Fried Green Tomatoes at the Whistle Stop Cafe

Vintage, 2007

By the way, Opal asks that they neighbors not feed her cat, Boots, even though she acts like she’s hungry and begs. She has plenty to eat at home and is on a diet, because the doctor said she was too fat.

… Dot Weems…

Alte ştiri de interes local pe care le puteai citi în The Weems Weekly, un ziar (mă rog) care apărea săptămânal în Whistle Stop, Alabama, erau modificările de preţuri din cafeneaua locală, bolile cu care se confruntau sătenii şi ultimele tâmpenii pe care le făcuse soţul lui Dot. Nici nu era nevoie de un “ziar” din moment ce toată lumea ştia ce face toată lumea: pe membrii Ku Klux Klanului local îi recunoşteai după pantofii pe care-i purtau în fiecare zi, şeriful lucra doar part-time şi în rest se ocupa de benzinăria din sat, restaurantul era condus de un cuplu format din două tipe, problemele familiale erau transmise mai departe tuturor celor din sat prin “telefonul fără fir” şi tot aşa.

Două săptămâni am tras de cartea asta cât am putut ca să nu se termine şi tot mi se pare că m-am despărţit prea repede de ea. Mi-a plăcut că nu am primit totul de-a gata: acţiunea nu este liniară, poveştile despre Whistle Stop pe care Ninny i le spunea lui Evelyn se opreau când îţi era lumea mai dragă, trebuia să am răbdare ca să descopăr cum a ajuns Ruth să se întoarcă la Idgie (Imogene), cum s-a terminat procesul în care au fost implicaţi Big George şi Idgie şi dacă Evelyn a reuşit să slăbească în cele din urmă.

Nu sunt atât de naivă să cred că o relaţie ca cea dintre Ruth şi Idgie a putut să fie acceptată ca ceva natural, firesc sau că în Alabama acelor ani cei din Whistle Stop se purtau aşa frumos cu angajaţii lor de culoare şi că unii chiar îi considerau ca făcând parte din familia lor, dar a fost fain să mă las păcălită de stilul autoarei şi să-mi imaginez că un asemenea loc minunat chiar a existat.

M-am îndrăgostit de personaje (de Idgie, normal!), am izbucnit în râs de destule ori şi am stat cu sufletul la gură mai tot romanul. Nu puteam să-mi încep anul cu o carte mai bună ca asta!

Dewey

Editura Hodder, 2009

Nu spun nu cărţilor cu pisici. Nu pot. Aşa că atunci i-am mărturisit unei prietene care-mi povestea despre Dewey că nu ştiu despre cine vorbeşte, mi-a spus că trebuie să citesc cartea şi că mi-o împrumută. Zis şi făcut.

Ce e aşa special la un motan care locuieşte într-o bibliotecă? Totul şi nimic. Dewey a fost abandonat cineva, într-o noapte friguroasă de iarnă, într-o căsuţă de returnare a cărţilor. Personalul bibliotecii din Spencer, Iowa, l-a găsit dimineaţă şi l-a adoptat pe loc. Iar oraşul l-a adoptat şi el, încetul cu încetul. Pot să-mi imaginez ce plăcut trebuie să fie să mergi la bibliotecă şi în timp ce te plimbi printre rafturi un motan să ţi se încolăcească printre picioare, iar în timp ce răsfoieşti liniştit ziarul, acelaşi motan să-ţi sară în poală şi înceapă să toarcă. Cred că aş merge în fiecare zi într-un astfel de loc!

Nu orice pisică ar face asta. Dar se pare că Dewey era cât se poate de pisicos: păstra distanţa faţă de cei care voiau să fie lăsaţi în pace şi cerşea mângâieri de la vizitatorii care abia aşteptau să-l vadă. Se descurca bine şi cu copiii – puteau să-l tragă de urechi, să-l poarte în braţe prin toată biblioteca şi să-l mângâie apăsat – Dewey nu a zgâriat, muşcat, scuipat pe nimeni. Nu e de mirare că a ajuns faimos!

Însă nu prea mi-a plăcut partea cu “vaaaai, câte a făcut Dewey pentru noi, pentru comunitate!” Da, le-a făcut publicitate – se pare că toată America (şi nu numai) ştia de motan – dar dacă e să fim realişti, în afară de câteva zâmbete şi câteva minute de relaxare pe care ţi le oferea când se lăsa mângâiat, nu prea văd ce putea face. Dar nu are rost să fiu rea şi cârcotaşă, mi-a plăcut ce am citit, chiar dacă am ridicat din când în când dintr-o sprânceană.

Cartea este pentru iubitorii de pisici, asta e clar. O carte drăguţă, pufoasă, pisicoasă, pe care o citeşti cu zâmbetul pe buze în timp ce-ţi mângâi propria pisică. Ba parcă ajungi să o apreciezi chiar mai mult ca până atunci 🙂

Alte cărţi faine despre/cu pisici:

• Mic tratat de pisicologie
• Doris Lessing – On cats
• Terry Pratchett – The unadulterated cat

Bookătăria de texte şi imagini

Clubul Ilustratorilor, 2009

Cred că este ultima carte pe care am cumpărat-o înainte să înceapă cele 4 luni de abstinenţă. Nici că se putea să fac o alegere mai bună! Nu am fost deloc surprinsă că o astfel de carte s-a lansat aproape neobsevată, dar am înţeles că au putut să o scoată doar 500 de exemplare. Nu ştiu pe unde le distribuie, dar e clar că e o carte cu circuit închis. Mare păcat, zău!

