Urlaub mit Papa

Dtv, 2010

Pentru mulți dintre prietenii mei un concediu cu părinții este ceva de neconceput. Eu încă sunt dispusă să merg în vacanță cu ai mei, dar știu din start că o nu o să fie o excursie perfectă. Avem păreri diferite despre ce înseamnă să vizitezi un oraș.

În schimb Christine (45) e nevoită să-l ia pe Heinz (73) cu ea în concediu. Heinz e un bărbat cât se poate de neputincios: pe lângă faptul că e daltonist și soția lui trebuie să-i aleagă mereu hainele, altfel arată ca un papagal, nu știe să gătească, e panicos și, în plus, e așa de obișnuit ca soția lui să aibă grijă de el, încât, practic, e pierdut fără ea. Iar Christine nu merge pe insula Norderney ca să se relaxeze, ci și ca să-și ajute prietena să renoveze barul pensiunii pe care o conduce. Și poate și să agațe pe cineva, că doar e încă tânără, singură, iar multe idile frumoase au loc vara, la mare.

Cartea e plină de scene amuzante de la prima până la ultima pagină. Mi-am dat seama că ăsta e genul de literatură pe care pot să-l citesc în germană, așa că m-am resemnat. Din fericire, nemții au simțul umorului, iar chick-liturile lor nu sunt rele deloc.

Heinz nu e deloc neputincios, așa cum îl descrie soția lui și cum vrea el să pară, ci e un moșulică activ și isteț. Știe când să facă pe obositul ca să scape de muncă și să plece la plajă și știe cum să delege activitățile, astfel încă el doar să stea pe margine și să dea ordine. Echipa de „meșteri” ajunge să fie formată din moși de peste 65 de ani, care mai mult încurcă lucrurile și care au niște idei cu totul deplasate despre cum ar trebui să arate noul bar.

Dar lucrurile devin și mai interesante când Christine se îndrăgostește de un oaspete de la pensiune, care se încadrează perfect în portretul-robot al unui escroc pe care poliția îl caută de ceva timp. Heinz este cel care își mobilizează moșii și îl ține sub supraveghere pe închipuitul escroc. În același timp are grijă să-i spună lui Christine, de câte ori are ocazia, că lui nu-i place tipul și că nu mai vrea s-o vadă vorbind cu el. Ce mai concediu!

Cartea se bazează în principal pe Heinz și situațiile pe care le creează. E genul de personaj care te enervează la culme, care nu știe când să se oprească, care crede că știe ce e mai bine pentru tine. Uneori bătrânii sunt de-a dreptul imposibili 😀 Părinții sunt de multe ori prea grijulii, chiar și atunci când copiii lor au 45 de ani.

 “Wie spät war es denn?”
Ich vergrub meinen Kopf unter dem Kissen und murmelte etwas von: “Keine Uhr…”
“Wieso? Wo ist denn deine Uhr? Sag bloß, du hast sie verloren. Die haben wir dir zum Dreißigsten geschenkt, die war teuer.”
“Das war vor fünfzehn Jahren.”
“Na und? Dann ist sie jetzt antik und noch teuerer. Wo hast du sie denn das letzte Mal gehabt?”
“Papa!”
“Wir reden später darüber.”

Povestea are un final mult prea fericit chiar și pentru mine, dar ce roman chick-lit se termină prost? M-am bucurat să văd că încă mai știu ceva germană, păcat că nu am timp să citesc mai multe cărți. Sper totuși ca la vară să mă întorc cu câteva romane noi din Germania. Deși nu ar fi prima dată când aș spune asta și nu m-aș ține de cuvânt…

Advertisements

The Bicycle Book

HarperPress, 2011

Experiența mea cu bicicleta nu e foarte vastă, dar e plină de momente-cheie: de la cum mă ducea bunicul pe bicicletă, la cum am învățat să mă dau pe bicicletă, la concursurile pe care le făceam la țară cu băieții, la prietenii din liceu care erau „bițari”, la bicicleta verde pe care am cumpărat-o de la un vecin de scară cu 50 de lei și care mi-a fost furată, la viitoarea bicicletă pentru Baia Mare care nu știu încă de care o să fie: de damă, de oraș, de trekking…

Așa că mi se pare firesc să citesc o carte despre biciclete. Ba chiar pot să spun că a fost o carte… pasională 🙂 306 pagini în care se vorbește despre biciclete, și nici una care să mă fi plictisit. E în mare parte și meritul autoarei, care se vede că iubește bicicletele și care a mers chiar și în India ca să se documenteze.

