Fitzgerald & Mateiu

Nu știu cum de am citit două cărți de povestiri una după alta. Încerc mereu să le alternez: o carte în engleză, una în română, rar câte una în germană, poate chiar o carte de non-ficțiune. Dar, după ce am terminat cele câteva povestiri de Fitzgerald și iar nu știam de ce să mă apuc, mi-am adus aminte de mult lăudata carte a lui Mihai Mateiu și mi s-a părut o alegere cât se poate de potrivită. Mateiu nu e Fitzgerald, dar cred că e pe drumul cel bun 🙂

Penguin, 1996

Fitzgerald e la fel de minunat și când scrie povestiri. E fascinant cât de mult a putut să scrie despre flappers și despre petreceri, despre muzica nebună a anilor ’20 și despre bărbați chipeși și bogați. Acum stau și mă gândesc dacă m-am îndrăgostit de acea perioadă datorită lui sau dacă m-am îndrăgostit de el pentru că descria acea perioadă…

Cu adevărat surprinsă am fost de povestirea The Diamond as Big as the Ritz – nu mă așteptam la ceva atât de fantastic din partea lui. Când un personaj spune că tatăl lui este cel mai bogat om din lume pentru că are un diamant mai mare decât Hotelul Ritz, am pufnit și am zis „da, sigur!”. Apoi s-a dovedit a fi adevărat: familia lui descoperise un munte care ascundea cel mai mare diamant din lume. Povestea e destul de ciudată, dar se înscrie în tipicul lui Fitzgerald.

‘I never noticed the stars before. I always thought of them as great big diamonds that belonged to someone. Now they frighten me. They make me feel that it was all a dream, all my youth.’
‘It was a dream,’ said John quietly. ‘Everybody’s youth is a dream, a form of chemical madness.’
‘How pleasant then to be insane!’

Cel și cel mai mult mi-a plăcut Bernice Bobs Her Hair. (O puteți citi aici.) Ah, cât de docilă pare Bernice și ce final neașteptat are povestirea! Iar Marjorie, verișoara lui Bernice, o fi ea cea mai populară fată și toți tipii vor să danseze cu ea, dar e o nesuferită și jumătate! Chiar dacă o ajută pe Bernice, tot ea îi forțează mâna și din cauza ei ajunge Bernice să se tundă bob, să renunțe la pletele ei minunate, singurul lucru cu adevărat deosebit la ea. Dar se răzbună ea cu vârf și îndesat!

‘Don’t you think common kindness…’
‘Oh, please don’t quote ”Little Women”!’ cried Marjorie impatiently. ‘That’s out of style.’
‘You think so?’
‘Heavens, yes! What modern girl could live like those inane females?’
‘They were the models for our mothers.’
Marjorie laughed.
‘Yes, they were – not! Besides, our mothers were all very well in their way, but they know very little about their daughters’ problems.’

Celelalte trei povestiri sunt drăguțe, dar atât. Sunt convinsă că atunci când o să citesc cartea asta o să am noi revelații în ceea ce privește proza lui Fitzgerald, dar mereu mă întristez când îmi aduc aminte că a fost nevoit să scrie povestiri ca să aibă din ce trăi și ca să îi poată face viața la sanatoriu mai bună Zeldei.

Casa de pariuri literare, colecția Minutar, 2011

Sunt de-acord cu recenziile pe care le-am citit despre cartea lui Mihai Mateiu: povestirile sunt faine, dar de ce sunt așa puține? Vorba aia, nu-ți ajung nici pe-o măsea… 🙂

Am trecut de la Fitzgerald, care are un stil destul de încărcat, la ceea ce mi s-a părut a fi un minimalism foarte bine dozat. Majoritatea povestirilor lui Mateiu par scene dintr-un film: intri direct în acțiune, nu știi prea multe despre personaje, iar finalul este mereu deschis.

