
Editura Humanitas, Seria Mario Vargas Llosa, 2006, traducere de Mona Țepeneag
Nu mai știu exact când am primit cartea asta de la Dragoș, dar știu că a trecut ceva timp de atunci. Mi-a dat-o pentru că i-am spus că îmi place Llosa, iar din câte țin minte, lui nu prea i-a plăcut cartea, dar s-a gândit că poate o să fie pe gustul meu.
Și a fost. Dar nu de la început, ci abia de la jumătate încolo. E clar că m-am dezobișnuit de cărți din astea, în care nu primești totul mură-n gură. Mi-a fost foarte greu să mă obișnuiesc cu stilul cărții: acum povesteau personajele din Santa María de Nieva, în rândul celălalt apăreau furtunile de nisip din Piura, cinci rânduri mai încolo se vorba despre Casa Verde, apoi despre indieni… Nu știam dacă acțiunile aveau loc în prezent sau în trecut, dacă personajele cu aceleași nume erau aceleași personaje… Primele 100 de pagini au fost criminale.
Dar am continuat să citesc pentru că îmi plăcea povestea. Sau, mă rog, poveștile. Abia spre final îți dai seama că toate personajele au legătura unele cu altele și chiar dacă cele două orașe sunt cât se poate de diferite – Santa María de Nieva se află în junglă și e abia mai mare ca un sat, iar Piura e în deșert, are mahalele și chiar și un bordel (Casa Verde) – personajele sunt cele care leagă cele două orașe.
În Santa María de Nieva creștinii se războiesc cu păgânii: pentru cauciuc, pentru piei, pentru fete… Fetele sunt luate cu forța de la triburi și educate de măicuțe. Apoi, după ce au fost aduse pe „calea cea bună”, nu au decât două variante: să devină servitoare sau prostituate. Minunat destin, mai bine păgâni, zic eu… Triburile sunt trase în piept de către cei cu care fac afaceri, iar asta în cel mai bun caz. Evident că au loc multe abuzuri, multe nedreptăți, iar unele pasaje au fost atât de crude încât mi-a fost greu să le citesc.
În schimb, în Piura situația e puțin mai liniștită. Asta până când se deschide Casa Verde și bărbații încep să frecventeze cu regularitate localul. Dar femeile se răzbună cu vârf și îndesat când, conduse de preot, dau foc bordelului 😀 Mi s-a părut îngrozitor cum erau tratate femeile în cartea asta: pasate de la unul la celălalt, nevoite mereu să își găsească un bărbat, un protector, violate, răpite, bătute… Oribil!!! De exemplu, Bonifacia este luată dintr-un trib, crescută de măicuțe, alungată de la mânăstire, aproape violată de viitorul ei soț, pasată de la unul la altul de verișorii acestuia, ca în final să ajungă să lucreze în Casa Verde!
– Și dumneavoastră le-ați lăsa să rămână sălbatice, dom` sergent? spuse Oacheșul.
– Foarte bine că le civilizează, spuse sergentul. Dar nu cu forța.
– Și ce să facă bietele măicuțe, dom` sergent, spuse Roșcovanul. Știți cum sunt păgânii ăștia. Spun da, da, da, dar când să le trimiți pe fete la mânăstire, nici vorbă, și ia-le de unde nu-s.
– Și dacă ei nu vor să se civilizeze, ce ne pasă nouă, spuse Piciul. Fiecare cu obiceiurile lui, și ducă-se dracului!
Ce îmi place la Llosa e că până acum nu am citit două cărți de el care să fie la fel (bine, Elogiu mamei vitrege și Caietele lui don Rigoberto nu au cum să nu semene). Sunt autori pe care cred că pot să-i recunosc după felul în care scriu, dar până acum am dat peste cinci Llosa, nu peste unul singur. M-am bucurat că a luat Premiul Nobel pentru că față măcar citisem patru cărți scrise de ele până atunci (cele două de mai sus, Orașul și câinii și Mătușa Julia și condeierul) și toate mi-au plăcut. Așa că, yey, a luat Llosa Nobelul 🙂 Recunosc, ăsta a fost motivul principal pentru care am citit acum Casa Verde. Îmi era dor de cărțile lui, dar le-am tot amânat. Așa cum fac cu Saramago, Elif Shafak etc.
Mai am încă două cărți de-al ale lui, evident că necitite. Nu știu când o să mă apuc de ele, dar sper să nu fie iar peste un an.