Avem așa: povești despre ricșe, despre cum să-ți construiești un cadru adecvat nevoilor tale, sfaturi despre cum să circuli în siguranță prin oraș, o istorie foarte interesantă a Tour de France, interviuri cu campioni ai mountain bikingului, plus multe informații despre biciclete și bicicliști pe care nu le-aș fi aflat altfel.

Fiecare nou eseu (în total sunt 11) m-a învățat ceva nou, dar toate transmiteau același lucru: odată ce te-ai urcat în șa și ai început să pedalezi, rămâi pentru totdeauna îndrăgostit de libertatea pe care ți-o dă bicicleta. Din Amsterdam până-n Delhi, fie că pedalezi de plăcere sau ca să-ți câștigi existența, fie că ninge, plouă sau sunt 40 de grade afară, biciclistul și bicicleta devina una. Și așa și e: când mergi pe bicicletă uiți de orice altceva, te concentrezi doar la trafic; nu ai timp să te gândești la probleme, la serviciu, la iubitul care te-a părăsit… În plus, mi se pare că există o anumită voluptate în a merge pe bicicletă: nu ai un motor care să facă lucrurile pentru tine, ci trebuie să pedalezi, să înfrunți traficul și vremea, să nu te dai bătut. Recompensa după ce ai ajuns din punctul A în punctul B: simți că poți face orice.

Dar unul dintre amănuntele care m-au amuzat și pe care nu o să le uit repede e legat de femei și mersul pe bicicletă. Pe la 1890 era de neconceput ca o femeie să urce pe așa ceva. Societatea era atât de tâmpită, încât le interzicea femeilor să stea călare.

At this stage in the late nineteenth century, nicely brought-up young ladies were discourage even as children from sitting on see-saws or riding hobby horses, and no one over the age of fourteen would do anything to prove they actually had legs. […] Besides, the results of sitting astride a machine and then leaning forward were too horrible to contemplate. The constant friction of the saddle on the genitalia must inevitably lead to masturbation, and masturbation must lead to a new race of popeyed  nymphomaniacs riding around Britain in a state of frenzied arousal. Cycling would ruin the ‘feminine organs of matrimonial necessity’, according to one French expert.

Iar de aici până la a inventa tot felul de biciclete care să ascundă picioarele femeilor nu a fost decât un pas:

The marketplace responded predictably. For a time, framemakers either offered side-saddle options (complex, ugly and unstable) or looked for ways to make the rider vanish. The Cherry’s Screen was a device shaped like a large pair of wings which was designed to block the sight of a lady’s ankles from prurient view. For those women who continued to insist on outraging public decency by sitting astride, a new range of products appeared which were designed to eliminate ‘harmful pressure’, including saddles with so many holes in them they were almost unrideable.

Din fericire au existat femei cărora li s-au părut aberante toate aceste îngrădiri și care au încercat să găsească niște soluții mai umane:

The Rational Dress Society, founded in 1881, tried to deal with both the cycling problem and the corsetry issue at once. ‘What’, asked the Society’s President Lady Harberton rhetorically, ‘can be the true state of intelligence of a creature which deliberately loads itself with quantities of useless material round its legs […] and then, in order to correct the ugliness of such a dress, squeezes in its body until the vital functions can only be carried on imperfectly?’ The Society’s solution – the introduction of looser, lighter clothing or ‘Bloomers’ (huge pantaloons tied at the ankle) – produced mixed results.

Eu, care nu mă omor după non-ficțiune, am citit cartea asta pe nerăsuflate. Iar acum mă uit cu jind la bicicleta mea care stă sprijinită de bibliotecă și tare aș mai vrea să ies și să mă plimb cu ea.

Porc cu piper – finally!

