Zilele regelui


Editura Polirom, fiction-Ltd, 2008

In avion nu am putut sa citesc. Imi era prea frica si prea somn. Am citit cateva pagini cand am ajuns in Viena, dar tot pe fuga. La fel, nici in metrou nu am putut sa fiu atenta la carte. Dar am purtat-o dupa mine, in geanta, in absolut fiecare zi. Printre cate-un “Entschuldingung, können Sie mir sagen wo…?”, asteptand la coada la muzeul Albertina, ca sa vad expozitia Van Gogh, sau asteptandu-l pe Stefan sa isi termine treburile ca sa putem iesi in oras, am mai citit cate-o pagina, doua. Lipsea atmosfera. Iar apoi a urmat acea seara:

Hey, you said we’re going to read together when you’re here, but we never actually did it. What do you say we have a little reading session tonight?

And a reading session we had! El citea Das Evangelium nach Jesus Christus, iar eu, evident, Zilele regelui. Ah, si despre ce zile am mai citit! :X

Ce are cartea asta asa minunat incat efectiv “m-a dat pe spate”? TOTUL! De la stil – fiecare cuvant e cat de poate de bine ales, dar fara sa faca textul sa sune superficial – la povestea in sine – cu iz istoric, condimentata cu intrigi si povesti frumoase de iubire – si la motanul Siegfried, cu superbele lui scrisori.

Mi-a placut la nebunie cum a reusit Filip sa descrie atmosfera acelui secol, al XIX-lea adica. De aia nu puteam sa ma bucur de carte citind-o pe fragmente: e o carte nazuroasa, care nu se lasa descoperita oricum. A trebuit sa ii acord o dupa-amiaza intreaga, o muzica de fundal adecvata – Madeleine Peyroux, un ceai bun – amestec de rooibos cu portocale – si abia atunci m-a lasat sa citesc despre Herr Strauss si mutarea lui in Bucuresti, despre noul domn al Principatelor – Karl de Hohenzollern-Sigmaringen, despre starea in care acesta a gasit tara si despre transformarile pe care aceasta le-a suferit in timpul domniei lui, despre simpaticul motan Siegfried si scrisorile lui scrijelite pe tapiteriile scaunelor, despre o frumoasa poveste de dragoste, despre un copil din flori cu parul valvoi si nas acvilin, despre razboi, despre prietenie.

Si mi-a placut asa mult ce am citit, incat zambetul inca nu mi s-a sters de pe fata. Doar a palit putin cand am aflat ca nu o sa pot ajunge la lansarea cartii si ca nici vineri nu o sa ii pot spune lui Filip ce seara minunata am avut citindu-i cartea. Macar aici sa ii spun ce si cum. Asa ca, multumesc, Filip! 🙂

[…] sapte zile prin care s-au perindat sase nopti le-am trait in dezmierdari, ne-am tavalit pe covoare si ne-am topit, ne-am suit pe mese, pe dulapuri si pe cufere, cautand alinturi si odihna, am si cazut intr-un rand, de pe cuptor, dar ne-am prins la loc, iute, cu labele din fata incolacite, cu cozile la fel, a mea alba cu un smoc negru, a ei neagra cu un punct roscat, ne-am desfatat in patul iubitului meu stapan, pe indelete, strecurati sub cuvertura moale, ca sa fie intuneric si sa ni se para ca lumea intreaga suntem noi […]

Advertisements

Povestea ultimei achizitii

Sambata seara, dupa o plimbare lunga pe Lipscani, am intrat in Carturesti. Eu voiam doar sa le arat libraria mea preferata, jurandu-mi in sinea mea ca nu o sa cumpar nimic, dar normal ca m-a pus naiba sa ma uit la raftul cu reduceri si mi-am mai luat O limba comuna – e cartea aia pe care o imprumut, ma cert cu cel caruia i-am dat-o, nu o mai recuperez veci, asa ca am spus ca nu strica sa o am in dublu exemplar, in caz ca… Apoi am trecut la ceaiuri, desi, in ultimul timp, mi-am tot cumparat si din astea, ba am mai si primit cadou un ceai cat se poate de bun.

