Welcome to the World, Baby Girl!

 Vintage, 1999

Dena Nordstrom, personajul principal al cărții, a știut încă de mică ce voia să facă. O prietenă și-a descoperit recent pasiunea pentru care e dispusă să facă orice. Eu… eu nu știu nimic.

Nu am început cu dreptul cartea asta. Aveam încă în minte povestea din Fried Green Tomatoes…, una dintre cele mai faine cărți pe care le-am citit – să cutez să zic ever? – ever! Normal că o poveste care începe cât se poate de plictisitor, într-un orășel din Missouri, cu Neighbour Dorothy, femeia care are o emisiune la radio despre nimicurile orășelului, nu avea cum să mă dea pe spate… Dar, încetul cu încetul, autoarea a introdus-o în scenă pe Dena și uimitoarea ei poveste, iar la final am trecut-o pe Fannie Flagg pe lista cu scriitori la care o să revin mereu.

Ce e așa special la Dena? În primul rând, frumusețea ei ieșită din comun. Apoi, faptul că a reușit să se impună într-o lume condusă de bărbați: este unul dintre cei mai buni jurnaliști din New Yorkul anilor 1970. Lucrează având un singur țel în minte: să ajungă prezentatoare de știri. Când amintirile despre mama ei îi dau târcoale, se pricepe de minune să le facă să dispară. Are o voință extraordinară, o etică de invidiat pentru lumea în care se învârte și… un ulcer care aproape o omoară.

Nevoită să renunțe pentru o perioadă la viața stresantă pe care o duce în New York, Dena, cea care de la 15 ani a fost nevoită să se întrețină singură și care a învățat că nu poate să se bazeze decât pe ea însăși, se vede nevoită să se retragă la casa mătușii ei din Elmwood Springs, orășelul pe care l-am menționat mai sus. Odată ajunsă acolo, amintirile despre mama ei sunt prea puternice ca să le mai ignore și decide să afle de ce aceasta a părăsit-o. Recunosc, nu mi-a venit să cred ce poveste fascinantă a putut autoarea să inventeze! Uneori m-am oprit din citit ca să mă gândesc dacă așa ceva s-ar fi putut întâmpla în realitate, dar mi-am dat seama că viața bate ficțiunea (oricât aș susține eu contrariul) și m-am rezumat la a citi cu sufletul la gură și la a savura cartea.

M-am bucurat să regăsesc atmosfera aceea primitoare a Sudului american și am râs cu poftă de multe ori. Îmi place că Fannie Flagg nu vrea să își deprime cititorii: prezintă situații care te pun pe gânduri și care pentru unii poate sunt incomode, dar nu te lasă îngândurat pentru mult timp. Ce mai, o combinație perfectă!

 

Advertisements

Cartea şoaptelor

Polirom, colecţia Fiction Ltd, 2009

Romanul ar fi putut foarte bine să se fi numit Cartea neuitării, Cartea durerii, Cartea răzbunării, dar tot cel mai bun titlul rămâne cel pe care-l are deja. Sunt lucruri care se pot spune doar în şoaptă şi tot în şoaptă trebuie transmise mai departe.

Încep să cred că îmi este dat să mă îndrăgostesc de cărţi pline de tristeţe. Degeaba suspin şi lăcrimez: povestea rămâne la fel de tristă, personajele mor în continuare, iar sfârşitul nu e deloc izbăvitor.

Nu ştiu de unde a avut Varujan Vosganian puterea să scrie o asemenea carte şi nu ştiu cum de a reuşit să descrie asemenea lucruri îngrozitoare într-un mod cât se poate de firesc. Povestea m-a fascinat de la prima până la ultima pagină şi mi se pare cât se poate de cutremurătoare, având în vedere că ştiam prea puţine despre genocidul armean.

