.

“You don’t understand that what you decide in this shack of yours affects the lives and fates of millions of people? This is all monstrously wrong!
“I don’t know. I’ve never met all these people you speak of. And neither, I suspect, have you. They only exist in words we hear. It is folly to say you know what is happening to other people. Only they know, if they exist. They have their own Universes of their eyes and ears.

Douglas Adams – The Restaurant at the End of the Universe

Lasand la o parte “seriozitatea” citatului de mai sus, de cele mai multe ori am ras de numa’ cu domnul Adams prin metrou! Si sunt abia la al doilea volum din serie 😀 Si mi s-a facut dor si de Pratchett, asa ca sunt convinsa ca urmeaza multe alte zile vesele ^_^

Advertisements

Calatoria lui Vlad…

… in Celalalt Taram

Editura Mediamorphosis, 2008

Cu Puck am multe in comun: pisici, scriitori, muzici si carti pentru copii 😀 S-a nimerit sa citim cam in acelasi timp 2 carti tare frumoase. Cartea pe care ea a citit-o se numeste Imparatia lui Bortun si a scris despre ea pe blog.

La fel de incantata am fost si eu de Vlad si a lui calatorie. Ma entuziasmasem inca de dinainte sa am cartea si entuziasmul nu mi-a scazut dupa ce am inceput sa o citesc. Si cum sa nu ma fi bucurat, cand auzisem ca Celalalt Taram e plin de personaje din mitologia romana? Eu de la Basmele lui Ispirescu nu am mai citit asa carti.

Strigoi, Iele, Sanziene, Cai Nazdravani, Zmei, Uriasi, Ursitoare, Solomonari, Blajini etc. – ce mai, Vlad are de infruntat dusmani puternici ca sa duca Pasarea Maiastra, adica pe Andilandi, la Sanziene, dar are si prieteni devotati care il ajuta in misiunea aia grea. Care misiune are de-a face cu maturizarea si transformarea lui intr-o persoana mai buna, mai intelegatoare, mai altruista. Cam cum ar trebui sa fie un baiat de 10 ani, putin cam rasfatat, care s-a trezit ca are de “concurat” cu cei doi frati nou-nascuti.

Mi-a placut ca in carte erau tot felul de sfaturi care tineau de cei sapte ani de acasa, de genul, “la masa nu se mananca cu gura plina”. Nu erau pur si simplu aruncate in poveste, ci erau cat se poate de bine integrate in text. Nu mi s-au parut deloc ostentative, ba erau se poate de binevenite.

E o editie frumoasa, cartonata, tiparita pe hartie reciclata, deci primeste inca o bila alba, din partea mea. Are si cateva desene pe ici, pe colo si e doar primul volum din seria “Andilandi”.

Recunosc, abia le astept pe urmatoarele 😀

Ps. Uhm, pe autoare o cheama Sinziana Popescu, uitasem sa precizez asta.

We need to talk about Kevin

Harper Perennial, 2006

Nu am topuri cu “cele mai bune carti”, dar daca as avea, We need to talk about Kevin ar fi clar la loc de cinste.

Nici nu stiu de ce mi-a placut asa mult cartea asta, care numai una “frumoasa” nu e. Cred ca mi-a placut pentru ca spune lucrurilor pe nume, pentru ca e tocmai atat de clara in privinta anumitor situatii. Multi s-au intrebat cum de Lionel Shriver a scris un roman care se bazeaza mult pe o relatie asa ciudata si rece mama-fiu, ea nefiind mama si deci nestiind “ce si cum simte o mama”.

Mi-a placut la nebunie Eva, mama din roman. De fapt, cartea consta in scrisorile pe care ea le scrie sotului ei, Franklin, dupa ce primul lor copil, Kevin, si-a omorat niste colegi de liceu. Da, bine, cand ai doar un punct de vedere nimic nu mai este obiectiv si tinzi sa crezi tot ce ti se spune. S-a mai inselat si Eva de cateva ori, dar in general i-am citit scrisorile cu sufletul la gura si m-am atasat mult de ea. Eu zic ca semanam in multe privinte.

