Nemulţumiri

Mă enervează că m-am abţinut cu greu să nu-mi cumpăr cărţi timp de 4 luni (pe 4 aprilie expiră oficial pariul) şi tot nu am rezolvat nimic. Am aceleaşi teancuri cu cărţi necitite lângă pat şi aceleaşi cărţi nerăsfoite în bibliotecă. Iar banii pe care mă gândeam că o să-i economisesc s-au dus nici eu nu ştiu pe ce;  măcar cărţile sunt palpabile, le am în bibliotecă, simt că am făcut ceva cu banii ăia. Dar acum? N-am nici cărţi, nici altceva.

Mă enervează că tot nu mă învăţ minte: cum o să mă întorc din vacanţă, cum o să mă năpustesc în Cărtureşti şi o să-mi iau 3-4-5 cărţi pe care e “musai” să le am, dar pe care poate nu o să le citesc nici peste 2 ani. Şi nu mi se pare corect că procedez aşa nici faţă de ele, nici faţă de mine. Dar pot să mă opresc? Nu.

Şi mă enervează că atunci când termin o carte de citit şi trebuie să-mi aleg o alta nu-mi place nici una: asta are copertă naşpa, pe asta de ce naiba am cumpărat-o?, asta e prea groasă, asta e prea subţire, pe asta vreau să o citesc în engleză etc. Uneori mă port foarte urât cu ele. Şi acum aş avea aşa mult timp să citesc şi ba nu am chef, ba fac altceva, ba merg cu bicicleta… Când naiba o să citesc toate cărţile pe care le am, toate cărţile pe care o să le cumpăr, toate cărţile pe care vreau să le citesc?

Ah, deşertăciunea deşertăciunilor…

Retorno 201

Editura Vellant, 2010

Înainte de lansarea cărţii am scris pe Ginger Group despre această “carte însemnată”: 186 de cititori au primit o pagină din carte şi au fost rugaţi să o deseneze, să o corecteze, să o mâzgălească după pofta inimii. Rezultatul? Două ediţii ale aceleiaşi cărţi: una însemnată de toţi acei cititori şi una “normală”, doar cu textul autorului.

Normal că m-a entuziasmat de când am auzit de proiect, iar când am ţinut cartea în mână pentru prima dată am fost cât se poate de încântată de rezultat! Cititorilor mai, hmmm, “clasici”, cartea însemnată ar putea să li se pară obositoare, dar eu zic că ea trebuie măcar răsfoită – ideea cărţii este prea drăguţă ca să treacă neobservată.

Nu sunt genul care să facă însemnări pe cărţi, dar mi-a plăcut să mă joc cu pagina primită. Din păcate, nu am deloc talent la desen, aşa că m-am rezumat la a colora semnele de punctuaţie şi de a face o floare pricăjită între două paragrafe. Oricum, îmi place la nebunie cum arată paginile cărţii şi mai că-mi vine să mă apuc să desenez şi să subliniez cărţile pe care le voi citi de-acum înainte 🙂

Cartea este o culegere de povestiri, 14 mai exact, care mai de care mai dură şi mai dark. Nu tocmai în spiritul desenelor drăguţe de pe margine, dar uitându-mă la ele şi încercând să le descifrez însemnările, m-am rupt de acţiunea povestirilor şi nu le-am trăit la fel de intens ca atunci când aş fi citit varianta simplă a cărţii. Iar uneori aveam nevoie de astfel de momente, pentru că personajele lui Arriaga sunt de multe ori fără milă, animalice de-a dreptul. Şi toate aceste personaje locuiesc pe strada Retorno 201. Unii sunt acolo dintotdeauna, alţii pleacă. Unii sunt doar în vizită, alţii se mută acolo.

Mi-a plăcut stilul lui Arriaga: direct, fără perdea. Iar personajele păreau cât se poate de reale. În plus, traducerea făcută de Liliana Pleşa Iacob mi s-a părut foarte bună. All in all, o carte pe care am citit-o pe nerăsuflate şi care o să-mi rămână ceva timp în minte.