În carte apar personaje care fie au scăpat ca prin urechile acului de deportările în masă care au avut loc şi în urma cărora au murit între 1 milion şi 1,5 milioane de armeni, fie, precum Sahag Şeitanian, au parcurs cele şapte cercuri ale morţii, ultimul fiind cel de la Deir-ez-Zor. Nu vă puteţi imagina ororile care s-au petrecut pe acel drum al morţii… Am citit paginile despre genocid cu mare, mare greutate, abia controlându-mi plânsul şi stomacul… Sunt lucruri care se citesc greu, dar care trebuie ştiute. Armenii supravieţuitori din carte n-au putut să uite niciodată prin ce au trecut şi prin ce a trecut neamul lor. Au trebuit să trăiască cu această neuitare, să fugă cât mai departe şi să ia totul de la capăt şi abia prin moarte au putut să uite.

Printre cei care n-au uitat, au fost mulţi care n-au iertat. Iar aceia sufereau de încă un demon: cel al răbunării. Mi-au plăcut mult poveştile răzbunătorilor armeni, poate cel mai mult, şi cât timp le-am citit am stat cu sufletul la gură să văd dacă reuşesc să facă dreptate. Cei care n-au putut să uite au încercat să îşi refacă viaţa şi multora le-a mers bine. Asta până la venirea comunismului. Abia scăpaţi de turci, au dat de roşii:

Trei feluri de întâmplări au trăit bătrânii armeni ai copilăriei mele: întâmplări pe care le-au evitat, întâmplări pe care le-au aşteptat şi întâmplări ce i-au luat cu totul pe nepregătite. La drept vorbind, până la urmă toate împrejurările prin care au trecut pot fi socotite ca aparţinând celei de-a treia categorii, căci lucrurile pe care le-au evitat au sfârşit prin a se întâmpla, iar lucrurile pe care le-au aşteptat n-au mai venit. Privite în acest fel, vieţile bunicilor mei sunt un fel de cronică a lucrurilor neaşteptate.

Nu doar bunicilor lui li s-au întâmplat lucruri neaşteptate, ci tuturor armenilor. De exemplu, Harutiun Fringhian deţinea mai multe fabrici de zahăr şi strânsese ceva avere, iar după venirea comuniştilor a fost nevoit să se întreţină vânzând miez de nucă prin baruri… Eşek Simon avusese o ceainărie, care fusese şi ea rechiziţionată, iar bătrânul ajunge să stea noaptea pe treptele fostei ceainării, actuală bodegă, şi să privească înăuntru prin geam, până când îl găsesc mort într-o dimineaţă.

Multe astfel de poveşti personale alcătuiesc marea Carte a şoaptelor. Sunt lucruri care au trebuit spuse şi care nu trebuie uitate. Nu cred că am citit anul ăsta o carte mai bine scrisă şi mai captivantă, aşa tristă cum e, precum asta. De un singur lucru îmi pare rău: că nu am citit-o mai repede.

 

Alte două cărți citite

 Polirom, colecția Ego-grafii, 2009

Cartea am primit-o de la L. de ziua mea. Am tot amânat să o citesc, neștiind cum o să mă împac cu ea. În cele din urmă mi-am făcut curaj și am terminat-o în două zile jumate, doar ca să o uit în a treia zi. După cum zice un domn menționat în carte, pare-mi-se Noica, autoarea se ocupă de „micuțisme”. Nu zic, a fost o lectură plăcută, dar lipsită de substanță, din punctul meu de vedere. „Micuțismele” dânsei nu sunt și „micuțismele” mele, deci nu m-au interesat prea tare. În schimb, am aflat că a existat o așa-zisă mișcare – „Meditația transcedentală” -, în urma căreia 250 de intelectuali au ajuns să lucreze ca muncitori necalificați. Autoarea a lucrat ca femeie de serviciu la o grădiniță… Nu pot să-mi imaginez cum e să ajungi din cercetător femeie de serviciu din cauza unor imbecili… și să îți mai și crești singură copilul. Pe de altă parte, mă tot întreb cum se simte copilul știind că așa multă lume a citit ce a spus el la 5 ani, cum a reacționat el în situația X, cât de greu i-a fost uneori în Japonia. Deh, riscul de a avea părinți celebri 🙂 Nu știu când o să mai citesc o altă carte scrisă de Aurora Liiceanu, dar sper să renunț până atunci la ideea pe care mi-am format-o, cum că „micuțismele” ei nu-mi spun mare lucru…

 

Humanitas, colecția Raftul întâi, 2005, traducere de Elena Ciocoiu

Nu am ținut musai să citesc încă o carte de Hanif Kureishi, dar Darul lui Gabriel era de muuult pe lista de TBR și am luat-o din raft fără să mă gândesc că abia luna trecută citisem o altă carte de același autor. Două lucruri m-au lovit încă de la primele pagini: faptul că povestea asta pare o schiță a celei din Buddha din suburbie și traducerea relativ proastă. Să le luăm pe rând.

