Jurnal secret: noi dezvaluiri


Editura Corint, 2007

De data asta nu a mai fost magia descoperirii, ci bucuria reintalnirii.

I-am dat cartea unei doamne din tren care, dupa ce a rasfoit o revista de femei, se plictisea groaznic. A citit cam 30 de pagini si mi-a spus ca e draguta cartea. I-am dat-o si mamei, a citit mai mult de jumatate din ea, mi-a spus acelasi lucru. Oamenii astia nu stiu sa se bucure de lucrurile marunte din carte!

Mie imi plac tare mult micile intamplari pe care Alex. Stefanescu le povesteste: ce s-a mai intamplat cu gradina lui, cum au cautat mult si bine conducta de gaz metan, drumurile cu masina, despre lansarea cartii lui, conversatii pe care le aude pe strada, fanteziile lui, cum vorbeste cu pisica etc, etc, etc. Nu am spus niciodata ca ar fi o carte cum nu exista alta, dar eu am zambit tot timpul cat am citit cartea, chiar daca uneori mai amar. Chiar nu inteleg intepaturile alea dintre el si Carmen Musat. Credeam ca doar copiii mai fac din astea 8-| In fine…

Imi place acest Alex. Stefanescu pe care l-am descoperit prin prisma jurnalelor sale, drept urmare, am dormit in tot acest timp cu cartea lui in pat. Ma gandeam ca ar zambi daca ar stii ca o cititoare – chiar daca nu una care umbla cu buricul descoperit si nu e nici vreo frumusete – a facut asta 😀

De petank se leaga si o alta intamplare. Tot la Neptun, dar in alta vara, jucam petank Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu si eu. Un domn in varsta de pe plaja, care in mod evident nu ne cunostea, ne-a admonestat:

– Nu va e rusine, oameni in toata firea, va pierdeti timpul cu jocul asta pueril, in loc sa puneti mana pe o carte!

Advertisements

.

– Nestiinta sta la obarsia tuturor relelor. Cine ar alege ceea ce este mai rau, stiind ca este vorba de ceea ce este mai rau? Daca judecata te face sa vezi, cu ajutorul invataturii, ca viciul este mai rau decat virtutea, ca minciuna este mai rea decat adevarul, ca placerea neintarziata este mai rea decat cea durabila, le-ai alege totusi pe acestea in chip constient? Stii, de pilda, ca focul arde. Ai pune, oare, mana pe palalaia primejdioasa cu de la tine vrere? […]

– Iarta-ma, a grait Herakles, mi-am adus aminte cum odata am vazut un barbat care si-a bagat mana in foc din proprie initiativa: un vechi prieten din demul meu, Crantor din Pontor. El era de parere contrara: spunea ca nu este de ajuns sa judeci pentru a alege ceea ce este mai bun, deoarece omul se lasa condus de dorintele, si nu de ideile sale. Intr-o zi a avut chef sa-si arda mana dreapta, a bagat-o in foc si s-a fript.

José Carlos Somoza – Pestera ideilor

Book Pub

Am o jucarie noua sau, mai bine spus, un nou loc de joaca: Book Pub.

Mi-a parut tare rau cand forumul Bookworms a disparut, dar acum am posibilitatea sa stau la taclale cu alti bookaholici despre o gramada de subiecte, in Book Pub. Deocamdata pubul are putini clienti, dar sper ca pe viitor sa fie mai multi. As vrea doar sa ramana la fel de civilizat ca acum 🙂

Haideti si voi in Book Pub la o bere/un suc/un ceai/whatever + discutii literare *si nu numai* ;;)

Sankt-Petersburg

Povestile de dragoste ale unui oras


Humanitas, 2005

Cum nu aveam chef de fictiune, cartea asta a venit la fix. Nu m-am obosit sa retin date, doar are un tabel cronologic la final. Si mai are si 3 sugestii de trasee prin oras. Dupa ce am vazut pozele de aici, chiar ca imi vine sa dau o fuga pana acolo.

Nu am putut sa nu compar cartea cu cele doua minunatii scrise de Ioana Parvulescu. Poate ca nu am facut bine, dar asta e. Zic asta pentru ca mi s-a parut cam slabuta fata de celelalte doua. Asa, ca un ceai fara zahar pentru cineva care il bea doar cu. Dar cred ca sunt doar rea: nu m-a plictisit, nu am sarit pasaje sau pagini, informatiile istorice s-au imbinat cu cele socio-politice, dar, tot mi se pare ca i-a lipsit un anume farmec scriiturii.

