Home

Virago Press Ltd, 2009

La master am avut o profă minunată. Cursul ei se numea „atelier de traduceri” și chiar asta făceam: traduceam câte 4-5 pagini de texte din diverse romane și la curs citeam ce am tradus, discutam de ce nu sună bine, veneam cu propuneri, iar la final ieșea o traducere super (așa e când colaborează mai multe minți luminate :)) ). Am tradus dintr-o grămadă de autori contemporani, majoritatea femei, și nu țin minte să fi fost vreun fragment care să nu-mi fi plăcut.

Am cumpărat Home la recomandarea ei, dar și pentru că luase Orange Prize în 2009, iar ăla e un premiu în care am încredere. Dar nu știu ce n-a mers de data asta, că oricât m-am chinuit să-mi placă romanul și chiar dacă am lăsat o săptămână să treacă până să scriu despre el, crezând că dacă mă gândesc retrospectiv o să iasă mai mult în evidență părțile lui bune, pe mine m-a lăsat pur și simplu rece.

Acțiunea se petrece în Gilead, un orășel de provincie din America anilor ’60, unde toată lumea cunoaște pe toată lume și unde nimeni nu uită și nu iartă prostiile pe care le-ai făcut în adolescență. Reverendul Boughton are opt copii, dintre care Jack e singurul care-i dă de furcă. Este cel mai retras, cel care se furișează noaptea din casă și fură mărunțișuri de la vecini, cel care în facultate lasă o minoră însărcinată, după care rupe legăturile cu familia și dispare pentru 20 de ani.

Povestea mi se pare că, până la un punct, se mulează perfect pe pilda fiului risipitor, doar că Jack nu se cumințește nici după ce se întoarce spășit acasă. 20 de ani înseamnă mult, chiar foarte mult, iar când Jack ajunge înapoi în Gilead nu știe cum să se poarte cu tatăl și cu sora lui mai mică, Glory, care și ea își părăsise viața de dinainte, după ce așa-zisul logodnic o părăsise pe ea, iar acum stă în casa părintească și are grijă de tatăl lor, care e bătrân și bolnav. Le este greu să lase garda jos și să se apropie unul de altul – dar oare mai e posibilă o apropiere după atât timp? -, nu știu ce să își spună ca să nu pară că răscolesc trecutul. Din cauza asta atmosfera e sufocantă, am urât toate acele lucruri nespuse, dar care pluteau în aer, mănușile pe care le purtau când interacționau…

‘Yes’, her father said, ‘whenever I thought of him, he was always alone, the way he used to be, and I would wonder what kind of life he could have, with no one even to care how he was, what he needed. I realized that was the one thing I thought I knew, that he would be alone.’ He laughed. ‘Yes, that cost me a lot of grief, and I never thought to question it. I prayed about that more than any one thing, I believe.’

Iar apoi mai e problema religiei. Pe bătrân îl doare că Jack a renunțat la biserică, la religie, că a dispărut, și nu îi este greu să își imagineze că nu a dus o viață tocmai fără de păcat. Ar vrea ca fiul lui să se pocăiască, să revină pe calea cea bună, ca să poată muri împăcat că sufletul lui Jack va fi salvat. Dar evident că acesta nu poate și nici nu vrea să-l mintă, așa că atunci când Jack pleacă din nou, tatăl lui este tare amărât. Mă gândesc că e destul de frustrant pentru un reverend să aibă un fiu așa de „păcătos” și să nu poată să-l aducă pe drumul cel bun. De fapt, toți au ceva de regretat, toți sunt măcinați de frustrări, dar, în același timp, nu pot să se schimbe. Și cred că asta m-a deranjat foarte tare: că personajele nu se schimbă, că au același comportament de la început până la sfârșit. Eu cred că oamenii se schimbă, fie în rău, fie în bine, dar se schimbă.

Îmi pare rău, Marilynne Robinson, dar nu o să mă mai întorc niciodată în Gilead.

Advertisements

Trei cărți și o inițiativă lăudabilă

Într-o lume ideală aș avea destul timp ca să citesc o carte la două-trei zile și să scriu despre ea. În lumea în care trăiesc, mă trezesc la 7, merg la serviciu până la 17, iar luni, miercuri și vineri mai petrec două ore (fără a mai contabiliza și drumul) cățărându-mă pe pereți – la propriu. Sunt foarte încântată de această nouă pasiune și mă bucur că măcar acum, în ceasul al treișpelea, m-am apucat de un sport. În schimb, citesc mai puțin, mai dezorganizat, mai pe fugă. Poate o să găsesc la un moment dat echilibrul între serviciu – cățărat – citit – timp pentru mine, dar până atunci o să o țin dintr-un heirupism într-altul.