În ambele cărți (Darul… și Buddha…) avem o familie pe cale să se despartă/care se desparte, un protagonist adolescent, o mamă/un tată care trece printr-o criză a vârstei de mijloc (asta e traducerea pentru middle-age crisis?) și mesajul că trebuie să îți urmezi visul, chemarea, indiferent de ce cred cei din jurul tău. Se vede însă cât de mult a evoluat autorul de la o carte la alta. Darul… e clar un roman de început, prin care autorul testează terenul, iar Buddha… e un roman mai matur, mai dezvoltat.

În ce privește traducerea, am făcut ochii cât cepele când am văzut următoarele chestii: „tineri în pulovere de polo” (adică polo shirt), „Lester și Leather Pigs cântau o gigă în nordul Finlandei” (evident, traducerea lui gig) și cea mai tare: „Acum oamenii aveau un atac dacă laptele nu era smântânit la un centimetru din viața lui […]”. Poate sunt și altele, dar mie astea mi-au atras atenția.

Am văzut că s-a mai tradus încă un roman de Kureishi, tot la Humanitas, dar pe ăla o să–l citesc în original.

 

Tender is the Night

 Penguin Popular Classics, 1997

A trecut ceva timp de la prima mea întâlnire cu Fitzgerald. Atunci eram în ultimul an de liceu și citeam orice carte în engleză care-mi pica în mână. M-am îndrăgostit de Gatsby, mai degrabă de poveste decât de stilul cărții sau de mesajul transmis (încă fac asta). Apoi, în facultate, am mai citit fragmente din scrierile lui despre the Jazz Age, iar acolo m-au fascinat petrecerile, muzica aia nebună și excesele. Nu era o lume pe care mi-aș fi dorit să o cunosc, dar îmi plăcea să citesc despre ea.

Tender is the Night are un pic din toate: nebunie, bani, petreceri, extravaganță. Dick Diver e un psiholog american care se îndrăgostește de o pacientă foarte bogată, cu care se și căsătorește. Deși încearcă să nu se lase cumpărat de banii lui Nicole, se mută într-o casă pe Riviera Franceză, dau petreceri splendide, călătoresc prin Europa, ce mai, ajung cel mai bine văzut și cel mai plăcut cuplu: Nicole e foarte frumoasă și bogată, el dă petreceri de neuitat și știe cum să întrețină atmosfera: „I want to give a really bad party. I mean it. I want to give a party where there’s a brawl and seductions and people going home with their feelings hurt and women passed out in the cabinet de toilette. You wait and see.” Eh, petrecerile în sine nu mi s-au părut chiar așa minunate, dar personajelor le plăceau la nebunie!

Și dacă tot vorbim de nebunie, m-am bucurat nespus când, la final, Nicole se simte stăpână pe sine, simte că nu mai depinde de Dick și că e în stare să ia decizii de una singură. Și cred că cel mai tare m-am bucurat când a avut curajul să-l înfrunte pe Dick. Până la urmă chiar și o nebună își dă seama când soțul ei o înșală.

‘Listen to me – this business about a girl is a delusion, do you understand that word?’
‘It’s always a delusion when I see what you don’t want me to see.’

Viața trăită în lux nu prea i-a priit lui Dick. Ajunge să bea peste măsură, pierde pacienți din cauza asta și se mai și îndrăgostește de aproape toate fufele care-i ies în cale. Personajul ăsta nu mi-a fost deloc simpatic. Nici măcar l-a început, când încă părea OK, nu am putut să-l suport. Nu mi-a părut deloc rău când au divorțat și el a ieșit din peisaj.

Nu am citit ușor povestea celor doi și nu pot să zic că m-a impresionat peste măsură. Dar măcar mi-a confirmat teoria conform căreia people come and people go și că uneori e chiar bine să se întâmple asta.