Marea surpriză mi-a plăcut mult de tot, are la bază o idee năstrușnică. Și, într-adevăr, ce surpriză să descoperi că bătrânii care trăiesc ascunși sunt chiar… eh, dar nu pot să vă stric surpriza 😀 Apoi când am citit Moș Crăciun nu m-am putut opri din chicotit când săracul bărbat deghizat în Moș primește o mamă de bătaie de la niște bețivi. El nu făcuse nimic ca să-i provoace, dar poți să știi ce nu le-a plăcut bețivilor de l-au caftit? Aproape are potențial mare: îmi imaginez un roman în care băiatul merge în continuare la pescuit pe malul Mureșului, mama lui își găsește alți și alți iubiți, Raluca (colega lui de bancă) se îndrăgostește în vacanță de un alt băiat din clasă și el suferă din cauza asta etc. Un alt fel de Rege alb.

Dar o nemulțumire tot am: de ce un volum așa de mic?

Urmează altul mai consistent? Eu așa sper!

Advertisements

„Rich or poor, we will keep together and be happy in one another”

Penguin Threads, 2012

Știu că nu e bine să judeci o carte după copertă, dar de data asta nu m-am putut abține. Când am citit pe Bookaholic despre colecția Penguin Threads, am știut că trebuie! să îmi cumpăr cel puțin o carte cu copertă-broderie. Acum, dacă mi-aș aminti în ce roman era ridicată în slăvi Little Women, m-aș simți mult mai bine, dar memoria n-a fost niciodată punctul meu forte… Cert este că îmi doresc de mult să citesc această carte clasică pentru copii (mai exact pentru fete), iar când am văzut ce copertă deosebită are n-am mai stat pe gânduri și am comandat-o.

M-am îndrăgostit de carte încă de la prima pagină, dar cel și cel mai mult mi-a plăcut de Jo. Dintre cele patru surori March, ea este cea mai băiețoasă, cea mai nebunatică, o copilă care încă de mică ține la libertatea ei și căreia nu-i place să se fandosească de dragul societății. Cum să nu te îndrăgostești de ea?! Dar mai bine să o iau de la început. Meg, Jo, Beth și Amy sunt fiicele soților March. Odată au fost bogați, dar au sărăcit între timp, iar fetele nu vor să stea cu mâinile în sân: Meg lucrează ca guvernantă, Jo are grijă de o mătușă bătrână, bogată și enervantă, Beth se ocupă de treburile casnice, iar Amy, cea mai mică, merge la școală.

‘I hate to think I’ve got to grow up and be Miss March, and wear long gowns, and look as prim as China aster. It’s bad enough to be a girl, any-way, when I like boy’s games, and work, and manners. I can’t get over my disappointment in not being a boy, and it’s worse than ever now, for I’m dying to go and fight with papa, and I can only stay at home and knit like a poky old woman.’

În familia lor nu există drame, tragedii, nu auzi uși trântite, nu există supărări care să țină zile întregi. Mi se pare fantastică educația pe care o primesc. Părinții nu le dau ordine și nu le impun anumite principii, ci le lasă pe fete să învețe singure din propriile greșeli, ei doar le îndrumă cu răbdare și blândețe. Marmee, mama lor, este mereu acolo când au nevoie de ea: nu le ceartă niciodată, ci încearcă să le deschidă ochii. Sunt zeci de exemple în carte în care fetele învață că mândria, egoismul, răutatea, lenevia nu sunt principii bune după care să-ți ghidezi viața, ci trebuie înlocuite cu bunătatea, blândețea, altruismul unui bun creștin. Stați liniștiți, nu e o carte care să vrea să te spele pe creier sau care să te amenințe cu focul Gheenei dacă nu urmezi principiile pe care autoarea încearcă să ți le insufle.

Ce fac surorile March când sunt acasă? Păi, Meg împletește diverse lucruri, Jo scrie poezii și povești, Beth deretică prin casă, iar Amy stâlcește cuvintele și visează să devină o mare doamnă. Fetele învață că familia este mai importantă decât banii, că mai bine să alegi un soț pe care să-l iubești decât unul bogat, că dacă te porți frumos cu mătușile mai în vârstă o să îți primești răsplata cu vârf și îndesat și că, oricât ai încerca, nu poți să fugi de iubire. Pentru o carte scrisă la 1868, unele principii sunt de-a dreptul moderne.

