FILB 3.2

Fac o pauză de la aranjat cărțile înapoi pe rafturi, ca să scriu câteva rânduri despre a doua seară de FILB.

O spun pe șleau, discuțiile și atmosfera de ieri nici nu se pot compara cu cele din prima seară. O fi și din cauza invitaților – Zaza Burchuladze a avut un accident de mașină și nu a putut să ajungă, Dan Sociu a spus două anecdote și cam atât, iar O. Nimigean a vorbit cât se poate de încâlcit și, uneori, de neînțeles. Singurul pe care chiar mi-a făcut plăcere să-l ascult a fost Ognjen Spahić, a cărui carte am cumpărat-o după discuții. Da, am și autograf 😀

Vreau să citesc Rădăcina de bucsau a lui Nimigean, iar proza lui Sociu sună mai bine decât mă așteptam, dar scriitori din prima seară au ridicat prea mult ștacheta și am crezut că o să am din nou parte de aceleași povești minunate și discuții aprinse. Oricum, confesiunea lui Ognjen Spahić cum că în afară de prima propoziție din carte, cea referitoare la ultima leprozerie din Europa, care se află în România, restul e ficțiune, mi-a plăcut la nebunie. Nu s-a documentat, nu a vizitat nimic, ci pur și simplu și-a folosit imaginația. Fain, fain, dintr-odată cartea mi se părea și mai interesantă.

În rest, ne-am amuzat copios după discuții. Poate că ne-a ajutat și vinul, nu zic nu, dar măcar am mers acasă binedispuși, hotărâți să ocupăm aceeași masă și în ultima seară a festivalului. Ne vedem diseară tot acolo 🙂

Advertisements

FILB 3.1

Lucrurile s-au mișcat mai încet anul ăsta: comunicatul de presă a venit destul de târziu, nu am văzut nici un afiș pe nicăieri, invitații erau parcă mai puțini ca anul trecut… Nu că nu mă așteptam să iasă bine, dar nu mă așteptam ca ediția de anul ăsta să-mi placă mai mult. Știu că e abia prima seară, știu că ar trebui să las să treacă măcar o noapte până să încep cu laudele, dar adevărul e că mi-a plăcut la nebunie!

Nici nu știu despre ce să vorbesc prima dată. Poate ar trebui să încep cu Varujan Vosganian, care m-a fermecat. Nu, nu i-am citit cartea (dar i-am făcut-o cadou lui L., căreia i-a plăcut mult de tot) și nici nu l-am mai auzit până acum vorbind (eh, dacă nu am televizor), așa că întâlnirea cu el a fost cu atât mai plăcută. M-a cucerit talentul lui de povestitor: mă trezeam zâmbind de câte ori povestea despre copilăria lui, despre bunicii lui și aș fi putut să-l ascult ore întregi. Mie-mi plac poveștile, iar el pare un povestitor pe cinste! Regret că atunci când s-a terminat toată treaba nu am sărit mai repede de pe scaun ca să apuc să cumpăr cartea și să-i cer un autograf. Știu că pot să împrumut oricând cartea de la L., dar voiam volumul meu, cu o dedicație doar pentru mine 😦 Asta e, poate-l prind pe la Gaudeamus…

De Cristian Teodorescu nu mi-a plăcut deloc. Așa, nu e genul meu de om. Prea părea că le știe pe toate. Dar fragmentul din Medgidia, orașul de apoi a fost pe gustul meu și e o carte pe care vreau neapărat să o cumpăr și să o citesc.

După ce am urât aproape fiecare pagină din Christina Domestica și Vânătorii de suflete (cartea mi s-a părut a fi un ghiveci de teme, fără cap și fără coadă, cu câteva pasaje foarte faine, dar pe care mai bine nu o citeam; și acum mă zbârlesc toată când aud de ea), mi-am dat seama că uneori nu e bine să judeci autorul după cărțile pe care le scrie. Răspunsurile lui Petru Cimpoeșu mi s-au părut cele mai pertinente din toată seara și mi-au plăcut cel mai mult. Nu mi l-aș fi imaginat niciodată ca un om atât de plăcut și mă bucur că m-a convins să mai dau o șansă cărților lui, așa că am trecut și Simion liftnicul pe listă.

