Mansarda cu portocale

Editura Polirom, 2006

Ma gandesc de ce m-am apucat exact de treaba asta noua cu spaniola. Cred ca in primul rand am vrut sa am ceva numai al meu, ceva cu totul diferit de lumea literara in care functionez, diferit de cronicile literare, de colectiile de proza si de polemicile din reviste, ceva diferit chiar si de literatura romana pe care o predau la facultate. Apoi am scris despre asta exact asa cum povestesc sau scriu despre lucrurile care ma entuziasmeaza. Sunt cel mai bun promoter, atata timp cat nu mi se cere sa o fac. Am vrut sa promovez spaniola, Spania din Bucuresti, Institutul Cervantes, profesorii de acolo, pur si simplu pentru ca eu ma bucur de toate astea si m-as bucura sa se bucure si altii.

Si eu chiar m-am bucurat de cartea asta. Daca nu ar fi avut subtitlul de “puzzle spaniol”, poate ca as fi fost putin nedumerita de diversitatea textelor si nu as fi stiut unde sa o incadrez: la jurnal si impresii de calatorie, cronici de carte si articole? Asa nu mai imi bat capul cu asta: are un pic din toate, dar nu atat de mult incat sa te saturi.

Recunosc ca cel mai mult mi-au placut “paginile de jurnal”, dar de impresionat m-a impresionat admiratia asta pe care Luminita Marcu o are pentru Spania, pentru limba si literatura spaniola. Uite un om entuziasmat, care cauta sa citeasca mai multe despre tara pentru care a facut o pasiune, care merge la cursuri de limba spaniola si incearca sa te convinga prin entuziasmul ei sa ii dai si tu o sansa, iar dupa ce citesti ce a scris despre Madrid, nu se poate sa nu iti fie ciuda ca nu ai cum sa ajungi acum! acolo.

Chiar mi-ar placea sa ma mai joc cu asa “puzzle-uri” despre mici obsesii.

Nesuferitele zile de luni


Editura Humanitas, colectia Raftul Denisei, 2008

Stateam printre toti oamenii aia in varsta, cu parfumurile lor grele, cu respiratia lor fornaita si cu porcariile alea pe care si le puneau la gat. Ne spuneam ca noi n-o sa ajungem niciodata asa si ca vom face totul altfel. Asta ne-am promis-o destul de solemn, caci atunci inca nu stiam ca toti babalacii aia isi spusesera si ei odata ca vor face lucrurile altfel. Bineinteles ca si-au spus-o toti si ca toti au crezut in ce spuneau.

“Cum sa nu imi placa o carte cu asa un titlul? Pai si eu urasc zilele de luni, inseamna ca o sa ne intelegem de minune!” Rationament cat se poate de gresit. Sau doar ma asteptam la ceva care sa ma dea pe spate. Nu a facut-o.

Desi prima parte e chiar OK. Arnon si Rosie, Rosie si Arnon. Doi adolescenti care chiulesc de la scoala, se intalnesc pe unde pot, stau ore-ntregi prin crasme, ba merg pentru cateva zile si in alt oras, si-o mai trag, the usual stuff. Asta pana cand Arnon se hotaraste ca vrea sa devina actor si ca scoala nu-l mai intereseaza. Are din ce in ce mai multe absente, isi vinde si manualele, iar in cele din urma este exmatriculat. Cu un tata alcool si cu o mama care sparge farfurii la nervi, lui nu-i ramane altceva decat sa se mute si sa se descurce (aproape) de unul singur.

Iar peste cativa ani, dupa ce Rosie l-a parasit, a schimbat vreo 2-3 locuinte, tatal lui a murit, mama a ramas la fel de neglijenta cu farfuriile, Arnon isi ineaca amarul in vin si, ma scuzati, in curve. Are o regula: nu se duce de 2 ori la aceeasi femeie. Pe unele le cheama acasa, pe altele le viziteaza la locul de munca. Iar cam asta e tot ce se intampla in a doua parte.

Am aflat chestii noi despre prostituate & stuff, dar nu tineam mortis sa le stiu vreodata. Ma consolez cu gandul ca e bine sa stii cat mai multe, din cat mai multe domenii. In rest, Nesuferitele zile de luni s-a transformat in “nesuferita asta de carte!” 