Dumnezeul lucrurilor mărunte

Editura Humanitas, colecţia Raftul întâi, 2004

Se ralie din toată inimă părerii generale că o fiică măritată nu are nici o poziţie în casa părinţilor ei. Cât priveşte o fiică divorţată – după Baby Kochamma, n-avea nici o poziţie, nicăieri. În ce priveşte o fiică divorţată dintr-o căsătorie din dragoste, ei bine, cuvintele nu pot descrie indignarea lui Baby Kochamma. Iar în ce priveşte o fiică divorţată dintr-o căsătorie intercomunitară – Baby Kochamma alese, tremurând, să păstreze tăcerea asupra acestui subiect.

La fiecare început de an îmi spun că “anul ăsta o să scriu despre absolut toate cărţile pe care le citesc, chiar dacă numai 2-3 rânduri” şi după primele săptămâni îmi dau seama că nu am chef să scriu despre ele sau că nu ştiu ce să spun. Şi mă enervează că asta se întâmplă mai ales la cărţile care mi-au plăcut. Simt că orice aş spune despre ele nu o să exprime suficient de bine plăcerea cu care am parcurs fiecare pagină.

La fel şi cu Dumnezeul lucrurilor mărunte: stătea în bibliotecă din aprilie 2007, iar acum câteva săptămâni, când voiam să citesc o carte nouă şi care să mă ţină cu sufletul la gură, mi-am adus aminte de ea şi de faptul că toţi cei cu care am vorbit şi care au citit cartea au spus că le-a plăcut mult de tot. Ce ştiam despre ea? Doar ce scria pe coperta a IV-a: că acţiunea se petrece în India şi că personajele au nume amuzante (Chacko, Baby Kochamma etc.).

Cu cât citeam mai mult, cu atât nu voiam să se termine. Eram fascinată de toate acele obiceiuri, cutume din India; de felurile de mâncare de care nu mai auzisem niciodată; de lumea pe care o descopeream. Personajul meu preferat a fost clar Ammu. Citatul de mai sus se referă la ea şi la ce a fost în stare “să facă”: să calce în picioare toate acele obiceiuri şi să se căsătorească cu un om de o altă religie, iar apoi când soţul ei se dovedeşte a fi un alcoolic agresiv, să îşi ia gemenii (pe Estha şi Rahel) şi să se întoarcă în casa părintească. Mie mi s-a părut de admirat faptul că a avut curajul să-şi părăsească bărbatul deşi ştia ce statut au femeile care fac asta. Iar apoi şi mai curajoasă (sau poate doar puţin nebună) mi s-a părut când a ales să treacă râul noapte de noapte ca să se întâlnească cu Velutha, care nu doar că era de altă religie, ci era considerat mai puţin chiar decât un servitor. The things we do for love 🙂

Singura problemă e că după ce am terminat romanul ăsta m-am grăbit să citesc ceva în germană şi acum nu prea merge. Nu poţi să citeşti orice carte după ce ai citit Dumnezeul lucrurilor mărunte.

Poezie, anyone?

LE: Am fost şi mi-a plăcut la nebunie 🙂 După ce i-am ascultat pe toţi (mai puţin pe Ţupa, care a ajuns mai târziu, iar eu a trebuit să prind ultimul metrou) am ajuns la conculzia că ar trebui să citesc mai multă poezie. Mi-au plăcut la nebunie poeziile citite de Ioan Es Pop, iar cele ale lui SGB şi ale Elenei Vlădăreanu mi-au mers la suflet. Trebuia să o ascult pe White Noise şi să mai citesc şi poeţi români contemporani, dar mai bine mai târziu decât niciodată 🙂

***

Via Revista scriitorului am aflat de Noaptea de poezie organizată de Ambasada Franţei şi Institutul Francez. Aşa că diseară o să mă duc să-i ascult pe Angela Marinescu, Ioan Es Pop, Dan Sociu, Elena Vlădăreanu, Doina Ioanid, Răzvan Ţupa, Stoian G. Bogdan şi Svetlana Cârstean citind poezii. De la ora 20:00, în librăria Institutului Francez.

De-abia aştept 🙂

.

Ştiu că în România e bine să spui doar ceea ce e bine să se audă şi să deranjezi doar atît cît îţi permit diversele centre de putere. Voi încălca această regulă. Ceea ce urmează nu e nici o condamnare, nici o tragere la răspundere, nici o analiză exhaustivă, ci o încercare de a depista problemele profunde, de a le pune în discuţie şi de a propune anumite soluţii.

Foarte mişto şi cât se poate de adevărat şi de trist articolul lui Vasile Ernu de pe Voxpublica. De citit cap-coadă aici.