Luminita, mon amour


Editura Polirom, colectia Ego.Proza, 2006

Prima data am citit de Luminita, mon amour la luciat pe blog. Ea, luciat, facuse o paralela foarte interesanta intre Spovedanie la Tanacu si aceasta cartea – de unde am ramas cu impresia ca Luminita e o nebuna sadea. Apoi am primit un mail de la Puck , in care imi spunea ca abia asteapta sa citesc cartea. Mailul se termina cu un rotfl. 😕 totul devenea din ce in ce mai interesant.

Cand am inceput sa citesc cartea nu mai stiam la ce sa am astept. Dupa primele 15-20 de pagini am elucidat misterul: urma sa ma amuz la fel de copios ca si atunci cand am citit Baiuteii. Povestea in sine este trista, dar modul in care Cezar Paul-Badescu o spune, o face sa isi piarda din dramatism. Mie mi s-a parut ca Luminita era, de fapt, un bolnav inchipuit; ca toate aceste spaime ale ei si aceasta frica vin de nicaieri. It’s all in her head. Dar poate ca unele nevroze apar din senin, fara nici o cauza precisa.

In schimb, comportamentul lui Cezar este de admirat. Nu vad prea multa lume care sa faca ce a facut el; sa aiba atata rabdare cu cineva; sa aiba atata grija de cineva. Modul in care Luminita se “elibereaza” de el este cat se poate de josnic. Dupa ce s-a vindecat de problema sa (?), Luminita a devenit o femeie emancipata, independenta, o femeie Cosmo. Iar in noua sa viata, Cezar nu mai are loc. Un singur apelativ imi vine in minte cand ma gandesc la Luminita: bitch! 😀

Nici nu mi-am dat seama cand am ajuns la finalul cartii, dar stiu ca as fi vrut sa nu se mai termine. Erau multe pasaje la care nu puteai de cat sa spui WTF? si sa razi. Cartea se citeste pe nerasuflate si cu zambetul pe buze. Nu se poate sa nu-ti placa o asemenea carte!

Chiar: nu ma angajeaza nimeni pe post de insotitor de buda? Sunt ultraspecializat in acest job, specializare dobandita dupa o lunga practica la locul de munca. As conduce angajatii firmei dumneavoastra, stresati de atatea ore petrecute in fata calculatorului, la locul acela de desfatare, i-as ajuta sa se descheie la slit – sau, dupa caz, le-as tine fustita ridicata -, i-as sprijini cand s-ar urca pe buda, i-as incuraja cand ar fi constipati si, in plus, domnilor le-as scutura putulica la sfarsit. Daca-mi dati cu cincizeci de euro in plus la salariu, pot sa-i sterg si la fund…



Advertisements

Cate-un pic din toate

Am laptop, am laptop, am laptop!!!!!!!! :D/ A fost o saptamana ingrozitoare fara el. Nu mai vreau sa trec prin asa ceva niciodata 😦 Macar atunci cand nu aveam net si aveam laptopul mai puteam sa ascult muzica sau sa ma uit la M.A.S.H., dar fara laptop nu am avut altceva de facut decat sa citesc 😀
In saptamana de “vacanta” am reusit sa termin:

  • Luminita, mon amour – Cezar Paul-Badescu
  • Consolarile filozofiei – Alain de Botton

