Vintage, 2007
By the way, Opal asks that they neighbors not feed her cat, Boots, even though she acts like she’s hungry and begs. She has plenty to eat at home and is on a diet, because the doctor said she was too fat.
… Dot Weems…
Alte ştiri de interes local pe care le puteai citi în The Weems Weekly, un ziar (mă rog) care apărea săptămânal în Whistle Stop, Alabama, erau modificările de preţuri din cafeneaua locală, bolile cu care se confruntau sătenii şi ultimele tâmpenii pe care le făcuse soţul lui Dot. Nici nu era nevoie de un “ziar” din moment ce toată lumea ştia ce face toată lumea: pe membrii Ku Klux Klanului local îi recunoşteai după pantofii pe care-i purtau în fiecare zi, şeriful lucra doar part-time şi în rest se ocupa de benzinăria din sat, restaurantul era condus de un cuplu format din două tipe, problemele familiale erau transmise mai departe tuturor celor din sat prin “telefonul fără fir” şi tot aşa.
Două săptămâni am tras de cartea asta cât am putut ca să nu se termine şi tot mi se pare că m-am despărţit prea repede de ea. Mi-a plăcut că nu am primit totul de-a gata: acţiunea nu este liniară, poveştile despre Whistle Stop pe care Ninny i le spunea lui Evelyn se opreau când îţi era lumea mai dragă, trebuia să am răbdare ca să descopăr cum a ajuns Ruth să se întoarcă la Idgie (Imogene), cum s-a terminat procesul în care au fost implicaţi Big George şi Idgie şi dacă Evelyn a reuşit să slăbească în cele din urmă.
Nu sunt atât de naivă să cred că o relaţie ca cea dintre Ruth şi Idgie a putut să fie acceptată ca ceva natural, firesc sau că în Alabama acelor ani cei din Whistle Stop se purtau aşa frumos cu angajaţii lor de culoare şi că unii chiar îi considerau ca făcând parte din familia lor, dar a fost fain să mă las păcălită de stilul autoarei şi să-mi imaginez că un asemenea loc minunat chiar a existat.
M-am îndrăgostit de personaje (de Idgie, normal!), am izbucnit în râs de destule ori şi am stat cu sufletul la gură mai tot romanul. Nu puteam să-mi încep anul cu o carte mai bună ca asta!