Scrisori catre fiul meu


Humanitas, 2008

Uite ca nu Declaratie de iubire a fost urmatoarea carte à la Liiceanu pe care am citit-o, ci mult laudatele-apreciatele-cititele Scrisori catre fiul meu. Daca in Usa interzisa am fost fascinata de omul din spatele filosofului, in Scrisori… tatal a fost cel care m-a cucerit.

Tin minte ca intr-o seara, prin clasa a XII-a, m-a strigat mama sa merg repede in sufragerie. Pe ceva post TV era un reportaj despre Stefan Liiceanul si despre viata pe care acesta si-a construit-o in Japonia. Atunci i-am spus mamei ca dl Liiceanu trebuie sa fie foarte mandru de fiul lui si de tot ce a realizat. Acum, dupa ce am citit Scrisorile, sunt convinsa ca Stefan e tare mandru de tatal lui, poate mai mult ca niciodata.

Sunt obisnuit sa citesc bloguri personale, sa ma regasesc in anumite posturi, sa fiu, uneori, de-a dreptul obsedata de viata persoanelor respective. Mi se pare ceva firesc sa citesc despre bucuriile, necazurile, supararile lor pe net. Dar parca simt ca violez intimitatea unui om cand citesc cate-o carte-jurnal. Iar acum sentimentul ca ma bag in viata privata a altor persoane a fost si mai acut. Cand am rasfoit prima data cartea, la Gaudeamus, parca nu-mi venea sa cred ca intr-adevar sunt scrisori adevarate publicate in ea. Parca nici acum nu-mi vine sa cred. Nu ca ar fi ceva rau in asta, dar totul mi se pare atat de intim, iar eu m-am simtit ca o intrusa citindu-le 🙂

Dragos le-a numit bine invataturi. Doar ca nu au nimic din atitudinea aceea superioara de “lasa, stiu eu mai bine ce si cum” pe care le au majoritatea invataturilor parintesti. Stefan nu este fiul care trebuie sa urmeze sfatul tataul, ci este prietenul caruia dl Liiceanu ii impartaseste impresiile de calatorie, spaimele si fricile, gadurile si sentimentele, amintirile si bucuriile. Pe parcursul celor 16 scrisori am fost si eu acel prieten, m-am bucurat de fiecare cuvant din aceste scrisori – mi se intampla iar, ca la toate celelalte carti scrise de dl Liiceanu, sa nu pot citi cuvinte, ci doar cuvant cu cuvant – si am inchis cartea cu zambetul pe buze.

Nu cred ca pot sa o numesc o carte perfecta, de fapt, nu stiu daca exista asa ceva, dar pot sa o trec la categoria Minunatii. Merita sa fie acolo, fara doar si poate 🙂

Mic tratat de pisicologie


Editura Humanitas, 2008

Prima data mi-am luat si Viata si opiniile filozofice ale unei pisici, de la Art, desi era subtirica rau si scumpa pe masura. Deh, o carte fancy pentru iubitorii de pisici. Nu zic ca imi pare rau ca am cumparat-o, dar mi s-a parut ca s-a terminat prea repede 🙂

Asa ca atunci cand am vazut la luciat ce carte urmeaza sa apara la Humanitas, am si trecut-o in fruntea listei de TBB. Trebuia sa o am, doar era inca o carte-jucarie despre pisici 😀

Bun titlu are cartea, desi nu pot sa spun acelasi lucru si despre coperta. Noah, acum nu pot sa mint si sa spun ca mi-au placut chiar toate textele/poeziile din carte, dar per total, e un must have, daca nu, macar un must read, evident, de catre cat lovers. Textele sunt diferite, fiecare vorbind despre alt comportament pisicos. Asa ca am dat peste pisici lenese, pisici jucause, despre pisici care mediteaza la numele lor propriu, despre concertele date de pisici noaptea, pe strada si cate si mai cate.

Ca mandra intretinatoare de pisica, mi-am regasit Bestia in textele pe care le-am citit. Am exclamat de destule ori “ha, si a mea e exact la fel!”, pacat ca in afara de faptul ca a dormit intr-o zi pe carte, nu a avut si alte curiozitati in legatura cu ea.