‘An old maid – that’s what I’m to be. A literary spinster, with a pen for a spouse, a family of stories for children, and twenty years hence a morsel of fame, perhaps; when, like poor Johnson, I’m old, and can’t enjoy it – solitary, and can’t share it, independent and don’t need it. Well, I needn’t be a sour saint nor a selfish sinner; and, I dare say, old maids are very comfortable when they get used to it; but…’

Am fost extraordinar de încântată de carte până la pagina 360. Am spus deja că Jo era preferata mea; ei bine, de când l-a cunoscut pe Laurie, nepotul bogătașului cu suflet mare din vecini, am crezut că o să fie împreună. De fapt, eram atât de convinsă, încât de-abia așteptam să văd cum Laurie o va îmblânzi (doar în ce privește concepția despre iubire) pe Jo. Am fost profund dezamăgită să citesc că Jo îl refuză. Nu-mi venea să cred: preferata mea nu îl vrea pe cel alături de care a crescut făcând toate prostiile din lume, pe cel care o iubește așa zvăpăiată cum e ea, pe cel care i-ar da toată libertatea și de-acum înainte? Rațional, înțeleg alegerea lui Jo, dar tot nu sunt împăcată cu asta… Uneori refuz să cred că personajele mele preferate au o altă soartă decât cea imaginată de mine. Până la pagina 491, când se termină cartea, am citit cu mai puțin interes, mai ales că autoarea și-a pus personajele să formeze niște cupluri total neinspirate din punctul meu de vedere.

Oare mi-ar fi plăcut și mai mult cartea dacă aș fi citit-o când eram mică? E greu de spus. Cred că tot Jo m-ar fi atras și cred că aș fi suferit puuuțin că eu nu am frați sau surori, dar sunt convinsă că ar fi devenit una dintre cărțile mele preferate.

Tocmai am comandat Little Men & Jo’s Boys, continuarea la romanul de față. Sunt foarte curioasă să văd cum evoluează surorile March și, trebuie să mărturisesc, încă nu mă pot despărți de ele 🙂

PS. Pentru cei interesați, am văzut că traducerea în română a apărut la Corint Junior.

PPS. ‘I am not afraid of storms for I am learning to sail my ship’ – ah, ce tatuaj inspirațional ar ieși din citatul ăsta! 😀

Astra

Humanitas, colecția Vintage, 2011, traducere din germană de Grete Tartler

O, Astra, cum m-ai cucerit și cu cât drag te-am citit! Nu știu dacă mi-a plăcut așa de mult pentru că Dito și Idem sunt de fapt regina Elisabeta și Mite Kremnitz (citiți În intimitatea secolului 19 de Ioana Pârvulescu și Aminitiri din Junimea de Iacob Negruzzi ca să aflați mai multe despre nemțoaica asta foarte simpatică), dacă m-a atras în special stilul epistolar al cărții, povestea tragică de amor sau iubirea aia mare dintre cele două surori. Sau poate că au fost toate astea la un loc.

Astra m-a purtat înapoi în timp, în epoca în care se călătorea doar cu trăsură, în care mai existau slujnice și vizitii, când doamnele întrețineau atmosfera cântând la pian și când trimiteai scrisori dacă voiai să-i spui mamei ce mai faci.

Cele două surori din carte, Astra și Margo (nemțoaice) se întâlnesc după o despărțire lungă, de câțiva ani. Margo s-a căsătorit cu Sander și s-a mutat în România, la moșia acestuia de la Burda, și au trei copii. Astra vine pentru prima dată în România și e impresionată de moșie, de nepoți, dar mai ales de Sander. Aici e toată intriga cărții: Astra se îndrăgostește de cumnatul ei. Dar, pentru că nu vrea să își facă sora să sufere, acceptă să se căsătorească cu Paul Morosh, proprietarul moșiei învecinate pe care oricum nu-l place. Dar așa e ea, se sacrifică pentru cei dragi.

Cele două moșii nici că pot fi mai diferite! Dacă la Burda cântau la pian, pictau, totul era ordine și armonie (cât de nemțesc!), la Moroschka e doar noroi în curte, adevărata stăpână e mama lui Paul, o femeie cu apucături fanariote. Nici vorbă de cântat la pian, de poezii, de liniște (cât de românesc!). Cartea mi s-a părut că pendulează mereu între spiritul nemțesc și cel românesc, între acolo și aici. Nu pot decât să-mi imaginez ce șocant a fost pentru regina Elisabeta și pentru Mite Kremnitz să se trezească dintr-odată într-o țărișoară ca România… În vară m-am plimbat prin Tübingen și Reutlingen și am văzut ce case aveau ei pe la 1700, așa că nu-i de mirare că, oricum ai citi cartea asta, spiritul nemțesc e cel mai prețuit.