Cu puţine excepţii, textele şi poeziile din carte mi-au plăcut mult de tot. Sunt drăguţe, colorate, cu copii şi animale, perfecte de citit celor mici înainte de culcare sau perfecte de citit de copiii ăştia mai mari în metrou, zâmbind mereu. Şi textele nu au cum să nu fie bune când printre colaboratori se numără T.O. Bobe, Mircea Cărtărescu, Vasile Ernu, Dan Lungu, Simona Popescu, Ana Maria Sandu – iar aceştia sunt doar autori pe care i-am citit şi înainte şi mi-au plăcut. Dintre scriitorii cu care m-am întâlnit prima dată, mi-au plăcut poeziile lui Florin Bican şi ale Gretei Tarler.

Motanul stă-n raft
deghizat într-o carte –
exact când îţi închipui c-ar fi-n altă parte.

Căutam expediţiile lui Cook
(totuşi, cu ochii la ceasul cu cuc)
Când, l-am descoperit: nemişcat
lângă Motanul Încălţat!

Credea că nu-l văd!
Dar a păţit-o: subtil
i-am pus alături
Colţ Alb şi Câinele din Baskerville.

Grete Tartler – Motanul în bibliotecă

Iar ilustraţiile sunt şi ele una şi una. Nu am testat cartea pe un copil adevărat, dar eu m-am bucurat nespus de ea, iar de ilustraţiile lui Agnes Keszeg şi ale Cristianei Radu m-am îndrăgostit pe loc. Mi-ar plăcea să apară cât mai multe cărţi româneşti de felul acesta – scriitori avem, ilustratori la fel, lipsesc doar fondurile, se pare. Oricum, felicitări Clubului Ilustratorilor pentru iniţiativă; sper să nu fie şi ultima 🙂

Portocala mecanică

Editura Humanitas, colecţia Raftul Denisei, ediţia a II-a, 2006

La a doua întâlnire cu găşkarul de Alex nu am mai fost aşa de încântată. Poate şi pentru că acum nu am citit cartea pentru mine, ci pentru un curs sau poate pentru că deja ştiam despre ce este vorba şi nu m-a mai afectat toată violenţa din carte.

Nu sunt de acord nici cu Tehnica lui Ludovico, dar tot mi se pare puţin forţată “recuperarea” lui Alex. Oamenii nu sunt doar buni şi doar răi, dar parcă tot nu-mi vine să cred că cineva care aproape că trăia ca să facă rău altora se linişteşte şi imediat îşi doreşte o soţie şi un copil! Se poate ceva mai clişeistic de atât?! Da, autorul şi-a demonstrat punctul de vedere: omul trebuie lăsat să-şi exercite libertatea de a alege, nu trebuie transformat într-o portocală mecanică, într-o maşinărie care face doar ce i se spune. Dar, zău, Alex putea foarte bine să se sature de tâlhărit, violat etc şi dacă nu îşi dorea să-şi întemeieze o familie. În fine.

Acum a trebuit să fiu atentă la limbaj, la stil şi mă înclin în faţa celor două traducătoare – Carmen Ciora şi Domnica Drumea – au făcut o traducere absolut horrorshow! Urmează să citesc cartea şi în engleză şi sunt convisă că o să le apreciez şi mai mult munca.

High Voltage Tattoo

Editura HarperCollins, 2009

Înainte de Kat von D, îmi plăceau tatuajele. După Kat von D, am ajuns să dezvolt o mică obsesie pentru ele. I-am urmărit toată vara emisiunea de pe TLC – eu, care nu am televizor, care nu mă uit la televizor decât atunci când sunt la cineva acasă şi se întâmplă să fie pornit, mi-am făcut programul în aşa fel încât aproape fiecare seara să o petrec cu Kat. Ceea ce făcea Kat şi echipa ei nu erau simple tatuaje, erau adevărate opere de artă. Pe mine m-au cucerit definitiv!

Iar ieri-noapte am stat până la 3 de vorbă cu Kat. Mă rog, ea scrisese cartea, eu o citeam; e tot un fel de “stat în poveşti”, nu? La 14 ani făcuse primul ei tatuaj, la 16 fugise de acasă cu iubitul ei de atunci, dar s-a întors după vreo 3 luni şi apoi a început să lucreze pe la tot felul de saloane de tatuaje, să îşi formeze mâna, să îşi facă relaţii şi să se îndrăgostească definitiv de tatuaje. Metal head convinsă, dar fascinată de muzica lui Beethoven, iubitoare de pisici sfinx şi cu tatuaje care îi acoperă ~ 75% din corp, acum are propriul ei salon – High Voltage Tattoo – lucrează cu tatuatori foarte buni din L.A. şi tatuează de dimineaţa până seara.

Nu o să am niciodată un tatuaj făcut de Kat, dar cartea despre ea pot să o răsfoiesc oricând. Merci, oompa, faci cele mai mişto cadouri :X