Ádám Bodor a fost cel mai retras invitat și îmi pare rău că nu a vorbit mai mult. Dar, pe de altă parte, pare genul care spune ce crede prin intermediul cărților. Noah, ce să fac, va trebui să citesc și o carte de-a lui, deși nu aș ști pe care să o aleg.

Despre ce s-a vorbit de fapt în seara asta? Despre multe: tiraje, premiul Nobel, familii, amintiri, traduceri. Lucruri serioase 🙂 La un moment dat, Varujan Vosganian a făcut un calcul despre cât valorează piața editorială din România și despre cât au investit românii în cărți anul trecut. Ei bine, nu mi se pare corect ca suma respectivă să fie împărțită la numărul de locuitori. De ce să mă simt prost că, după calculele dumnealui, ar reveni cam 0.10 cenți/cap de locuitor dați pe literatură română, când știu clar că în fiecare an cumpăr astfel de cărți de sute de lei? Asta e, nu toți cumpără cărți, nu toți cumpără literatură română, dar eu nu vreau să împart contribuția mea, oricât de modestă ar fi ea, cu cei care nu cumpără. Nici măcar statistic.

În rest, am crezut că o să fiu mai supărată dacă nu o să se umple clubul și dacă nu o să stăm claie peste grămadă, dar în cele din urmă îmi convine așa: mai mult spațiu, mai mult aer. Să meargă să se calce în picioare ca să citească în metrou și prin parcuri (acum să nu credeți că am ceva cu proiectul respectiv, dar mă distrează cum toți se dau mari cititori, dar unul nu a fost la festivalul de literatură), rămânem noi, ceilalți, să îi ascultăm și să îi vedem pe scriitori.

Până acum, am mai citit despre festival la Costi. De-abia aștept ziua de mâine! 🙂

Time’s Arrow

Vintage, 2003

Începuse promițător cărțulia asta și acum am văzut că a fost și pe lista scurtă de la Booker Prize-ul din 1991, dar degeaba, în final m-a lăsat rece.

Știu că mai sunt cărți ale căror personaje trec prin timp în sens invers – în loc să îmbătrânească, ele întineresc – dar e prima carte de acest fel pe care o citesc. De aia mi-a și plăcut la început. Ce mi s-a părut ciudat și pe alocuri enervant a fost faptul că povestitorul e o conștiință prinsă în trupul celui care întinerește. Ea, conștiința, observă schimbările prin care trupul trece, vede cu ochii lui și aude cu urechile lui, dar nu poate să controleze corpul respectiv și nici nu are acces la amintirile lui. Poate doar să observe, nu să acționeze.

Găselnița cu adevărat interesantă este că autorul a inversat totul: nu doar curgerea timpului, ci și mișcările. Dacă, de exemplu, o masă se termină cu resturile care sunt aruncate la gunoi, în carte masa începe cu resturile care sunt luate din gunoi, puse înapoi pe farfurie, farfuria pusă înapoi pe masă, îmbucăturile restituite pe farfurie și tot așa. La fel pentru mers, pentru citit (paginile nu se dau de la dreapta la stânga, ci de la stânga la dreapta), pentru conversații (se începe cu ”la revedere” și se ajunge la ”salut”) etc. Ingenios mod de a spune o poveste! Apoi mai e și misterul: corpul aparține unui doctor care se pare că are un secret teribil, iar pe măsură ce citeam îmi doream mult să aflu cât mai repede ce are de ascuns. Evident că doar spre final am aflat.

Oh, the disgusted look on women’s faces as they step backward through a doorway, out of the rain. Never watching where they are going, the people move through something prearranged, armed with lies. They’re always looking forward to going places they’ve just come back from, or regretting doing things they haven’t yet done. They say hello when they mean goodbye. Lords of lies and trash—all kings of crap and trash. Signs say No Littering—but who to? We wouldn’t dream of it.

În schimb, mi s-a părut ciudat că acea conștiință „simțea” că lucrurile nu erau așa cum trebuie și aștepta ca la un moment dat să înțeleagă lumea în care era. Dar asta înseamnă că știa că lucrurile nu stăteau așa, că dacă doctorul rupea piciorul unui pacient și îl scotea înapoi pe hol nu așa trebuia să fie, că dacă mergeai la o prostituată nu ea îți dădea bani ție. Și atunci? Mirarea conștiinței în fața lumii în care se afla nu m-a convins deloc și cum povestitorul nu m-a impresionat, la final nu m-a impresionat nici cartea.