I-am spus că la Moroschka poate să mă tot sărute și să mă pieptene, dar aici aș prefera să merg la Belvedere. Însă lui i se pare plictisitor. Eu vorbesc despre teatru și de concepția asupra unui rol sau a altuia, el abia își reține, din nări, un ușor căscat. Nu vrea decât să mă iubească. Dar să-mi mai iubească și spiritul, să stea de vorbă cu mine, să se bucure împreună cu mine de ce e frumos. […]

Îmi merge, desigur, bine; pe cât de bine îi poate merge cuiva care se află cu domn străin, într-un loc străin, uitându-se pe fereastră dintr-o casă străină.

Am petrecut o zi foarte interesantă și tristă cu cele două surori. Mi-ar fi plăcut să se fi terminat cu bine, dar poate că e mai bine așa, oricum nu erau acasă aici, iar după ce Margo a aflat ce fel de om e Sander, nu cred că ar mai fi putut fi fericită cu el.

Îmi place mult de tot colecția Vintage, după Memorii/Jurnale e preferata mea. Iar traducerea Gretei Tartler e minunată. O mică observație totuși: prefața e atât de explicită, încă nu au mai existat surprize când am citit romanul. Poate ar fi trebuit trecută ca postfață. Astfel ai fi citit romanul fără să afli 90% din acțiune, iar la final, din postfață, ai fi putut să afli mai multe despre perioada în care a fost scris, despre influențe, simboluri etc. Zic și eu…

 

Howards End

Dover, 2002

N-am timp, n-am chef, da’ mă enervez când nu reușesc să notez măcar câteva fraze despre ce citesc. Uit așa de multe detalii (ca să nu mai vorbesc de nume de personaje!), din multe cărți rămân numai cu starea pe care mi-au transmis-o. Poate revin la bunele obiceiuri…

Mă bucur mult că l-am descoperit pe Forster, dar îmi pare rău că am început cu Room With a View – evident că o să îi judec toate scrierile comparându-le cu ea, și s-ar putea să fiu prea aspră.

În cărți se poate întâmpla orice: poți, într-o călătorie, să cunoști niște oameni pe care viața să ți-i tot scoată-n cale. Așa au pățit surorile Schlegel: i-au cunoscut pe cei din familia Wilcox, iar apoi i-au tot întâlnit și reîntâlnit. Ba mai mult, Helen, sora mai mică, invitată fiind la Howards End, proprietatea doamnei Wilcox, are un mic flirt cu Paul Wilcox, ceva destul de scandalos pentru acele vremuri (~1910).

“To think that because you and a young man meet for a moment, there must be all these telegrams and anger,” supplied Margaret.
Helen nodded.
“I’ve often thought about it, Helen. It’s one of the most interesting things in the world. The truth is that there is a greater outer life that you and I have never touched – a life in which telegrams and anger count. Personal relations, that we think supreme, are not supreme there. There love means marriage settlements, death, death duties. So far I’m clear. This outer life, though obvious horrid, often seems the real one – there’s the grit in it. It does breed character.”

Chiar după ce problema flirtului e clarificată, există o anumită stânjeneală de fiecare dată când un Schlegel se întâlnește cu un Wilcox. Cele două familii sunt cât se poate de diferite: Margaret și Helen sunt visătoare, idealiste, artistice, ceilalți sunt practici, realiști, down to earth. Și totuși Margaret ajunge să îi placă așa mult doamnei Wilcox, încât aceasta se hotărăște să îi lase cel mai drag lucru pe care-l posedă: Howards End. Dar multe se mai întâmplă până să ajungă Margaret să fie stăpâna casei… Mi s-a părut interesat cum casa aia e un personaj în sine. Toți vorbesc despre ea, vin și pleacă de acolo, o descriu, o închiriază, unii o iubesc, pe alții îi lasă indiferenți – toți se raportează cumva la proprietatea respectivă.