Lăsând văitatul la o parte, în ultima lună am citit trei cărticele pe care vreau să le consemnez pe blog. Să încep deci cu începutul.

Penguin, 2002

Aventurile lui Adrian continuă. Dacă la 13 3/4 ani viața i se părea grea, problemele lui erau cele mai importante și grave, la 15 ani totul e și mai complicat, mai ales când află că mama lui e însărcinată, iar fosta amantă a tatălui său tocmai a născut. În plus, Pandora, iubita lui, nu prea știe ce vrea – ba se despart, ba se împacă. Un lucru e cert însă: nu vrea să pună capăt suferințelor lui Adrian și să facă sex :))

Adrian e la fel de adorabil ca înainte. Îmi place tare mult de puștiul ăsta cu crize existențiale și cu suflet mare. Nu pot să nu râd de aerele lui de intelectual, dar și de naivitatea lui. De-abia aștept să mai crească un pic nepotul meu și să-i fac cunoștință cu Adrian. Sunt convinsă că o să se înțeleagă de minunte, mai ales că D. vrea să devină om de știință 😀

It’s all a big waste of time, though, because intellectuals like me don’t need qualifications to get jobs or worldly success: it just comes automatically to us. It is because of our rarity value. The only problem is getting influential people to recognize that you are an intellectual. So far nobody has recognized it in me, yet I have been using long words like ‘multi-structured’ in my daily intercourse for ages.

Art, colecția Prima dată, 2011

Asta e prima mea carte din colecția Prima dată 😀 Sincer, mă așteptam la o antologie mai drăguță, mai practică (să stau cu creionul și cu caietul în mână și să notez titluri pe care le-am ratat și pe care mi-ar plăcea să le citesc chiar și acum), dar mulți dintre autorii textelor mi-au dat impresia că nu au luat în serios tema propusă. Pot să număr pe degetele de la o mână textele care mi-au plăcut, care mi s-au părut că au ce căuta aici. Sau poate că nu sunt eu așa de hip și open-minded ca să accept că într-o antologie despre „prima mea carte” poți să bați câmpii cât vrei și să atingi subiectul doar tangențial.

Din punctul ăsta de vedere, vă recomand mai degrabă Care-i faza cu cititul?, o carte frumoasă, frumoasă, cu texte drăguțe și cu multe recomandări bune.

 

Back Bay Books, 2011

Nici cartea asta nu m-a încântat. Sunt povestiri de câteva pagini, sau oare să le zic fabule?, în care toate animalele o sfârșesc rău. David Sedaris este necruțător cu personajele sale. Știu că fabulele au scopul de a îndrepta un anumit comportament, o anumită pornire, dar eu cred că lui Sedaris nu-i place natura umană. Da, există lăudăroși, egocentrici, aiuriți, fraieri, răutăcioși, jigodii, dar vorba aia, să arunce el primul piatră dacă e fără de păcat… Nu mi-au plăcut niciodată cei care arată cu degetul și se cred mai buni decât ceilalți – mi se pare o atitudine de rahat. Și tocmai asta mi se pare că face Sedaris în povestirile lui: îi judecă pe ceilalți, îi taxează, îi face de râs, iar apoi îi pedepsește. Bleah!

 

Trecând la ultimul punct de pe lista de azi, dacă nu ați aflat deja, cei de la Editura All au o campanie foarte faină: vALLuntar. Pe scurt: voi citiți cărțile lor, le recenzați, iar cei de la editură le transformă în ore de voluntariat. Fain, nu? Puteți să citiți mai multe la ei pe blog. Eu zic să vă înscrieți și să le dați cât mai mult de muncă!

 

Insomnia

Editura All, colecția Strada ficțiunii, 2011, traducere de Ioana Văcărescu

Mereu am vrut să-mi cumpăr o carte din colecția asta de la All, dar niciodată nu m-am putut hotărî cu care să încep. Îmi plac copertele lor, descrierile cărților păreau interesante (știu, știu, nu trebuie să mă iau după descrieri, dar când nu știi nimic altceva despre carte, nu prea ai de ales), la o primă vedere, colecția mi se părea mișto . Ei bine, până la urmă am avut ocazia să citesc Insomnia și fiind o distopie, nu am zis nu.