O antologie mai pisicoasa ca asta, mai rar 😀

Cand esti pisica nu esti vaca
nu mi te uiti lung dupa tren
pascand pascute cu antren
ci mustacind iti spui ce daca
(cand esti pisica esti pisica)
Cand esti pisica nu esti caine
nu-i iesi stapanului in prag
aproapele nu-ti e prea drag
chit ca-ti mai da laptic cu paine
(cand esti pisica nu esti caine)
Iarna sub plapuma dormi daca
ti-e frig iar primavara sui
pe stresini pasarile sui
si cutre sa le faci sa taca
Esti cea care o iei de una
singura – unde ti-e totuna
(cand esti pisica esti pisica)

Jacques Roubaud – Poema pisicoidala

Ps. Alte citate pisicesti gasiti si la postul despre The unadulterated cat a lui Terry Pratchett.

Cea care alina


Editura Polirom, 2008

S-a ciocnit de soferi de taxi, mese in familie, scrisori-capcana, diferente de fus orar, insomnii, debandade, concursuri pierdute, santiere noroioase, o injectie cu Valium/potasiu/morfina, cimitire, morgi, cenusa, cabarete care se inchid, o abatie in ruine, renuntari, renegari, rupturi, doua supradoze, un avort, contuzii, prea multe enumerari, hotarari judecatoresti si chiar coreeni isterici.

Dar povestea nu e chiar asa de tragica. Lucrurile rele si urate se intampla in prima parte, apoi, de pe la mijlocul cartii, iti dai seama ca totul o sa fie bine. Recunosc, mi-a placut mai mult Impreuna. Povestea din Cea care alina e prea fantastica, prea frumos se leaga toate.

Asa… in prima parte ni se prezinta o familie relativ tipica pentru zilele noastre: el, 40 si ceva de ani, arhitect, mereu pe drumuri, mereu pe santiere; ea, frumoasa, businesswoman, il insala de cate ori are ocazia; fata ei, adolescenta cu probleme specifice. El, Charles, primeste la un moment dat o scrisoare din partea unui vechi prieten, Alexis, in care era anuntat ca mama acestui prieten, Anouk, a murit. Si de aici incolo urmeaza pagini pline de amintiri, nopti nedormite, sentimente care revin dupa atatia ani etc, etc, etc. Partea intai se termina cu Charles incercand sa se impace cu his inner demons.

Pana aici totul parea plauzibil, imi puteam cu usurinta imagina ce si cum. Dar ce se intampla apoi parca e desprins dintr-o poveste pentru copii. Si habar n-am de ce m-a deranjat asa mult ultima parte, cand eu sunt pro-povesti fericite. Poate pentru ca totul era exagerat, pentru ca nimic nu parea real. Era ca o telenovela in care stii sigur ca in ultimul episod, tipa saraca si frumoasa ajunge sa se marite cu tipul frumos si bogat. Sau poate ca m-am acrit de tot si nu mai cred ca “minuni” se pot intampla si la 40 de ani; ca persoana potrivita poate sa apara la orice varsta. Hai sa zicem ca se poate, dar cand are si ea o poveste de necrezut, pfff, pe bune ca e prea mult 8-|

Per total, nu prea mi-a placut, asta-i clar.

Mireasa cu sosete rosii


Editura Polirom, colectia EGO Proza, 2008

Pe Adela Greceanu am cunoscut-o in drum spre primul meu targ de carte. Apoi, culmea, doar la astfel de evenimente ne-am intalnit. Pe Adela o plac pentru ca e un om frumos, cum putini am intalnit pana acum. Iar un om frumos nu poate sa scrie ne-frumos, asa ca in dupa-masa asta lenesa de duminica i-am citit cartea frumoasa. Iar acum ca am terminat-o, si nefiind in stare sa scriu despre ea, o sa va dau o reteta pentru Tortul Miresei cu sosete rosii.