Nu a fost o lectură ușoară pentru mine: mi-e greu să mă pun în pielea personajelor pentru că, duuh, în primul rând fac parte din vremuri pe care nu le cunosc, au alte principii, iar în al doilea rând, trebuie să recunosc că mi s-au părut plictisitoare discuțiile acelea de societate la care participau surorile Schlegel: cum ai ajuta un om cu potențial? I-ai asigura un venit lunar sau pur și simplu i-ai da o sumă de bani și l-ai lăsa să se descurce singur? Asta venind din partea unor oameni din clasa de mijloc care au moștenit micile averi care le permit să discute cum ar face ei pe mecena… Dar până la urmă tot sunt mai simpatici decât membrii familiei Wilcox, care par să aibă un băț mare în fund. Sunt atât de scorțoși, formali, așa cum vrea societatea să fie!

Și dacă tot am pomenit de societate, nu pot să nu mă mir și să mă enervez în același timp de cât de încuiați la minte erau oamenii în acele vremuri! Cum bărbaților li se permitea orice, iar femeile erau ca prinse-n cușcă, orice pas greșit putând să le coste amarnic. Din nou, tot surorile Schlegel sunt cele care știu să ierte, demonstrându-le celorlalți că societatea nu trebuie să aibă ultimul cuvânt. Mișto surorile astea, poate ar trebui să le urmăm exemplul.

Groapa

Editura pentru literatură, colecția Biblioteca pentru toți, 1966

Cred că tata a fost primul care mi-a recomandat Groapa când eram prin liceu. Am încercat să o citesc atunci, dar nu am reușit. O carte care începe cu niște gunoieri nu mă atrăgea deloc. Chiar și acum am reluat-o cu destul scepticism. Dar uite că a trecut o săptămână de când am terminat-o și nu doar că încă mă gândesc la ea, ci o și recomand tuturor cu care mă întâlnesc.

De la Moromeții încoace n-am mai dat peste o carte atât de… românească. În Moromeții m-am regăsit în lumea satului, iar în Groapa am descoperit mahalaua bucureșteană. Fascinantă lume! Săraci oameni! Groapa (de gunoi a) lui Ouatu este locul unde încep să își cumpere pământ și să-și ridice case din chirpici sau din scânduri ceferiști și alți muncitori din București. Pământul e ieftin, că doar e în mahala, dar ce contează, important e să fie al tău. E o lume destul de dezolantă: copiii umblă mai mult dezbrăcați, bărbații se trezesc cu noaptea-n cap și unii străbat tot orașul ca să ajungă la muncă, femeile robotesc toată ziua, dar tot mai primesc câte-o mamă de bătaie de la soț.

În mahala le merge bine cârciumarului, Stere, și cămătarului. În rest, multă sărăcie. Dar degeaba le este ciudă bărbaților că Stere se îmbogățește pe spinarea lor, când ei sunt cei care-i calcă pragul de bunăvoie în fiecare seară, după muncă. Ce antipatic mi-a fost Stere ăsta! După ce că se însoară cu Lina, care nici nu voia să-l vadă și pe care de fapt a forțat-o tatăl ei să-l ia, și primește banii de zestre ca să își ridice o casă mare, evident că-și găsește pe alta pe la Drăgășani, pe unde mergea el să cumpere vin pentru crâșmă. Iar în timp ce acasă o pune pe Lina să facă economii și nu o scoate în oraș că, deh, prea mult risipă, ibovnicei îi cumpără salbă de aur, cercei etc. Ca să nu mai zic cât m-a revoltat episodul cu nunta lor! Lăutarii, nașii, mersul la biserică, strigarea darurilor au fost cum au mai fost, dar episodul cu cearșaful pătat de sânge pe care mătușile Linei îl flutură prin fața nuntașilor și toți aclamă virilitatea mirelui și fecioria miresei m-a scârbit de numa’! Iar apoi, nu înțeleg cum vine treaba cu zestrea. Îl plătești pe ginere să te scape de propria ta fată? Nici nu îl cunoști bine, îi încredințezi propriul copil și îi mai dai bani pe deasupra? BLEAH! Vai de fetele care au trecut prin așa ceva și care, din păcate, în unele țări (și mai mult ca sigur că și pe la noi) încă sunt forțate să se mărite cu bărbați pe care nu-i iubesc și nu-i vor…

Pe lângă muncitorii din Cuțarida, mahalaua are și hoții ei. Gașca lui Bozoncea fură de la oricine – de la văduve, de la negustori de prin târguri, de la oameni de pe stradă etc – și orice – așternuturi, cai, portofele etc. Iar după ce vând bunurile furate, petrec cu lăutari și femei, se îmbuibă cu mâncare și nu se gândesc niciodată la cum va fi a doua zi. Sunt liberi ca pasărea cerului, mereu pe fugă, mereu puși pe fapte mari.