Cred că s-ar putea face un film după cartea asta: totul se întâmplă pe fast-forward și detaliile încep să se lege cu cât parcurgi mai mult din carte; există personaje pozitive care se luptă cu cele negative și există speranță. În plus, cartea abundă în descrieri, e foarte ușor să-ți imaginezi cum arată lumea aceea insomniacă.

Tocmai asta e intriga cărții: epidemia de insomnie care a cuprins întreaga lume. Asta înseamnă că cei afectați nu mai pot să doarmă și corpul lor se degradează încetul cu încetul. Haosul domnește peste tot, nu prea ai cum să controlezi masele de insomniaci care știu că mai devreme sau mai târziu o să moară. Atmosfera e destul de apăsătoare, așa cum trebuie să fie într-o distopie, dar povestea în sine mi s-a părut cam slăbuță.

Boala nu ținea cont de diferențele de clasă, rasă, venit, religie, sex sau vârstă. Tot ce era important pentru boala asta era ca ochii tăi să rămână deschiși, pentru a fi martori la ceea ce se întâmpla. Ca toate coșmarurile tale să te bântuie în timp ce ești treaz. Boala ne considera pe toți egali și voia să împărtășim aceeași soartă. Să vedem cum ne devorăm propriile intestine, încercând să distrugem ceea ce ne ataca din interiorul ființei noastre. Voia să devenim insomniaci.

După cum ziceam, în lumea aia cuprinsă de haos, poliția încearcă să îi prindă pe cei care fac trafic cu Dreamer, singurul medicament care alină suferința insomniacilor. Parker este cel care acceptă să lucreze sub acoperire și care reușește să se infiltreze în rândul traficanților. De aici încolo povestea mi s-a părut că seamănă prea mult cu un film de acțiunea de mâna a doua: multe împușcături, cel care urmărește e la rândul lui urmărit, un personaj, Jasper, reușește să scape mereu cu viața indiferent de câți oameni sunt trimiși să-l omoare, multe personaje sunt dependente de un joc video (care are legătură cu Dreamerul) etc.

Am citit totuși cartea până la sfârșit pentru că voiam să văd ce-i cu epidemia aia, de unde a apărut și dacă există vreo modalitate să o oprească, dar trebuie să recunosc că nu mă dau în vânt după astfel de romane de acțiune și că data viitoare o să aleg o carte mai potrivită pentru mine din Strada ficțiunii.

 

Alte două cărți citite

 Polirom, colecția Ego-grafii, 2009

Cartea am primit-o de la L. de ziua mea. Am tot amânat să o citesc, neștiind cum o să mă împac cu ea. În cele din urmă mi-am făcut curaj și am terminat-o în două zile jumate, doar ca să o uit în a treia zi. După cum zice un domn menționat în carte, pare-mi-se Noica, autoarea se ocupă de „micuțisme”. Nu zic, a fost o lectură plăcută, dar lipsită de substanță, din punctul meu de vedere. „Micuțismele” dânsei nu sunt și „micuțismele” mele, deci nu m-au interesat prea tare. În schimb, am aflat că a existat o așa-zisă mișcare – „Meditația transcedentală” -, în urma căreia 250 de intelectuali au ajuns să lucreze ca muncitori necalificați. Autoarea a lucrat ca femeie de serviciu la o grădiniță… Nu pot să-mi imaginez cum e să ajungi din cercetător femeie de serviciu din cauza unor imbecili… și să îți mai și crești singură copilul. Pe de altă parte, mă tot întreb cum se simte copilul știind că așa multă lume a citit ce a spus el la 5 ani, cum a reacționat el în situația X, cât de greu i-a fost uneori în Japonia. Deh, riscul de a avea părinți celebri 🙂 Nu știu când o să mai citesc o altă carte scrisă de Aurora Liiceanu, dar sper să renunț până atunci la ideea pe care mi-am format-o, cum că „micuțismele” ei nu-mi spun mare lucru…

 

Humanitas, colecția Raftul întâi, 2005, traducere de Elena Ciocoiu

Nu am ținut musai să citesc încă o carte de Hanif Kureishi, dar Darul lui Gabriel era de muuult pe lista de TBR și am luat-o din raft fără să mă gândesc că abia luna trecută citisem o altă carte de același autor. Două lucruri m-au lovit încă de la primele pagini: faptul că povestea asta pare o schiță a celei din Buddha din suburbie și traducerea relativ proastă. Să le luăm pe rând.