Cat despre relatia ei cu Kevin, wow, e atat de… atipica. Am auzit mereu de “iubirea neconditionata a parintilor pentru copii” etc, dar un lucru mi se pare clar: daca nu iti doresti un copil, nu are absolut nici un rost sa te apuci sa procreezi. Si nu mi se pare nimic anormal in a nu iti dori copii. Egoist sau nu, e o alegere care depinde doar de tine si daca nu te simti in stare sa iti asumi o asa responsabilitate enorma pentru tot restul vietii, atunci nu o faci si gata. Nu e nici o tragedie, ba dimpotriva.

Din pacate Eva ii face pe plac sotului si astfel apare Kevin. Un copil pe care nu l-a dorit si care parca simte asta inca de la inceput. Un copil care refuza sa ii bea laptele, care se opreste din plans doar cand ajunge tatal lui acasa, care nu vrea sa vorbeasca pana pe la 3 ani si care la 6 ani inca are nevoie de scutece. Kevin e de o rautate incredibila! De multe ori imi venea sa dau cu cartea de toti peretii pentru ca nu puteam sa fac asta cu el. Atat de apatic la suprafata, dar atat de malefic in adancul lui. Si, evident, e cel mai bun si cuminte copil pentru tatal sau. Nimic din ce face Kevin nu i se pare deplasat, gaseste scuze pentru orice magarie. In schimb, Eva vede raul care zace in el, dar nu prea are ce sa faca. De fapt, nici nu prea isi da interesul si din cauza asta cred ca a fost blamata de multi cititori.

E o carte a contrastelor: Eva si Franklin, Kevin si Celia. Eva e independenta, are firma sa pentru care scrie ghiduri de calatorie, deci s-a plimbat prin mai toata lumea. Are sange armean si este foarte critica la adresa Americii si a americanilor. Franklin e indragostit de tara sa, e un familist convins si crede ca daca citeste toate cartile alea “pentru parinti” va deveni un tata bun. Ca daca isi duce copilul la muzee si in excursii, Kevin nu are cum sa nu fie fericit. Ca daca el a facut vreo tampenie, sigur nu a vrut sa o faca. Dar macar el are scuza ca a incercat sa fie un parinte in adevaratul sens al cuvantului.

Apoi Kevin si Celia, sora lui mai mica. Culmea, dupa “esecul” cu Kevin, Eva chiar si-a dorit inca un copil. Unul de care sa se ataseze de data asta. Si o are Celia. Care e opusul lui Kevin. Fricoasa din cale-afara si cam mamoasa, e genul de copil pe care unde-l pui, acolo sta. E un inger in comparatie cu Kevin. Iar dupa nasterea ei, Eva renunta de tot la orice incercare de a se apropia de Kevin. Si nici nu isi ascunde preferinta pentru Celia de fata cu el.

Pentru mine Kevin e un mic monstru. De fapt, nu e mic deloc. E un monstru si atat. Nu, chiar nu pot sa-l privesc ca pe “saracul baiat care a fost ignorat de mama”. Si-a planuit cu atata minutiozitate atacul si a omorat oamenii aia cu atata sange-rece, ca nu simt nici un piiic de mila pentru el. 7 ani de inchisoare e mult prea putin pentru ce a facut.

Uite, asta inseamna o carte buna pentru mine: atunci cand o citesc nu mai stiu de mine; lumea asta nu mai exista, ci traiesc in lumea cartii. Personajele devin reale: cu unele ma imprietenesc, pe altele le urasc. Bucuriile lor sunt si bucuriile mele, actiunile lor au influenta si asupra mea. Iar din punctul asta de vedere, We need to talk about Kevin e o carte incredibil de buna.

Ps. Aici gasiti un interviu foarte fain cu autoarea.

Pps. Cartea a luat Orange Prize in 2005. Zic ca il merita pe deplin.