In schimb, mi-au placut povestile de dragoste prezentate: Puskin si Natalia Nikolaievna Goncearova, Ivan Turgheniev si Pauline Viardot, Dostoievski si Polina, altii si altii. Cea mai ciudata iubire mi s-a parut cea dintre Maiakovski si Lili Brik. Ma rog, ar trebui sa-l pun la socoteala si pe sotul acesteia, Ossip, caci cei trei au ajuns sa locuiasca in aceeasi casa, apoi sa imparta acelasi apartament. Aia da free love.

Toate bune si frumoase, pana cand a ajuns la perioada comunista. Nu prea mi-a mai venit sa zambesc apoi.

“Venetia Nordului” – pe care armata alba inca o mai ameninta ca o va cuceri in octombrie – era bantuita doar de fantome care sufereau cumplit de frig si de foame. Ca sa supravietuiasca, acesti sarmani erau nevoiti sa lupte cu energia pe care ti-o da disperarea, sa stea ore intregi la coada pentru o mana de lemne si de carbuni sau cativa stropi de petrol – caci se intrerupsese curentul electric -, sa-si puna pe foc si ultimele mobile sau sa le vanda pentru cativa cartofi inghetati. Erau fericiti atunci cand magazinele mai aveau cate ceva de vanzare. Erau luni cand nu se gasea decat zaharina, iar altele cand nu gaseai decat varza. Si a sosit si clipa cand nu au mai ramas decat cojile de la cartofi.

Daca o sa retin ceva din cartea asta si peste 2-3 ani, sigur o sa fie citatul de mai sus.

American Gods

Cu Pulbere de stele si Neverwhere mi-am facut doar incalzirea pentru American Gods. Primele doua carti mi-au placut mult, cea din urma este de-a dreptul minunata! Am avut norocul sa primesc cartea cu author’s preferred text, intr-o editie cat se poate de frumoasa. Asa de multa lume mi-a spus de American Gods, ca daca mi-au placut celelalte carti ale lui Gaiman, sigur o sa imi placa si asta, dar nu am putut sa o citesc atunci cand toata lumea o citea; am lasat sa treaca un pic din Gaiman fever ca sa ma apuc de ea. Pe de alta parte, oricat de frumoasa e editia pe care o am, cartea e… mare. Nu am mai citit de mult timp un roman de 640 de pagini, asa ca mi-a fost cam greu sa ma apuc de ea, stiind ca imi va lua ceva timp pana sa o termin. Asta a fost la inceput… dupa 20 de pagini as fi citit din ea saptamani intregi.

Imi place cum Gaiman introduce fantasticul in viata de zi cu zi. Ai impresia ca citesti despre o zi obisnuita din viata lui Shadow, dar dai peste personaje care mai de care mai fantastice, incepand cu Wednesday si terminand cu Mr World. Zeii se plimba linistiti, sau nu prea, prin America, dar putini sunt cei care ii recunosc. Au fost adusi cu sute, mii de ani in urma, in America, de cei care credeau in ei. Au fost adusi din toate colturile lumii, dar acum sunt aproape uitati; America nu e o tara prielnica zeilor. In plus, pe zi ce trece apar zei noi, zei ai tehnologiei si informatiei, care nici nu vor sa auda de cei vechi. Iar cum cei vechi simt ca pierd in ce in ce mai mult teren in fata celor noi… ei bine, tot ce pot sa va spun e ca urmeaza o furtuna cum nu a mai fost alta.

Shadow este ca un pion pe care tabara celor vechi incearca sa-l tina cat mai mult pe tabla de joc, in vreme ce tabara celor noi incearca sa-l scoata afara, daca nu pot sa-l convinga sa li se alature. Din fericire pentru el, are ajutorul Laurei , sotia lui moarta si nu prea. Nu e usor sa lucreze pentru Wednesday, dar cum Shadow e the good guy, pana la urma face fata tuturor cererilor si excentricitatilor batranului sau angajator.

Mi-au placut drumurile prin America pe care le-au facut, povestile despre zei si jertfe, fatasticul pe care l-am gasit in fiecare pagina. Am terminat cartea de 3 zile, dar inca am impresia ca sunt acolo, cu ei. E minunat sentimentul asta ca esti intr-o carte, chiar dupa ce ai terminat-o. Inca nu am reusit sa intru in atmosfera altei carti; am inceput 2 si le-am abandonat dupa primul capitol. Mi-ar placea ca toate cartile pe care le citesc fie asa, sa fie magice.

.

Fiction allows us to slide into these other heads, these other places, and look through other eyes. And then in the tale we stop before we die, or we die vicariously and unharmed, and in the world beyond the tale we turn the page or close the book, and we resume our lives.

A life, which is, like any other, unlike any other.


Neil Gaiman – American Gods

Imi place mult cartea, dar nu prea am timp de ea 😦