Am apreciat mult limbajul cărții. Fără cuvintele picarești, cartea ar fi fost bunicică, dar cu ele este fantastică! Îmi pare rău că nu le-am notat pe cele mai interesante, dar e de-ajuns să deschizi cartea la întâmplare și să dai peste replici care să te facă să zâmbești.

Începură masa cu o gozbă năprasnică, în care nevasta cârciumarului fărâmase piper, salată, roșii și brânză moldovenească cu bucăți subțiri de vinete și inimi tocate.
Mâncarea sârbească era pentru apelpisire.
Iuțeala le făcuse râie în gâturi.
– Toarnă, Treanță, molan Stăpânului! se răsti Oacă la ăl bătrân.
Mână-mică le trăgea chiulul la băutură. Piele băgă de seamă.
– Bă, astâmpără-te, îi strigă, că doar n-oi avea pâlnie de argint în beregată!
Sandu nu se sinchisi. Uscase o sticlă pe dinăuntru. Ceru lui Paraschiv o bucată de pâine:
– Rupe-mi și mie din bucla aia un coltuc!
Se băteau calicii de foame la gura lui.

Un lucru care nu mi-a plăcut deloc a fost propaganda pro-socialistă dintr-un capitol. Autorul prezintă cât de greu le este tramvaiștilor, cum muncesc de dimineața până seara pe un salariu de nimic, cum angajatorilor nu le pasă de soarta lor etc. Evident, se organizează întâlniri ale roșiilor, se pun la cale greve etc. Recunosc, îmi era milă de muncitorii ăia, dar comunismul nu e o soluție. Noi știm asta acum, lui Eugen Barbu poate i se părea că e cea mai bună opțiune.

În schimb, ce mi-a plăcut cel și cel mai mult au fost descrierile Bucureștiului. Am citit cu sufletul la gură cum orașul ăsta se extindea, creștea, se transforma treptat în ceea ce e azi (sau, mai bine zis, în ceea ce a fost înainte ca Marele Arhitect să demoleze tot ce nu-i plăcea…). Ar trebui să citesc o monografie a Bucureștiului sau măcar Străzi vechi din Bucureștiul de azi, pe care o am de secole și pe care am răsfoit-o, dar nu am citit-o din scoarță-n scoarță.

Către gară, se ridicaseră prăvălii noi de cărămidă. Acestea luaseră locul vechilor maghernițe, căzute sub târnăcop. Se schimbaseră firmele, pe ziduri se ridicau litere și nume noi. Forfota crescuse. Aici se înțeleniseră câțiva comercianți puternici, care învârteau banii pe degete: unul Nicolaie Curcuman, de avea fierărie într-o hală rece și înaltă, unde ținea țiglă, tablă de acoperit casele, în foi împachetate, tuburi de fontă, cuie, chingi, dreve, șine pentru betonul armat, clanțe, broaște, tot ce voiai; unul Manole Dulămiță, cu magazin de încălțăminte, de la care târguiau țăranii din Ilfov, veniți la București după treburi, negustorii și toate mahalalele dimprejur; unul Isidor Katz, c-o stămbărie întunecoasă, adăpostită între patru pereți igrasioși, și Ilie Arghir, de vindea harnașamente de cai, pinteni pentru ofițeri, zăbale, cuie de cizmărie, tovali, pingele, tocuri de cauciuci, petlițe și alte nimicuri. Deasupra ușii largi și înalte a prăvăliei lui noi spânzurase o firmă de patru metri lățime. Un zugrav îndemânatic scrisese pe ea: „La șaua lui Traian”, magazin de mărunțișuri și pielărie. Peste drum se țineau șelarii, pălărierii și croitorii. Dorobanțul, pe numele său adevărat Gheorghe Herghelegiu, ținea asortimente de dame, aranja mirese, voaluri și centuri, jartiere de elastic „Prima” și mosorele; pe lângă el era bodega „La ocaua lui Cuza”, care avea orchestră de balalaici și bufet bine asortat, apoi intrai în gura gării.