Pentru blatul insiropat cu suprarealism aveti nevoie de:

  • in primul si in primul rand, de 1 mireasa: “Mireasa cu sosete rosii n-are defecte, zice mireasa. Este egocentrica, orgolioasa, aroganta uneori… Dar astea nu-s defecte. Iar egoista nu este. Si nu-i adevarat ca ma iubesc prea mult pe mine. Si ca barbatii simt asta. Si ca de asta ma evita.”
  • 4 femei care sa impleteasca parul miresei: nasa Lena, verisoara Pulheria, matusa Zizi si tanti Sofica
  • 1 pisica cu nume sui: Ursulina Păpuşescu
  • 1 mana de barbati “pe care i-am iubit” si care “nici unul nu e cu mine, dar nici unul nu a plecat de tot”: Serban, Alexandru, Paul, Adam, Mihai si Gabriel
  • 1 noapte parca nesfarsita, in care se spun povesti despre vechi iubiti, despre pisici, se dau sfaturi si ocazional impletitoarele de par se mai ciorovaiesc
  • 1 vorba de-a matusii Zizi, care mi-a placut mult: “Oricate pisici ai creste intr-o camera, nu seama doua intre ele. Se pot lupta, se pot omori, dar, oricat le-ai tine laolalta, nu se iau una dupa alta.”
  • 1 mana de ardelenisme
  • Se citesc toate timp de 113 pagini, cu zambetul pe buze, in timp ce rontaiti eugenii.

    Pentru crema amara a singuratatii aveti nevoie de:

  • 1 garsoniera cu aceeasi Păpuşescu care sa te astepte cuminte ori de cate ori te intorci acasa
  • 1 fel de jurnal in care sa notezi ce ti se intampla in cursul zile, ca citind sa iti dai seama ca nu ti se intampla mai nimic:

    Marti. A patra zi de cand nu am mai iesit din casa. Ieri, pe la opt seara, a sunat cineva la usa de doua ori. A si ciocanit. Noua zile in total daca numar si sambetele si duminicile. Mai am cinci conserve de pateu de pui. Exact cate imi trebuie. Si cafeaua o sa-mi ajunga.
    Miercuri. Si pentru Păpuşescu am destula mancare.
    Joi.
    Vineri. Am descoperit in frigider o rosie.
    Sambata.
    Duminica. Maine trebuie sa ma duc iar la serviciu […]

  • aceiasi vechi iubiti, care nici nu sunt aici, dar nici nu au plecat
  • 1 singuratate auto-impusa, care iti este taaare familiara si pe care o practici si tu, din cand in cand, din ce in ce mai des, parca, in ultimul timp
  • Se citesc pe ritmuri de Koop – I see a different you, intr-o zi de duminica lenesa, intr-o camera verde cu portocaliu, stand in pat si band ceai cu gust de portocală, in timp ce pisica te ignora de pe caloriferul cald.

    Rasfrangeri intr-un ochi de aur


    Humanitas, Cartea de pe noptiera, 2003

    – Tu ce ai mai citit, mai?
    – Pai, ieri am citit Rasfrangeri intr-un ochi de aur. Sa stii ca nu se compara cu Inima-i un vanator singuratic. Aia mi-a placut mult de tot, dar asta…
    – Asta ce?
    – Nu stiu, a fost seaca.
    – Cum adica seaca?
    – Pai, nu m-a impresionat cu mai nimic. Am retinut cateva scene, dar cam atat.
    – Si de ce nu scrii pe blog de ea?
    – Ce sa scriu? Nu am ce scrie.
    – Pai, scrie ca nu ti-a placut.
    – Nu e ca nu mi-a placut, dar nush, a fost neutra, seaca. Da, seaca.
    – Scrie asta atunci!
    – Ca a fost seaca?
    – Da!
    – Ma mai gandesc…

    Ps. Nu vreau ca inca de la prima pagina sa aflu ca in carte e vorba de o “tragedie”. Nu vreau sa primesc indicii in legatura cu ce urmeaza sa se intample, nu vreau sa am protagonistii insirati de la inceput. Vreau sa ii descopar, sa ii cunosc si vreau ca actiunea sa ma surprinda, iar daca nu, macar sa nu mi se sugereze cine moare, cine apasa pe tragaci, cine traiesti. 😐

    Zilele regelui


    Editura Polirom, fiction-Ltd, 2008

    In avion nu am putut sa citesc. Imi era prea frica si prea somn. Am citit cateva pagini cand am ajuns in Viena, dar tot pe fuga. La fel, nici in metrou nu am putut sa fiu atenta la carte. Dar am purtat-o dupa mine, in geanta, in absolut fiecare zi. Printre cate-un “Entschuldingung, können Sie mir sagen wo…?”, asteptand la coada la muzeul Albertina, ca sa vad expozitia Van Gogh, sau asteptandu-l pe Stefan sa isi termine treburile ca sa putem iesi in oras, am mai citit cate-o pagina, doua. Lipsea atmosfera. Iar apoi a urmat acea seara:

    Hey, you said we’re going to read together when you’re here, but we never actually did it. What do you say we have a little reading session tonight?