si, momentan, cartea O limba comuna de Sorin Stoica ma face sa zambesc din ce in ce mai des in metrou. De cumparat nu mi-am mai cumparat nici o carte, dar o sa imi ramana banii ca sa imi iau doua volume de poezii de Marin Sorescu, pe care le-am vazut in Carturesti.
In micile pauze de citit, ma mai uitam prin camera asa ca am observat ca am carti si hartii cam peste tot. Pe “dulapiorul” de langa pat [de fapt, e doar un scaun din ala mai inalt, dar e excelent pentru tinut lampa pe el] am un carnetel in care notez citate si tot ce imi trece prin cap, in legatura cu cartile pe care le citesc. Apoi, jos, langa pat se afla: o sticla de 2l cu suc de mere [nu e preferatul meu, dar mi l-au pus ai mei cu mine cand am venit inapoi in Bucuresti], o punga de stafide invelite in ciocolata [ma rog, am mancat jumatate din ele], un pix, un creion, stiloul, caietul Otiliei de spaniola [cred ca din perioada facultatii, adica de acum vreo 20 de ani. Wow!], pe care l-am gasit acasa in Baia Mare si pe care am de gand sa i-l arat cand o sa ne intalnim, caietul mamei in care scria titlurile cartilor pe care le-a citit [dateaza cam tot din aceeasi perioada, dar faptul care m-a surprins a fost ca mama nota cartile in functie de numele autorilor, pe care le ordona alfabetic!!! – eu nu as putea niciodata sa fac asa ceva!], cartea cu sonete de Mircea Cartarescu, antologia de poezii de Aurel Dumitrascu, primul volum din Ordinea cuvintelor de Nichita Stanescu si primul volum din Din Bucurestii de ieri de George Potra [vreau si eu sa cunosc istoria orasului in care locuiesc si care m-a facinat de mica]. Ah, era sa uit, mai am si o punga de Calzoncelli di Melfi, ceva dulciuri typically Italian [sunt chiar foarte bune!].
Apoi pe canapea am ultimul numar din Dilemateca [mi-a placut la nebunie reportajul despre scriitori si animalele lor de companie! Si am fost tare fericita sa aflu ca majoritatea au pisici!!! Pana cand o sa am si eu, m-am gandit sa “adopt” un copacel, sa fie totusi ceva viu in camera asta, in afara de mine :D]. Pe masuta sunt cartile din Cotidianul, Sufocare de Chuck Palahniuk [pe care nu am citit-o si nici nu am de gand, asa ca o sa i-o dau inapoi persoanei care mi-a imprumutat-o], Subteranele memoriei. Pagini din Rezistenta Culturii 1944-1954 [am primit-o de ziua mea] si Doua luni in Europa de Silvia Colfrescu [carte pe care mi-a dat-o matusa dupa ce ii povestisem cat de mult mi-a placut textul scris de Sorin Stoica si publicat in Dilemateca; apropo, cand au de gand cei de la Polirom sa scoata Abertatii de bun-simt ?].
Iar biroul este dezastru: vreo 3 variante de orar, multe, multe post-it-uri, foi cu tot felul de titluri de carti scrise pe ele, dictionare, caietul in care scriu cartile pe care le-am citit, toate culminand cu un post-it prins cu ac de siguranta de perdea 🙂
Ah, mi-a fost asa dor de net, de bloguri, de muzica, de toooot!!! Gata, trec la citit bloguri! I’m back!!!!!!! :D/

Degete mici

null
Editura Polirom, colectia Ego.Proza

Se pare ca ma pricep mai bine sa scriu despre carti care nu prea mi-au placut, decat despre cele pe care le-am savurat. Dupa ce am citit Baiuteii si am pus-o in topul celor mai bune carti, Vic mi-a recomandat si Degete mici. Am primit-o, am citit-o si imi dau seama ca orice as scrie despre ea, tot nu o sa pot sa ma fac inteleasa.

Mi-a placut in primul rand atmosfera orasului de provincie. Timpul este cat se poate de lenes… parca sta in loc. Personajele sunt bine conturate si fiecare are povestea lui, mai mult sau mai putin fantastica, mai mult sau mai putin romantata. Dintre toate acestea, cel mai mult mi-a placut povestea de iubire a Eugeniei Embury. Modul in care a fost “rapita” din internat, nunta din mijlocul campului, fuga noilor casatoriti prin tara… nu stiu de ce, m-a facut sa ma gandesc la Orasul cu salcami a lui Mihail Sebastian.

Am ceva cu timpul in romanul asta, mai bine spus, cu personajele in raport cu timpul. Mi se pare ca personajele sunt atemporale: da, s-au nascut, au fost adolescenti, au imbatranit, dar nu cred ca vor mai imbatrani. In statiunea balneo-climaterica va fi mereu vara, personajele vor fi aceleasi, doar turistii vor fi altii. Aceleasi povesti ale acelorasi persoane vor fi spuse din nou si din nou…
Atmosfera din carte este una apasatoare. Frazele sunt lungi, ca si la Marquez, dar sunt mult mai usor de urmarit. Iar o intrebare te bantuie pe tot parcursul cartii pana cand, la sfarsit, afli raspunsul: Oare ce e cu groapa aia comuna? Este inca o noua dovada a ororilor regimului comunist sau are alta provenienta?

Filip Florian care a scris Degete mici este foarte diferit de Filip Florian, co-autorul Baiuteilor. Daca la ultima carte am ras si m-am simtit extraordinar de bine citind-o, la Degete mici am stat mai incruntata si mai atenta ca sa inteleg ce se intampla in carte. Dar asta nu inseamna ca nu mi-au placut amandoua la fel de mult. Acum nu pot decat sa astept o noua carte scrisa de Filip Florian. Intr-adevar, cartile lui merita sa le ai in biblioteca!