Mi s-a spus că celelalte cărți scrise de Eugen Barbu nu sunt nici pe departe așa de bune ca asta, deci o să mă opresc aici cu acest autor. În orice caz, am început anul cu o carte minunată. Sper să o țin tot așa.

Două cărți cu femei

 Am citit clasici de prin generală până prin a X-a, când am descoperit literatura contemporană. Pe atunci citeam și cărți de la bibliotecă, multe de pe la prieteni. Nu mă interesa prea mult ce citeam, dar mă pricepeam de minune să ascund romanele sub culegerile de matematică și să citesc pe furiș. Și, evident, dădeam peste cele mai bune cărți în perioada tezelor și nu mă puteam desprinde de ele: le citeam roasă de vinovăție pentru că știam că trebuia să mă pregătesc pentru examene, dar pur și simplu poveștile erau mai fascinante decât orice altceva.

Cum-necum, asta e prima carte de Jane Austen pe care o citesc. Scrisese Dragoș despre romanul ăsta și subiectul mi s-a părut interesant. Se pare că acum am din nou răbdare când vine vorba de clasici și din când în când îmi place să mă întorc în trecut.

Totul a fost așa de clar în cartea asta: cine sunt personajele simpatice, care sunt antipaticii, și nu aveam nici un dubiu despre cum urma să se termine. Eu doar am stat comod în pat și am lăsat personajele să-și vadă de treabă, știind că totul o să fie bine. Când citesc astfel de cărți mereu mă bucur că trăiesc în secolul XXI, că eticheta e mai degrabă inexistentă și că dacă nu-mi place o persoană pot foarte bine să o evit, nu trebuie să mă prefac că n-am nimic cu ea doar pentru că „așa se cuvine”. În romanul lui Austen, nu se cuvenea ca Anne, fiica mijlocie a unui baronet, să se mărite cu un ofițer de marină sărac. Ce conta că se iubeau, că el era bine-crescut! Așa că tatăl și sora mai mare au avut o atitudine dezaprobatoare față de logodna celor doi, iar prietena de familie, care ținea locul mamei și în care Anne avea încredere, o persuadează să rupă logodna. Șapte ani mai târziu, Anne e tot nemăritată, Frederick devine căpitan și câștigă o mulțime de bani de pe urma războaielor, iar destinul face ca cei doi să se reîntâlnească.

Jane Austen nu își iartă contemporanii: îi ridiculizează pe cei de viță nobilă și face din ei cele mai nesuferite personaje și are o afinitate pentru oamenii simpli, care au devenit cineva prin faptele și munca lor, și nu prin rangul moștenit. Nu mi-ar fi plăcut să trăiesc în epoca lui Austen pentru că nu știu cum aș fi reacționat față de acea etichetă și față de acele reguli nescrise: le-aș fi acceptat resemnată, m-aș fi revoltat și aș fi încălcat eticheta sau m-aș fi simțit în elementul meu? Oricum, mi se pare îngrozitor că Anne se considera deja neinteresantă și bătrână la 27 de ani, că soțul lui Mary (sora ei mai mică) nu simțea că e (și) de datoria lui să aibă grijă de educația copiilor, că era un adevărat ritual când voiai să vizitezi pe cineva și că trebuia să prezinți scuze elaborate când refuzai o invitație. Brrr, ce vremuri grele!

 Corgi Books, 1987

Începusem să citesc cartea asta prin anul I sau II, dar atunci nu m-a prins și am lăsat-o deoparte. Cum mi s-a făcut dor de Pratchett și nu puteam să trec la a XI-a carte din serie fără să o fi citit pe asta, am spus să-i mai dau o șansă. Evident, acum mi-a plăcut mult de tot.