    And a reading session we had! El citea Das Evangelium nach Jesus Christus, iar eu, evident, Zilele regelui. Ah, si despre ce zile am mai citit! :X

    Ce are cartea asta asa minunat incat efectiv “m-a dat pe spate”? TOTUL! De la stil – fiecare cuvant e cat de poate de bine ales, dar fara sa faca textul sa sune superficial – la povestea in sine – cu iz istoric, condimentata cu intrigi si povesti frumoase de iubire – si la motanul Siegfried, cu superbele lui scrisori.

    Mi-a placut la nebunie cum a reusit Filip sa descrie atmosfera acelui secol, al XIX-lea adica. De aia nu puteam sa ma bucur de carte citind-o pe fragmente: e o carte nazuroasa, care nu se lasa descoperita oricum. A trebuit sa ii acord o dupa-amiaza intreaga, o muzica de fundal adecvata – Madeleine Peyroux, un ceai bun – amestec de rooibos cu portocale – si abia atunci m-a lasat sa citesc despre Herr Strauss si mutarea lui in Bucuresti, despre noul domn al Principatelor – Karl de Hohenzollern-Sigmaringen, despre starea in care acesta a gasit tara si despre transformarile pe care aceasta le-a suferit in timpul domniei lui, despre simpaticul motan Siegfried si scrisorile lui scrijelite pe tapiteriile scaunelor, despre o frumoasa poveste de dragoste, despre un copil din flori cu parul valvoi si nas acvilin, despre razboi, despre prietenie.

    Si mi-a placut asa mult ce am citit, incat zambetul inca nu mi s-a sters de pe fata. Doar a palit putin cand am aflat ca nu o sa pot ajunge la lansarea cartii si ca nici vineri nu o sa ii pot spune lui Filip ce seara minunata am avut citindu-i cartea. Macar aici sa ii spun ce si cum. Asa ca, multumesc, Filip! 🙂

    […] sapte zile prin care s-au perindat sase nopti le-am trait in dezmierdari, ne-am tavalit pe covoare si ne-am topit, ne-am suit pe mese, pe dulapuri si pe cufere, cautand alinturi si odihna, am si cazut intr-un rand, de pe cuptor, dar ne-am prins la loc, iute, cu labele din fata incolacite, cu cozile la fel, a mea alba cu un smoc negru, a ei neagra cu un punct roscat, ne-am desfatat in patul iubitului meu stapan, pe indelete, strecurati sub cuvertura moale, ca sa fie intuneric si sa ni se para ca lumea intreaga suntem noi […]

    Cineva cu care sa fugi de acasa


    Editura Niculescu, 2006

    Recunosc, am cumparat cartea doar pentru ca mi-a placut titlul. Nici macar nu am citit ce scria pe coperta IV, pur si simplu a trebuit sa o am. Si, culmea, e o poveste despre niste copii putin mai mari – ah, cum vin cartile astea la mine 😀 – deci normal ca mi-a placut!

    Totusi, trebuie sa fac cateva precizari: e cliseistico-adolescentino-politista si cu un final pe masura, adica happy ending. M-am simtit ca si cum as citi Ciresarii intr-o varianta mai moderna si cu mai putini ‘eroi’.

    Inceputul este de-a dreptul minunat: o goana nebuna pe strazile din Ierusalim, Asaf fugind dupa Dinca, fara sa stie unde va ajunge. Asaf are 17 ani, e pasionat de fotografie si s-a cam saturat de modul in care este tratat de cel mai bun prieten al lui. Clar, nu se mai inteleg. In schimb, ar vrea sa gaseasca o ea care sa-l inteleaga. Dinca e o catea de 9 ani *dupa calculele mele*, un labrador, mai exact, ramasa fara Tamar a ei, de care s-a pierdut cu cateva zile in urma. Si daca tot am ajuns la Tamar, va spun ca ea e o tipa de 16 ani, foarte curajoasa, care are un plan nebun de a-si lecui fratele de dependenta de droguri.