Pianul mecanic

Editura Humanitas, colectia Raftul Denisei, 2006

Dupa atatea discutii despre Vonnegut, trebuia sa citesc si eu ceva scris de el. Nu am inceput cu Leaganul pisicii de care imi spusese si Puck si luciat si nici cu Abatorul 5 [mi-am invatat lectia :D], cum recomandasera White Noise si Vic. Cartea pe care o aveam acasa era Pianul mecanic, asa ca am citit-o pe asta.
Nu a fost tocmai alegerea potrivita. In primul rand, este o distopie. Dupa ce am citit Portocala mecanica pentru Bookaholics, Brave new world si am vorbit si despre 1984 si Ferma animalelor cu Mihai – toate in aceeasi luna!, inca o distopie mi se pare un pic prea mult. In al doilea rand, am inceput sa citesc cartea cand am fost in weekend la mare si nu s-a potrivit deloc cu peisajul, cu sentimentele pe care le-am avut acolo. Intr-un fel, nu mi-a placut datorita unor situatii externe, nu neaparat modului in care a fost scrisa sau a actiunii pe care o prezinta.
Viitorul distopic pe care Vonnegut il propune este acela al unei lumii in care I.Q.-ul este tot, al unei lumii condusa de ingineri si manageri, dar mai ales de masinile pe care acestia le-au construit. Omul simplu, muncitor nu mai exista. Meseriile au fost preluat de catre masini, iar singurele optiuni pentru cei cu un I.Q. scazut erau fie sa lucreze la Emanatii si Epave, fie in armata. Totul este automatizat, totul este facut de catre masini.
Doctorul Paul Proteus este directorul uzinei din Ilium, New York. Fiul al unui mare inginer, acesta poarta povara realizarilor tatalui sau, iar societatea in care traieste il obliga sa se ridice la nivelul parintelui sau. Societatea asta este cat se poate de scarboasa – este plina de ipocrizie, de lupte pentru putere. Totul este, de fapt, o lupta pentru putere! Chiar si in minunata tabara Meadow, in care sunt trimisi cei mai buni ingineri si manageri ca sa se recreeze, sunt orgaizate concursuri intre echipe si se decide soarta acestora – daca vor fi promovati sau nu.
Evident ca oamenii “prosti, dar multi” se rascoala impotriva acestei oranduiri. Cu totii sunt cuprinsi de sentimentul de inutilitate – din moment ce masinile fac totul pentru ei, ce motive mai pot avea ca sa se dea dimineata jos din pat? Din momentul in care micile meserii au fost preluate de catre masini, acestor oameni le-a fost luat nu doar locul in societate, ci si onoarea, deminitatea. In aceasta societate, un om valoreaza mai putin decat o masinarie!
Personajul Paul nu m-a convins deloc. Nu mi s-a parut destul de motivat ca sa faca parte, chiar daca la inceput involuntar, din grupul celor care au condus revolutia. Da, nutrea anumite sentimente de ura fata de masini si o anumita nostalgie a muncii facute cu mana, dar ma asteptam la cea mai puternic, la ceva care sa-l fi zguduit, sa-l fi marcat asa de tare incat sa spuna “la naiba cu masinile!”. Iar sotia lui, Anita, este o persoana cat se poate de antipatica. Este parvenita perfecta – a ajuns in frunte prin meritele sotului ei, ea fiind o persoana cu un I.Q.mediu – dar care, odata ajunsa sus, nu mai vrea sub nici o forma sa isi recunoasca originea sau sa isi paraseasca pozitia. Cred ca ar fi facut o pereche minunata cu Chanu din Brick Lane. Sunt amandoi cat se poate de enervanti si de obsedati de statut social.
Iar revolutia care se straneste, in cele din urma, e mai mult o parodie. Revolutionarii sunt beti si, loc sa asculte pe capii acestei miscari, se apuca sa distruga toate masinariile, sa dea foc la insitutii, ca in final sa doreasca sa reconstruiasca ceea ce au stricat.
Pe mine nu m-a convins deloc aceasta carte. Nici actiunea, nici personajele nu prea au fost pe gustul meu [dar ii mai dai inca o sansa lui Vonnegut 😀 ]. Iar in ceea ce priveste “pasajele de un comic irezistibil”, eu nu am gasit decat unul:

– Domnule doctor Proteus, acesta este domul Haycox.
– Imi pare bine, spuse Paul.
– Da, raspunse domnul Haycox. Ce fel de doctor?
– Doctor in stiinta, spuse Paul. […]
– Asta nu inseamna doctor. Doctorii sunt de trei feluri: dentisti, veterinari si medici. Esti unul dintre astia?
– Nu, imi pare rau.
– Atunci nu esti doctor.
– Este doctor, rosti cu tarie doctorul Pond. Se pricepe sa vada de sanatatea masinilor. […]
– Esti mecanic, spuse domnul Haycox.
– Uite cum e, spus doctorul Pond, poti sa inveti la un colegiu pentru a deveni specialist in tot felul de lucruri, nu doar in ingrijirea oamenilor sau a animalelor. Cam asta ar fi. Lumea de azi s-ar opri in loc daca nu ar exista oameni cu o pregatire superioara, suficienta pentru a asigura functionarea lina a pieselor complicate ale civilizatiei.
– Hmmm, rosti apatic domnul Haycox. Dar tu ce functionare lina asiguri? […]
– Am studiat sapte ani la Facultatea de Administratori Funciari de la Cornell pentru a obtine titlul de doctor in administratie funciara si acest post.
– Si zici ca esti doctor? spus domnul Haycox.
– Cred ca pot afirma fara teama de a fi contrazis ca merit acest titlu, rosti rece doctorul Pond. Teza mea de doctorat a ocupat locul trei pe regiune, ca lungime, dintre toate tezele din toate specialitatile din acel an – opt sute nouazeci si sase de pagini, la doua randuri, cu maginile inguste.
– Adica esti agent imobiliar, spuse domnul Haycox. […] Eu sunt doctor in cacat de vaca, cacat de porc si cacat de gaina, spuse el. Cand voi, doctorii, o sa va hotarati ce vreti, o sa ma gasiti in graj, unde imi adun teza cu lopata.

Drum bun, Ciresari!

Am fost la mare!!! Vineri a fost o vreme absolut superba si a stat pe plaja si am citit. Era pustie plaja… eram doar eu, marea si cartea. Din pacate, nu am luat cartea potrivita cu mine. Pianul mecanic e o distopie si nu se potrivea cu starea de spirit pe care mi-o dadea marea.
Stiu ce as fi vrut sa citesc: ultimul volum din Ciresarii. Ar fi fost perfect! Mi-am adus aminte de Ciresarii si de toate aventurile lor. Mi-am adus aminte de cozile Mariei, de parul scurt al Luciei, de puterea neobisnuita a lui Ursu, de inteligenta lui Victor, de priceperea lui Ionel, de nasul carn a lui Tic, de “mama draga!” a lui Dan, de codita lui Tombi. Mi-e dor de primii mei prieteni literari. Ciresarii au fost primele romane pe care le-am citit si recitit… si acum 2 ani cand am ajuns, din nou, la finalul aventurilor lor, am plans… nu vroiam sa se termine! Nu vroiam sa se maturizeze!!!
Cea mai draga scena din toate cartile imi este aceea cand sunt cu totii la mare, la sfarsitul cartii a cincea. Se plimba doi cate doi pe plaja – Ursu cu Lucia, Maria cu Fratele fetei in alb, Victor cu Fata in alb, Tic cu Dan [ciudat, de Ionel nu-mi amintesc nimic :-??] – si isi spun tot ce au de spus sau, dimpotriva, lasa tacerea sa vorbeasca in locul lor. Mi-e dor de voi, Ciresari!
As fi vrut ca aceasta sa fie cartea pe care sa o fi citit stand pe plaja pustie… cine stie, poate data viitoare… Pana atunci, drum bun, Ciresari!

.

Doua dintre degetele mainii stangi, mijlociul si inelarul, ating noptiera, stau intinse pe suprafata ei lucioasa, alte doua, aratatorul si cel mare, atarna in gol, ca niste fructe coapte, iar cel de-al cincilea, degetul mic, lipseste pur si simplu, numai ciotul de la baza falangei proband ca a existat si el odata. Degetul e totusi prezent in cadru, sub forma unui oscior galbejit, aidoma oaselor si oscioarelor care umplu groapa comuna din incinta castrului roman, un oscior privilegiat insa, devenit amuleta sau porte-bonheur pentru posesorul lui dintotdeauna, agatat la gatul acestuia de un lantisor de argint. Undeva in dulap (tabloul ingaduie sa se vada cate ceva si din ceea ce, indeobste, nu se vede), ascunse intr-un saculet in spatele celor unsprezece camasi albe ale colonelului, se afla multe, foarte multe alte degete mici, culese cu o abnegatie fara limite din mormantul acela colectiv. De fiecare dintre ele, acolo, in saculet, este legata o bucatica de hartie, pe care sunt scrise lungimea si grosimea, masurate cu exactitate […] si pe care pot fi citite ganduri spontane ale magistratului militar, notate cu ocazia adaugirii oricarei piese noi la colectie”. Sunt texte scurte, greu lizibile, din care pot fi descifrate cateva: “ce-i aia inchisoare? sau munca silnica? trebuia sa fie toti executati! toti! imputitii!”, “ma doare capul! ma doare groaznic capul!”, “… si acum vine un puscarias si-mi explica ce sa fac…”, “ce daca ti-am tras un glont in frunte, sobolanule?! ai facut pe lesinatul dupa bataie, nu? m-ai muscat si mi-ai furat degetul… le fur si eu astora degetele, sobolanule!”, “viata e un cacat! ma doare capul!”.

(Filip Florian – Degete mici)

Ps. Vic, am lamurit misterul degetelor mici: sunt, totusi, de la mana 😛