De la ceaiuri m-am mutat iar la carti, ca deh, cum sa nu ma uit la ce a aparut nou pe piata? Daca vad pe cineva citind in metrou si nu pot sa scriu pe CDG ce carte citea pentru ca nu am recunscut coperta?! Asa, ziceam de carti. Eram la rafturile cu autori romani cand am dat de Degete mici. Am eu un fetis cu cartile care mi-au placut mult: de fiecare data cand sunt intr-o librarie si le vad, le iau de pe raft, le tin in mana, ma uit la ele, le zambesc, le rasfoiesc, le mangai, le pun inapoi si sper sa fie cumparate de un cititor caruia sa-i placa la fel de mult cum mi-au placut mie.

Noah, si cum eram eu cu Degete mici in mana, vad Zilele regului – Filip Florian. Bine, pun D.M. inapoi pe raft, ma uit iar la cealalta carte, plec mai departe. Apoi, ca in desene, se invarte o rotita tare prafuita din mintea mea si apoi se aprinde beculetul. Ma intorc intr-o secunda la Zilele regelui, o smulg de pe raft si incep sa sar in sus si-n jos si sa strig in gura mare, sa auda tot Carturestiul: OMG, a aparut Zilele regelui! OMG, noua carte a lui Filip! OMG! OMG! OMG!!! *hyperventilating*

Prietenii mei s-au uitat rusinati la mine, cei care lucreaza in Carturesti mai aveau putin si ma rugau sa poftesc afara, ceilalti clienti s-au dat cu un pas inapoi. Credeti ca mi-a pasat? Da’ de unde! Am inceput sa le explic prietenilor ca citisem un interviu cu Filip in Cotidianul si ca acolo spunea ca urmeaza ca vineri sa apara cartea si uite, acum e sambata seara si eu am cartea!!! Ma rog, s-au facut ca nu ma aud, dar n-a contat, eu tot le-am spus ce mai scria in interviul ala, in timp ce inca saream pe acolo de bucurie.

Apoi, cum am platit cartile si ceaiul si am iesit afara, am rupt folia aia protectoare – Doamne, cat pot sa le urasc! – si am inceput sa citesc din Z.R. Pfff, eram topita dupa primele propozitii! Apoi acasa am citit cateva pagini, dar nu pot sa o citesc asa, in metrou – mai nou am timp pentru cititul meu doar in metrou! Asta e o carte care trebuie savurata, nu citita pe sarite. Am pus-o jos, langa pat, sa o vad in fiecare dimineata si in fiecare seara. E a mea, o am, ma asteapta cuminte. Promit ca imi fac timp pentru ea, cat pot de repede!

De mult nu am mai fost asa bucuroasa ca mi-am cumparat o carte. Asa bucurii sa tot am 😀

Uite copilul cat de fericit e:

*ranjetul e bine ascuns in spatele cartii*

Ps. Dragos mi-a stricat toata bucuria in seara aia. Cica discutie:

– OMG, Dragos, ghici ce mi-am luat??????
– Nu stiu. Ce ti-ai luat?
– Zilele regelui! OMG, OMG, OMG!!!!!
– Ah, eu deja am citit-o pana la jumatate…

Bine ca ai fost tu mai rapid! >:P

Cineva cu care sa fugi de acasa


Editura Niculescu, 2006

Recunosc, am cumparat cartea doar pentru ca mi-a placut titlul. Nici macar nu am citit ce scria pe coperta IV, pur si simplu a trebuit sa o am. Si, culmea, e o poveste despre niste copii putin mai mari – ah, cum vin cartile astea la mine 😀 – deci normal ca mi-a placut!

Totusi, trebuie sa fac cateva precizari: e cliseistico-adolescentino-politista si cu un final pe masura, adica happy ending. M-am simtit ca si cum as citi Ciresarii intr-o varianta mai moderna si cu mai putini ‘eroi’.

Inceputul este de-a dreptul minunat: o goana nebuna pe strazile din Ierusalim, Asaf fugind dupa Dinca, fara sa stie unde va ajunge. Asaf are 17 ani, e pasionat de fotografie si s-a cam saturat de modul in care este tratat de cel mai bun prieten al lui. Clar, nu se mai inteleg. In schimb, ar vrea sa gaseasca o ea care sa-l inteleaga. Dinca e o catea de 9 ani *dupa calculele mele*, un labrador, mai exact, ramasa fara Tamar a ei, de care s-a pierdut cu cateva zile in urma. Si daca tot am ajuns la Tamar, va spun ca ea e o tipa de 16 ani, foarte curajoasa, care are un plan nebun de a-si lecui fratele de dependenta de droguri.