    Inainte sa citesc prea multe despre Tamar, ma intrebam ca oare peste ce poveste minunata am dat? Dinca il duce pe Asaf la o calugarita care nu mai iesise de 50 si ceva de ani din “turnul” in care statea. Povestea calugaritei, faptul ca Asaf nu stia nimic despre Tamar – toatea astea mi s-au parut incredibile, citeam cu sufletul la gura. Apoi, dupa ce a inceput sa se lamureasca situatia, am zis cate-un “noah, hai lasa-ma!”, nevenindu-mi sa cred ca o carte care incepuse asa de promitator poate sa abia atatea clisee si sa se transforme intr-una cu intriga oarecum politista. In final, oricat de nerealista mi s-a parut povestea, si oricat m-a enervat sfarsitul ala incredibil de predictibil predictabil, tot nu am putut rezista aventurii de a alerga dupa Dinca prin Ierusalim, de a nu stii unde voi ajunge, de a nu renunta, de a-mi stapanii frica, de a cunoaste o persoana asa speciala ca Tamar.

    In timp ce citeam cartea, m-am gandit la filmul August Rush; sunt, intr-un fel, destul de asemanatoare: copii-muzicieni ai strazii, locul in care stau, “protectorul” lor, spectacolele pe care le sustin, viata lor de pe strada. Mie mi-a placut si cartea, si filmul, asa ca le trec pe ambele la recomandari 🙂

    Restanta la lectura

    Am multe restante la lectura. De ce? Pentru ca desi lucrez de acasa, tot am o gramada de redactat. Pentru ca uneori nu ma dezlipesc cu orele de calculator. Pentru ca a inceput facultatea. Pentru ca am o colega de apartament tare draguta cu care ies mai mereu. Pentru ca imi face placere sa ies, din nou, cu old friends. Pentru ca, momentan, ma simt impacata cu situatia si nu mi se mai pare o tragedie daca citesc doar in metrou si cateva pagini inainte sa ma culc.

    Tales of a female nomad – Rita Golden Gelman

    Cand Rita se hotaraste sa calatoreasca prin lume are 40 si ceva de ani, un sot de care nu prea se mai simte atasata, 2 copii la facultate si traieste intr-o societate care o sufoca. Prima destinatie: o scurta vizita in insulele Galápagos. Dupa ce se intoarce in Los Angeles, se separa de sotul ei, si cu banii pe care ii castiga din drepturile de autor – ah, nu v-am spus, Rita scrie carti pentru copii 🙂 – se hotaraste sa calatoreasca wherever her feet take her 😀

    Rand pe rand, ajunge sa locuiasca pentru perioade mai lungi, sau mai scurte, in: Mexic, Guatemala, Nicaragua, Israel, Insulele Galápagos, Indonezia – daca tine bine minte, aici a stat cel mai mult timp, cam 9 ani de zile – Canada, Noua Zeelanda si Thailanda.

    Am crezut ca atunci cand voi citi cartea nu voi avea stare, voi vrea sa plec undeva, nu conteaza unde, doar sa plec, sa calatoresc. In schimb, am stat in pat, la caldura, cu ceai si, din cand in cand si cu uRMa, si nu a trebuit sa plec nicaieri – eram deja acolo. Nu am putut sa fiu invidioasa pe Rita, din moment ce eram cu ea, oriunde s-ar fi dus. Am cunoscut oameni de pe tot globul, am invatat despre obiceiurile lor, am invatat vreo 3 limbi straine, am strabatut mii si mii de kilometrii cu avionul, cu autobuzul, cu barca, pe jos. A fost o calatorie incredibila!

    Cartea e inregistrata pe Bookcrossing, dar nu vreau sa o las pe undeva prin Bucuresti, asa ca o sa calatoreasca mai departe, spre Viena. Sper sa ajunga pe maini bune acolo 🙂

    Ps. uv, de fiecare data cand vad poza de pe coperta ma gandesc la tine 🙂