În ambele cărți (Darul… și Buddha…) avem o familie pe cale să se despartă/care se desparte, un protagonist adolescent, o mamă/un tată care trece printr-o criză a vârstei de mijloc (asta e traducerea pentru middle-age crisis?) și mesajul că trebuie să îți urmezi visul, chemarea, indiferent de ce cred cei din jurul tău. Se vede însă cât de mult a evoluat autorul de la o carte la alta. Darul… e clar un roman de început, prin care autorul testează terenul, iar Buddha… e un roman mai matur, mai dezvoltat.

În ce privește traducerea, am făcut ochii cât cepele când am văzut următoarele chestii: „tineri în pulovere de polo” (adică polo shirt), „Lester și Leather Pigs cântau o gigă în nordul Finlandei” (evident, traducerea lui gig) și cea mai tare: „Acum oamenii aveau un atac dacă laptele nu era smântânit la un centimetru din viața lui […]”. Poate sunt și altele, dar mie astea mi-au atras atenția.

Am văzut că s-a mai tradus încă un roman de Kureishi, tot la Humanitas, dar pe ăla o să–l citesc în original.

 

Operele alese ale lui T.S. Spivet

Editura Vellant, colecția Cărți însemnate, 2011, traducere de Bogdan Perdivară

T.S. Spivet este un puști de 12 ani pasionat de cartografiere. Face hărți cu tot ce se poate pune pe o hartă, întocmește grafice și încearcă să-și răspundă singur întrebărilor existențiale punându-le pe hârtie și sperând ca astfel să dezlege misterul. Locuiește la o fermă cu mama lui (entomolog în căutarea unei specii de cărăbuș), cu tatăl său (cowboy adevărat) și cu sora lui (o adolescentă normală – dacă există așa ceva).

Hărțile pe care T.S. le face sunt atât de bune, încât Muzeul Smithsonian decide să-i acorde un important premiul, fără să știe exact câți ani are domnul Spivet. Iar T.S. trage aer adânc în piept și se urcă într-un marfar, hotărât să ajungă de unul singur în Washington, D.C. și să-și ridice premiul.

Toate au fost bune și frumoase până a ajuns la destinație: mi-a plăcut cum descria viața de la fermă, m-am mirat de cât de diferiți erau părinții lui, am fost alături de el în toate peripețiile de-a lungul Americii, dar magia s-a sfârșit odată ce a ajuns în Washington, D.C. Nu știu ce s-a întâmplat exact, dar povestea mi s-a părut trasă de păr și nu am mai putut să o urmăresc cu sufletul la gură 😦

Dar măcar m-am bucurat pe tot parcursul cărții de schițele lui T.S., care apar pe aproape fiecare pagină. Din punct de vedere grafic, cartea mi se pare foarte bine gândită și realizată, jos pălăria! Păcat însă că autorul nu a reușit să țină ritmul poveștii până la final. Mare păcat!

 

 

 

Michelangelo electric

Editura Humanitas, colecția Raftul Denisei, 2006, traducere de Sanda Aronescu

Sunt unele cărți pe care îmi doresc mult să le citesc și apoi, când se întâmplă asta, sunt dezamăgită (nu știu dacă în majoritatea cazurilor, dar eu înclin să cred că da). Am aflat prima dată de Michelangelo electric la un atelier de la masterat, unde fragmentele din carte mi s-au părut incredibil de greu de tradus. De-abia reușeam să le înțeleg în engleză, darămite să le mai traduc! Așa că de atunci încerc să pun mâna pe carte și să văd cum sună în română.

Ei bine, fiind așa de încâlcită, mi s-a părut că traducătoarea (și cei care au mai lucrat la carte) a făcut o treabă chiar bună. Nu cu traducerea am avut probleme, ci cu cartea în sine. Mi-a stat în gât ca un dumicat care nu vrea să alunece cum trebuie.

Povestea e sumbră de la prima până la ultima pagină și evident că starea mea de spirit s-a adaptat poveștii. Cy e un puști care locuiește în Morecambe împreună cu mama lui, care are un mic hotel unde vin de obicei oameni bolnavi de ftizie. Cy învață să le curețe acestora ligheanele pline cu expectorații fără să schițeze nici măcar cel mai mic gest de scârbă și crește înconjurat de boală și moarte. Asta până când îl cunoaște pe Eliot Riley și devine ucenicul lui. E drept că Riley îl introduce în fascinanta lume a tatuajelor, dar a plătit din greu acei ani de ucenicie. Riley e foarte bun tatuator, dar are o personalitate oribilă și e un bețiv notoriu. Așa că Cy trebuie să-i suporte ieșirile, să-l care acasă beat mort, să îl schimbe, să curețe după el etc.