Al optulea fiu al unui al optulea fiu este mereu ales să devină vrăjitor. De data asta, al optulea fiu al unui al optulea fiu a fost o fată. O fată vrăjitor nu s-a mai pomenit până acum, iar familia încearcă să o protejeze pe Esk și îi ascunde faptul că a fost aleasă să fie cineva. Dar nu ai cum să te împotrivești destinului, iar în cele din urmă o trimit pe Esk cu Granny Weatherwax în Ankh-Morpork. Când profesorii-vrăjitori de la Unseen University aud că o fată vrea să devină vrăjitor râd de ea și-i trântesc ușa în nas. Doar că mai târziu ajung să-i mulțumească pentru că a salvat lumea…

Îmi place așa de mult de Pratchett că știe cum să râdă (și să ne facă să râdem) de toate prejudecățile din ziua de azi. Ironiile lui sunt minunate, iar imaginația lui nu are limită. Nu cred că am mai întâlnit un scriitor de care să mă îndrăgostesc atât de repede și de profund. Nu îl dau pe Pratchett pe 10 Murakami, iar o lume ca Discworld nu o să mai fie nimeni în stare să inventeze. Sunt convinsă că după ce o să termin de citit toate cărțile lui o să le iau iar de la capăt și tot așa.

A Room With a View

Vintage, 2009

Evident că am folosit sintagma din titlu de câte ori am avut ocazia, zicându-mi că ar trebui totuși să văd ce e cu cartea din care vine…

Se pare că cele mai bune cărți se citesc neprogramate, „din greșeală” chiar. Eram în metrou, în drum spre serviciu, când am terminat cartea pe care o citeam. Am strâmbat din nas la cărțile de pe reader pe care îmi propusesem să le citesc și m-am uitat la ce aveam prin celelalte fișiere, mulțumită lui Béranger 🙂 Așa am văzut A Room With a View și mi-am spus că acum chiar trebuie să o citesc.

Nu pot să descriu cât de încântată am fost încă de la primele pagini! Știam că din când în când e bine să mai faci câte-o pauză de la ce citești în mod obișnuit, dar nu credeam că un „clasic” o să îmi placă așa de mult! Cred că Forster m-a cucerit cu limbajul și abia apoi cu subiectul propriu-zis. (Și tocmai din cartea asta nu o să pot scrie nici un citat pentru că readerul e foarte mofturos atunci când e vorba de „îndoit colțurile” paginii și deși spune că bookmark added successfully, îți dai seama că de fapt e unsuccessfully când vrei să recitești paragrafele care ți-au plăcut și nu ai cum să le mai găsești 😦 Gata, nu mă mai plâng, revin la carte.)

Lucy Honeychurch vizitează Italia însoțită de verișoara ei mai în vârstă, Charlotte. Cred că însoțitoare e termenul cel mai potrivit, din moment ce pe vremea aia (cartea a fost publicată în 1908) o domnișoară avea nevoie de cineva care să o supravegheze mai mereu… În timp ce se aflau în Florența ajung să-i cunoască pe domnul Emerson și pe George, băiatul lui. Domnul Emerson are idei cam liberale și e obișnuit să își spună mereu părerea, fără să țină cont de etichetă, și l-a crescut pe George să facă ce-i spune inima, și nu societatea. Evident că Charlotte încearcă să o țină pe Lucy cât mai departe de cei doi… Mi s-au părut foarte faine paginile alea de început, în care era descrisă atmosfera din pensiunea de acolo, modul scorțos în care interacționau oamenii, eticheta care trebuia respectată pentru că altfel erai privit de sus și vorbit pe la spate etc., toate într-o engleză absolut minunată!

Mi-a plăcut modul în care au fost construite personajele: știi din prima care îți sunt antipatice și care nu și poți să ghicești cam cum o să se desfășoare acțiunea, dar fără să pierzi ceva din farmecul lecturii. Astfel, am simpatizat-o pe Lucy și am strâmbat din nas de fiecare dată când Charlotte își făcea apariția. L-am detestat pe Cecil, logodnicul lui Lucy, pentru că era un snob și jumătate și ar fi vrut să facă din ea o… o domnișoară de salon și mi-au plăcut Emersonii tocmai pentru că erau diferiți, ciudați, nelalocul lor pentru vremurile alea.

Cartea asta a fost ca a shortbread cookie (care sunt cei mai buni biscuiți din lume!!!): cu vreo 80% unt, dar și cu puțiiină sare; clasică până-n pânzele albe, dar cu o doză de nonconformism 🙂