Inainte sa citesc prea multe despre Tamar, ma intrebam ca oare peste ce poveste minunata am dat? Dinca il duce pe Asaf la o calugarita care nu mai iesise de 50 si ceva de ani din “turnul” in care statea. Povestea calugaritei, faptul ca Asaf nu stia nimic despre Tamar – toatea astea mi s-au parut incredibile, citeam cu sufletul la gura. Apoi, dupa ce a inceput sa se lamureasca situatia, am zis cate-un “noah, hai lasa-ma!”, nevenindu-mi sa cred ca o carte care incepuse asa de promitator poate sa abia atatea clisee si sa se transforme intr-una cu intriga oarecum politista. In final, oricat de nerealista mi s-a parut povestea, si oricat m-a enervat sfarsitul ala incredibil de predictibil predictabil, tot nu am putut rezista aventurii de a alerga dupa Dinca prin Ierusalim, de a nu stii unde voi ajunge, de a nu renunta, de a-mi stapanii frica, de a cunoaste o persoana asa speciala ca Tamar.

In timp ce citeam cartea, m-am gandit la filmul August Rush; sunt, intr-un fel, destul de asemanatoare: copii-muzicieni ai strazii, locul in care stau, “protectorul” lor, spectacolele pe care le sustin, viata lor de pe strada. Mie mi-a placut si cartea, si filmul, asa ca le trec pe ambele la recomandari 🙂

Restanta la lectura

Am multe restante la lectura. De ce? Pentru ca desi lucrez de acasa, tot am o gramada de redactat. Pentru ca uneori nu ma dezlipesc cu orele de calculator. Pentru ca a inceput facultatea. Pentru ca am o colega de apartament tare draguta cu care ies mai mereu. Pentru ca imi face placere sa ies, din nou, cu old friends. Pentru ca, momentan, ma simt impacata cu situatia si nu mi se mai pare o tragedie daca citesc doar in metrou si cateva pagini inainte sa ma culc.

Tales of a female nomad – Rita Golden Gelman

Cand Rita se hotaraste sa calatoreasca prin lume are 40 si ceva de ani, un sot de care nu prea se mai simte atasata, 2 copii la facultate si traieste intr-o societate care o sufoca. Prima destinatie: o scurta vizita in insulele Galápagos. Dupa ce se intoarce in Los Angeles, se separa de sotul ei, si cu banii pe care ii castiga din drepturile de autor – ah, nu v-am spus, Rita scrie carti pentru copii 🙂 – se hotaraste sa calatoreasca wherever her feet take her 😀

Rand pe rand, ajunge sa locuiasca pentru perioade mai lungi, sau mai scurte, in: Mexic, Guatemala, Nicaragua, Israel, Insulele Galápagos, Indonezia – daca tine bine minte, aici a stat cel mai mult timp, cam 9 ani de zile – Canada, Noua Zeelanda si Thailanda.

Am crezut ca atunci cand voi citi cartea nu voi avea stare, voi vrea sa plec undeva, nu conteaza unde, doar sa plec, sa calatoresc. In schimb, am stat in pat, la caldura, cu ceai si, din cand in cand si cu uRMa, si nu a trebuit sa plec nicaieri – eram deja acolo. Nu am putut sa fiu invidioasa pe Rita, din moment ce eram cu ea, oriunde s-ar fi dus. Am cunoscut oameni de pe tot globul, am invatat despre obiceiurile lor, am invatat vreo 3 limbi straine, am strabatut mii si mii de kilometrii cu avionul, cu autobuzul, cu barca, pe jos. A fost o calatorie incredibila!

Cartea e inregistrata pe Bookcrossing, dar nu vreau sa o las pe undeva prin Bucuresti, asa ca o sa calatoreasca mai departe, spre Viena. Sper sa ajunga pe maini bune acolo 🙂

Ps. uv, de fiecare data cand vad poza de pe coperta ma gandesc la tine 🙂

Abia astept!

Maine, la SDC, o sa fie prezenta Simona Popescu. E de ajuns sa fiu in aceeasi incapere cu ea ca I start to hyperventilate, – Dragos poate sa confirme asta – asa ca nu stiu ce o sa ma fac maine, cand s-ar putea chiar sa vorbesc cu ea. AAAAAAAAAAA, deja incep sa nu mai am stare!!!! Abia astept ziua de maine! OmG, Simona Popescu!!!! :X