Normal că e interesant să privești lumea ca și cum te-ai uita la film de la sfârșit la început, tocmai pentru că nu faci asta în fiecare zi, ceea ce înseamnă că e o ocazie unică, un eveniment cu totul și cu totul special. Din păcate, cartea mi s-a părut departe de a fi ceva special.

FILB, Freud şi altele

FILB. Toată lumea ştie deja când are loc Festivalul Internaţional de Literatură şi care e programul. O să merg în fiecare seară, la naiba cu prezenţa obligatorie de la masterat 🙂 De-abia aştept să îi aud pe scriitori citind în limba lor, să aud discuţiile de după lectură şi să stau la coadă pentru autografe. Ce poate fi mai fain de-atât?! Deci ne vedem joi, vineri şi sâmbătă, la Clubul Ţăranului Român, de la ora 18, ca să ne luăm porţia de literatură pe anul ăsta.

Freud. Am încercat să citesc toată cartea (Dream Psychology), dar după primele 150 de pagini nu am mai putut să mă concentrez. Mă gândeam că degeaba o citesc pentru că o să am aceleaşi vise stupide în continuare şi că dacă tot nu rezolv nimic, mai bine citesc ficţiune. Da, am înţeles că visele au legătură strânsă cu ce se întâmplă în cursul unei zile, că se leagă de toate chestiile mărunte şi aparent nesemnificative şi că e un mod de-al subconştientului de a se defula (sau cam aşa ceva). Cât timp o să mă gândesc la anumite lucruri şi cât timp anumite situaţii o să rămână nerezolvate, tot despre ele o să visez. Trebuie să mă împac cu ideea, să încerc să le dau prea mare importanţă şi atât. Aşa că, la revedere, domnule Freud, mă întorc la cărţile mele.

Altele. Am citit exclusiv în metrou şi prin autobuze, cartea moshuvine@yahoo.com, de care citisem într-un articol de-al lui Marius Chivu. Poate că ar fi trebuit să o las pe mai încolo, prin decembrie, mai exact, dar nu ştiu ce e anul ăsta cu mine că de când s-a răcit doar la Crăciun mă gândesc. Aşa că am citit-o repede, repede şi acum îl aştept pe Moş Crăciun şi mai cu drag. Sunt povestioare despre Crăciun şi cei trei Moşi (Nicolae, Gerilă şi Crăciun), despre cadouri şi despre relaţia dintre părinţi şi moşi 🙂 Textele sunt scurte şi drăguţe, iar cartea e presărată cu desene şi mici scrisori către Moş făcute de copii. O minunăţie!

Pe de altă parte, mi-am dat seama că e ultimul an în care o să primesc bibliografie obligatorie şi dacă în cei 16 ani de şcoală de până acum m-am ferit de ea cât am putut, am făcut un pact cu mine că o să citesc toate cărţile de pe lista de semestrul ăsta. Am început cu Time’s Arrow de Martin Amis, care îmi place. Sper să am noroc şi cu celelalte 🙂

Cam asta e ce am făcut în ultimul timp. Ne vedem la FILB.

Serile ”Observator cultural”

M-am bucurat când am văzut că miercuri o să am parte de o seară literară.

Miercuri, 20 octombrie, de la ora 18.00, la Muzeul Ţăranului Român, va avea loc o ediţie specială a „Serilor Observator cultural”, dedicată poeziei şi prozei, la care invitaţi vor fi o parte dintre scriitorii care au participat la recent încheiatul festival de literatură de la Zagreb, „Review of Small Literatures”: Adela Greceanu, Ştefania Mihalache, Cosmin Perţa şi Ovidiu Pop.

Îmi place mult de cei de la Polirom că mă țin la curent cu noile aparații, lansări de carte, evenimente literare. Au un newsletter care funcționează așa cum trebuie. Bravo!

Ps. Festivalul de literatură când se ține mai exact? Vreau să știu dacă să plec weekendul viitor acasă, sau să rămân în București 🙂

Casa Verde

Editura Humanitas, Seria Mario Vargas Llosa, 2006, traducere de Mona Țepeneag

Nu mai știu exact când am primit cartea asta de la Dragoș, dar știu că a trecut ceva timp de atunci. Mi-a dat-o pentru că i-am spus că îmi place Llosa, iar din câte țin minte, lui nu prea i-a plăcut cartea, dar s-a gândit că poate o să fie pe gustul meu.

