The Suspicions of Mr Whicher

 Bloomsburry, 2009

Îmi place să nu mă documentez înainte să citesc o carte pentru că surpriza descoperirii e cât se poate de plăcută. La fel și cu The Suspicions of Mr Whicher: mă așteptam să dau peste o carte polițistă care să mă țină cu sufletul la gură în primele zile de concediu și mai ales în avion. Mare mi-a fost bucuria când am văzut că acest domn Jack Whicher a existat, că „romanul” nu e roman deloc, ci e o carte de istorie: istoria începutului detectivisticii.

Rău îmi pare de crima care a avut loc la Road Hill House, dar dacă așa ceva nu s-ar fi petrecut, poate că Whicher nu ar fi ajuns atât de faimos. De fapt, a fost atât de faimos, încât mari scriitori din perioada respectivă au făcut din el un personaj în romanele lor: Dickens, Wilkie Collins etc. Whicher a fost unul dintre cei mai buni detectivi de la Scotland Yard. Avea o intuiție extraordinară și a rezolvat majoritatea cazurilor care i-au fost încredințate. Nu s-a păstrat nici un portret de-al lui, dar nu puțini sunt cei care l-au descris în romane, jurnale, ziare.

Jack Whicher was one of the original eight Scotland Yard officers. In the eighteen years since the detective force had been formed, these men had become figures of mystery and glamour, the surreptitious, all-seeing little gods of London. Charles Dickens held them up as models of modernity. They were as magical and scientific as the other marvels of the 1840s and 1850s – the camera, the electric telegraph and the railway train. Like the telegraph and the train, a detective seemed able to jump through time and place; like the camera, he seemed able to freeze them – Dickens reported that ‘in a glance’ a detective ‘immediately takes an inventory of the furniture’ in a room and makes ‘an accurate sketch’ of its inhabitants. A detective’s investigations, wrote the novelist, were ‘games of chess, played with live pieces’ and ‘chronicled nowhere’.

Kate Summerscale a făcut o enormă muncă de cercetare ca să scrie cartea asta. Epoca victoriană e descrisă în toată splendoarea ei, de la maniere la invenții, de la prețuri la scriitori, de la pudoare la secrete rușinoase. Printre cele mai fascinante lucruri mi s-a părut pătrunderea realității în ficțiune. Autoarea sugerează (zic „sugerează” pentru că nu mai țin minte exact dacă afirmația ei e documentată sau dacă e doar o presupunere) că Charlotte Brontë s-ar fi inspirat din cazul familiei Kent (locuitorii de la Road Hill House) când a scris Jane Eyre: domnul Kent era căsătorit, avea copii, dar a avut o relație cu doica. Familia, cu tot cu doică, s-a mutat dintr-un sat într-altul din cauza bârfelor. Kent susținea că soția lui e nebună, iar când aceasta a murit, s-a căsătorit cu doica, a făcut copii cu ea (cel mai mic dintre ei este omorât la Road Hill House), iar copiii din prima căsătorie sunt marginalizați de către ambii părinți. Iar ăsta e doar unul dintre multele exemple din carte.

Acum îmi pare rău că nu mi-am notat romanele polițiste care au fost scrise în perioada respectivă. Sunt convinsă că ar fi ieșit o listă pe cinste! Uneori mi-e ciudă că citesc pe reader și nu pot să îndoi fizic colțuri, nu pot să iau stiloul și să mâzgălesc câteva idei pe ultima pagină.

Oricum, n-am mai citit o carte victoriană de secole! Îmi prinde așa bine să schimb aerul, să trec dintr-un secol într-altul. Dar cred că m-aș sătura dacă aș citi prea multe cărți clasice. Trecutul m-a fascinat dintotdeauna, recunosc că mi-ar fi plăcut să fi dat la Istorie. Și chiar dacă The Suspicions of Mr Whicher nu e o carte clasică, evident, tot reușește să te transpună cu totul în acele vremuri, ceea ce e minunat!

 

Advertisements

.

M-am întors. N-am citit în vacanța asta enormă. Am ales să petrec cât mai mult timp cu prietenele mele, să ne plimbăm, să povestim, să uităm să mergem la culcare. E prima dată în viața mea de cititoare când trece mai mult de o zi fără să pun mâna pe o carte. Am mai citit în tren și nopțile în Berlin, dar nu-mi pare rău: am timp să recuperez în București tot ce n-am citit în Germania 🙂