Evanghelia dupa Isus Cristos

Editura Polirom, 2003

Uf, ce m-am mai chinuit cu cartea asta. Nu prea am avut cand sa citesc, asa ca a devenit “carte de metrou”, desi tocmai asa ceva nu e. Mi-a placut mai putin decat celelalte doua carti de Saramago pe care le-am citit pana acum (Eseu despre orbire si Intermitentele mortii), dar nici asta nu e de lepadat.

Subiectul e cat se poate de delicat, sa zic asa, pentru un crestin, fie el practicant sau nu. Cand esti obisnuit sa pomenesti numele Domnului cu smerenie si cand esti invatat toate acele lucruri minunate despre Doamne-Doamne, o asa carte iti poate parea, cum s-a si intamplat de fapt, ca fiind o erezie.

Am trecut peste partea cu erezia si am citit cartea ca pe un roman care nu are nimic de-a face cu Biblia, si Biserica, si Dumnezeu, ci in care s-a nimerit ca personajele principale sa aiba nume biblice si atata tot. Trebuie sa recunosc ca romanul lui Saramago este cat se poate de lumesc si, desi nu exclude interventia divinului, tot ce se intampla pe pamant pare tare real, lucrurile chiar “se leaga”, au sens.

Un Iisus-om, un Iisus simplu pion in mainile unui Dumnezeu care vrea sa aiba si mai multi adoratori, care vrea sa isi extinda dominatia asupra lumii intregi, desi stie care e pretul pe care trebuie omenirea sa-l plateasca pentru asta – Inchizitia, cruciadele etc – si Diavolul de care Dumnezeu are nevoie, caci ce ar fi Binele fara Rau?, o carte cat se poate de laica si poate ofensatoare pentru unii, dar care e bine a fi citit ca simpla opera de fictiune, asa cum sunt mai toate cartile.

.

Ce ma bucur cand ai mei imi spun ce carti vor sa le aduc din Bucuresti! De obicei le duc ce mi-a placut mie mai mult, dar nu prea avem gusturi comune si cred ca raman cartile citite doar pe sfert. Dar acum chiar sunt entuziasmata ca mi-au spus ce vor si sunt sigura ca o sa le citeasca in intregime ^_^

Iote la Carturesti!

Inca nu-mi dau seama daca e un fel de Schimb de carti al Carturestiului si nici daca imi place sau nu ideea. Si nici n-am habar ce se intampla exact acolo.

Aşa cum există oameni care se caută, pesemne vor fi şi cărţi ce umblă prin lume cu certitudinea întâlnirii. La Cărtureşti, în fiecare sâmbătă din săptămână, cărţile şi oamenii care le stăpânesc vor găsi un timp de împrietenire. Pentru ca astfel cărţilor să li se dea o şansă…

Textul complet il gasiti aici

Deci, ma duc sambata, de la 16, in Carturesti cu o carte si…? Apoi ce? Unde mai exact in Carturesti? Chiar si in cel de la MTzR? Si ajunsa acolo ce fac? Astept sa vina cineva sa inceapa sa vorbeasca cu mine doar pentru ca am o carte-n mana? Ma duc eu si trag cu ochiul la ceilalti cititori si ma bag in seama? Dar daca sunt simpli clienti si nu au venit pentru ca au auzit de acest “proiect”? Nu stiu, prea suna a book-dating, pana si titlul e destul de clar in privinta asta: Cartea pereche.

Noah, nu zic ca nu e un prilej bun sa cunosti oameni noi, mai ales oameni carora le place sa citeasca, dar pe bune ca ma cam sperie conceptul asta de “carte pereche”. Brrrr!

De mult nu m-am mai simtit atat de bine la Schimb de carti 🙂 M-am plimbat peste tot, m-am invartit, m-am dus de la o masa la alta, am vorbit cu o gramada de lume, m-am prostit cu Adi, mi-a fost dor de Gramo si de Dragos – pe unde umbli, mai?! – am stat putin in povesti cu Claudiu Komartin, de la care am primit o carte – nasturi in lanul de porumb, o antologie de poezie, care sper sa-mi placa 😀 – am mancat o gramada de bomboane de aproape ca mi s-a facut rau, ce mai, am plecat de acolo atat de binedispusa ca inca mai zambesc 🙂