Și a fost. Dar nu de la început, ci abia de la jumătate încolo. E clar că m-am dezobișnuit de cărți din astea, în care nu primești totul mură-n gură. Mi-a fost foarte greu să mă obișnuiesc cu stilul cărții: acum povesteau personajele din Santa María de Nieva, în rândul celălalt apăreau furtunile de nisip din Piura, cinci rânduri mai încolo se vorba despre Casa Verde, apoi despre indieni… Nu știam dacă acțiunile aveau loc în prezent sau în trecut, dacă personajele cu aceleași nume erau aceleași personaje… Primele 100 de pagini au fost criminale.

Dar am continuat să citesc pentru că îmi plăcea povestea. Sau, mă rog, poveștile. Abia spre final îți dai seama că toate personajele au legătura unele cu altele și chiar dacă cele două orașe sunt cât se poate de diferite – Santa María de Nieva se află în junglă și e abia mai mare ca un sat, iar Piura e în deșert, are mahalele și chiar și un bordel (Casa Verde) – personajele sunt cele care leagă cele două orașe.

În Santa María de Nieva creștinii se războiesc cu păgânii: pentru cauciuc, pentru piei, pentru fete… Fetele sunt luate cu forța de la triburi și educate de măicuțe. Apoi, după ce au fost aduse pe „calea cea bună”, nu au decât două variante: să devină servitoare sau prostituate. Minunat destin, mai bine păgâni, zic eu… Triburile sunt trase în piept de către cei cu care fac afaceri, iar asta în cel mai bun caz. Evident că au loc multe abuzuri, multe nedreptăți, iar unele pasaje au fost atât de crude încât mi-a fost greu să le citesc.

În schimb, în Piura situația e puțin mai liniștită. Asta până când se deschide Casa Verde și bărbații încep să frecventeze cu regularitate localul. Dar femeile se răzbună cu vârf și îndesat când, conduse de preot, dau foc bordelului 😀 Mi s-a părut îngrozitor cum erau tratate femeile în cartea asta: pasate de la unul la celălalt, nevoite mereu să își găsească un bărbat, un protector, violate, răpite, bătute… Oribil!!! De exemplu, Bonifacia este luată dintr-un trib, crescută de măicuțe, alungată de la mânăstire, aproape violată de viitorul ei soț, pasată de la unul la altul de verișorii acestuia, ca în final să ajungă să lucreze în Casa Verde!

– Și dumneavoastră le-ați lăsa să rămână sălbatice, dom` sergent? spuse Oacheșul.
– Foarte bine că le civilizează, spuse sergentul. Dar nu cu forța.
– Și ce să facă bietele măicuțe, dom` sergent, spuse Roșcovanul. Știți cum sunt păgânii ăștia. Spun da, da, da, dar când să le trimiți pe fete la mânăstire, nici vorbă, și ia-le de unde nu-s.
– Și dacă ei nu vor să se civilizeze, ce ne pasă nouă, spuse Piciul. Fiecare cu obiceiurile lui, și ducă-se dracului!

Ce îmi place la Llosa e că până acum nu am citit două cărți de el care să fie la fel (bine, Elogiu mamei vitrege și Caietele lui don Rigoberto nu au cum să nu semene). Sunt autori pe care cred că pot să-i recunosc după felul în care scriu, dar până acum am dat peste cinci Llosa, nu peste unul singur. M-am bucurat că a luat Premiul Nobel pentru că față măcar citisem patru cărți scrise de ele până atunci (cele două de mai sus, Orașul și câinii și Mătușa Julia și condeierul) și toate mi-au plăcut. Așa că, yey, a luat Llosa Nobelul 🙂 Recunosc, ăsta a fost motivul principal pentru care am citit acum Casa Verde. Îmi era dor de cărțile lui, dar le-am tot amânat. Așa cum fac cu Saramago, Elif Shafak etc.

Mai am încă două cărți de-al ale lui, evident că necitite. Nu știu când o să mă apuc de ele, dar sper să nu fie iar peste un an.