeri inițiază o serie de proteste. Din nou, Adina Rosetti se inspiră dintr-un caz real – protestul literar din față de la TVR, organizat de luciat. M-au amuzat descrierile bloggerilor (i-am recunoscut pe câțiva dintre ei, iar apoi mi-am imaginat cine ar intra în categoriile Scriitorul Foarte Important, Artistul Boem, Intelectualul de la Televizor, Ecologistul cu Haine de Firmă) și, în același timp, am fost cât se poate de plăcut surprinsă să citesc despre bloguri și bloggeri într-un roman românesc.

De Miruna se leagă toate celelalte personaje ale cărții: Augustin Dună, șeful ei, care ajunge să vorbească singur, dar care își imaginează că povestește cu iubita lui care l-a părăsit de câteva luni bune; Adam David Emanuel Ioanițescu, cunoscut ca skydancer, bloggerul care organizează protestele după moartea Mirunei; Zaim, bătrânul puțin nebun, care stă în ghena „blocului în formă de U” în care locuiește Miruna și care face niște colaje care-i vor schimba viața după ce vor fi descoperite; motanul Ben, care inițial fusese al Mirunei, dar care fuge din casă și trăiește pentru o perioadă în clopotnița bisericii din curtea blocului în formă de U etc, etc.

Fiecare personaj ajunge să își spună povestea și fiecare o face cât se poate de bine. Cu cât citeam mai mult din carte, cu atât mă bucuram să văd cât de bine e scrisă și cât de atent e construită. Au fost așa de multe pasaje care mi-au plăcut, așa de multe citate pe care le-aș fi scris într-un carnețel cu citate, dacă aș fi avut așa ceva. Un lucru e clar: pentru mine Adina Rosetti e echivalentul feminin al lui Filip 🙂

După un an de vizite, periuța de dinți a Mirunei îl adora pe Daniel, furculițele se topeau de bucurie în mâinile lui mari, măsuța din sufragerie era fericită când el își sprijinea picioarele pe ea, privind la televizor, prosoapele din baie își doreau cu ardoare să-i înfășoare șoldurile, frigiderul ar fi stat toată ziua deschis pentru el, iar hainele, ah!, hainele, toate costumele, bluzele și tricourile ei, chiar și ciorapii și lenjeria s-ar fi dat bucuroase la o parte ca să facă loc în dulap hainelor lui și să trăiască împreună, fericite, până la adânci bătrâneți.

Iar dacă eu nu v-am convins că e o carte care merită citită, poate vă convinge Marius Chivu.