Cartea asta prea puține pagini „normale”. M-am încruntat așa de mult, încât sunt sigură că am făcut niște riduri. Nu am reușit să ies deloc din atmosfera aia apăsătoare, în care oamenii fie mor, fie sunt niște scârbe, și chiar după ce Cy a plecat în America și părea că, într-un final, îi merge și lui bine nu am putut să nu fiu suspicioasă și să nu mă gândesc la ce-i mai rău. Și, evident, ce a fost mai rău s-a întâmplat, nu cumva cartea să se abată de la drumul ăsta întunecat pe care apucase…

Singurele pasaje care au destins cât de cât atmosfera și mi-au descrețit fruntea au fost cele despre tatuaje și însemnătatea lor. Știu că în viață nu au cum să fie toate bune și frumoase, dar măcar personajele din cărți să aibă o viață extraordinară.

Tatuajul înseamna să înțelegi că oamenii, în misterul lor confuz, vor doar să-și revendice trupurile ca fiind ale lor, ca să-și construiască un far sau să-și ridice o grindă, să elaboreze un manifest, să avertizeze, să sărbătorească, să povestească despre ei. Tatuajul însemna să înțelegi că pentru ca trupul să renască și să fie din nou subjugat, trebuie mai întâi să fie distrus și eliberat. El însemna emancipare și robie, cenușă și pasărea Phoenix. Frumusețe și distrugere, vechiul truc. Acesta era contractul.

 

Muzeul inocenței

Editura Polirom, colecția Seria de autor Orhan Pamuk, 2010, traducere de Luminița Munteanu

Până la romanul ăsta credeam că sunt un om cu multe obsesii. Ei bine, după ce l-am citit mi-am dat seama că nu o să pot concura niciodată cu Kemal pentru simplul motiv că nu sunt masochistă.

Kemal a mers timp de opt ani de zile, de patru-cinci ori pe săptămână, în casa lui Füsun, luând cina și uitându-se la televizor cu cea pe care o iubea, dar care era căsătorită, și cu părinții ei, uneori chiar și cu soțul acesteia. OPT ani de zile în care a sperat că Füsun își va părăsi soțul și că, într-un final, vor putea fi din nou fericiți (avuseseră o mică aventură înainte de logodna lui Kemal). OPT ani în care el a adunat mucuri de țigară, solnițe, ace – orice atingea Füsun. OPT ani în care ea nu i-a dat nici un semn concret că va putea fi din nou ceva între ei. Mie mi se pare că asta ține de masochism.

Mi-a fost foarte greu să citesc despre obsesia asta. La început a mers bine, a fost interesant, dar apoi, pe sute de pagini (vreo 400), Kemal descrie fiecare gest al lui Füsun, notează fiecare întrebare pe care aceasta i-a pus-o, povestește despre filmele pe care le vedeau și ce mâncau la cină etc. Au fost prea multe descrieri pentru mine. Simțeam că nu o să mai termin niciodată cartea, că ne-relația celor doi nu o să se schimbe niciodată, că și peste 50 de ani o să meargă la ea la cină sperând că ea o să-i spună că se desparte de soțul lor și că vor fi împreună.

Dar ce mi-a plăcut mult a fost prezentarea societății turcești din anii 1970-1980. În carte Pamuk descrie încercările de modernizare a țării, apariția produselor europene și, odată cu acestea, adoptarea unor obiceiuri mai… open-minded. Oamenii încă se căsătoreau cu pețitoare, dar femeile începuseră să se rujeze, să poarte pantofi cu tocuri, iar despre cele care mergeau să studieze în străinătatea se știa că-și făcuseră de cap pe acolo. A fost foarte, foart fain să citesc despre o societate în dezvoltare, prinsă între două lumi.

Încă nu pot să mă hotărăsc dacă mi-a plăcut cartea sau dacă doar am citit-o în virtutea inerției. Cred că a fost un pic din amândouă: au fost și pasaje care mi se păreau minunate, și pagini de descrieri care mă lăsau complet rece. Cert este că nu o să renunț la Pamuk și data viitoare când o să am chef de o carte de 500+ pagini o să citesc Zăpada.

Orice om deștept știe că viața e ceva frumos și că scopul ei e să fii fericit, a spus tata, privindu-le pe cele trei fete fermecătoare. Numai că, mai apoi, doar proștii sunt fericiți. Cum se explică asta?