De mult voiam să ajung la o ediție a Porcului cu piper de la Bastilia (și în Bastilia mi-am tot propus să ajung…), dar nu m-am învrednicit până acum. Mobilizată de oompa (și de invitații ediției de lunea viitoare) o să ajung pe 26.03 la întâlnirea cu Filip și Matei Florian și o să mănânc plăcinte cu mere (preferatele mele!).

Nu știu de voi, dar nu aș rata ediția asta pentru nimic în lume 🙂

Cinci minute pe zi

Casa de pariuri literare, colecția Minutar, 2011

Nu știu de ce n-am scris despre cărțulia asta imediat de cum am terminat-o, mai ales că mi-a plăcut la nebunie. Timp de câteva zile, în metrou și uneori înainte de cursurile de escaladă, m-am amuzat cu povestirile Laviniei.

M-am bucurat când am văzut că e o carte girlie, că personajul principal (mie mi s-a părut că e vorba de ipostaze diferite ale aceluiași personaj) e o fată în care m-am regăsit: pasionată de fotografie, cu iubiți care vin și pleacă (ehe, asta a fost demult), cu părinți cicălitori, traducătoare (I’m working on that), puțin timidă – mi-a fost atât de ușor să mă pun în pielea ei!

Povestirile sunt într-adevăr scurte, se citesc și în mai puțin de cinci minute (unele), dar sunt delicioase. Sau, mă rog, având în vedere că tipa e puțin obsedată de greutate și că încearcă să slăbească și e mereu atentă la ce mănâncă, aș putea zice că sunt ca o tabletă de ciocolată cu chili: amăruie, deci nu îngrașă, puțin iute, deci te ține în priză.

Unele situații descrise în carte m-au amuzat până la lacrimi, cum ar fi tabăra de fotografie în natură la care se înscrie tipa, iar după ce plătește jumătate din taxă află că de fapt este vorba de nud în natură, iar când ajunge acolo e singura fată, restul sunt bărbați care mai că nu salivează în timp ce pozează din toate unghiurile posibile o tipă goală…

Dar ce mi-a plăcut cel și cel mai mult a fost modul în care se termină fiecare povestire. La început mi se părea că e sfârșitul e prea sec, prea brusc, „cuuum, chiar așa se termină?!”,  apoi am ajuns să apreciez mult acele finaluri. Încercam să-mi imaginez ce ar mai urma, dar mi-am dat seama că e perfect cum se termină, că de fapt nu vreau nici o continuare, că nu s-ar putea încheia mai bine.

Am mai pățit-o o dată cu o întâlnire pe nevăzute sau cum se zice, o prietenă de-a mamei avea un fin, student la medicină, un tip liniștit (mama zice că așa și trebuie, bărbatul să fie un mototol, ca să faci tu ce vrei din el, ăsta era proverbul ei preferat, nu știu dacă se potrivește în context, în fine, mama credeam că se pricepe la bărbați, lol), când m-a sunat ăsta prima dată, Cosmin sau așa ceva, din background se auzeau găini și ceva străchini răsturnate și doar îmi spusese că locuiește în oraș. Am stabilit să ne întâlnim în după-amiaza următoare la o intersecție, lângă o sifonărie, nu era departe de unde stăteam. Mama a zis că pleacă mai repede de la serviciu și vine și ea să-l vadă, murea de curiozitate, să vedem pe cine trimite Nuți, era și o stație de tramvai acolo, mă fac că stau în stație și aștept. Pe mine mă îmbrăcase frumos, scrobită toată și cu pantofi albi și el venise în pantaloni scurți și papuci. Era de fapt student la medicină veterinară, nu chiar același lucru, mi-a povestit cum spălau grajduri în orele de practică. A propus să ne așezăm undeva, eu am zis să luăm înghețata din mers, și după aia ne-am plimbat înspre casa mea, unde, în fața porții, mi-a zis să-l mai sun.
Nu din disperare făceam asta, numai că aveam multe femei binevoitoare în familie, iar eu sunt mult prea lipsită de energie pentru a mă împotrivi, așa, în viață în general.

Iar pentru o editură formată din doi oameni, Casa de pariuri literare scoate niște cărți tare faine – de la copertă până la font, de la format până la hârtie.