Premiul literar „Augustin Frățilă”

Nu organizez concursuri pe blog, nu promovez nici un eveniment dacă nu mă interesează și, în general, nu-mi place să mă implic în campaniile de marketing ale editurilor. Dar de data asta chiar am vrut să fac parte din proiectul Asociației Casei de Cultură.

Pe scurt, Premiul literar „Augustin Frățilă” oferă 10000 de euro (da, da, zece mii de euro!) pentru cel mai bun roman publicat în 2011. Trei critici literari – Alex Ștefănescu, Daniel Cristea-Enache și Dan C. Mihăilescu – aleg 5 cărți dintre cele înscrise în concurs, urmând apoi ca 20 de bloggeri (printre care și eu) să dea un punctaj fiecărei cărți. Autorul romanului cu cele mai multe puncte câștigă banii respectivi.

Aveți aici mai multe informații.

Știu că multora nu le place ideea ca un asemenea premiu consistent să fie acordat de niște bloggeri. Avem destule premii date de critici literari și de specialiști (în plus, selecția adevărată este făcută și aici tot de niște oameni competenți, până la urmă ei duc tot greul), de ce nu am avea unul în care cititorul de rând să aleagă și el?

Mi-a plăcut la nebunie ideea de a face ceva concret pentru un roman, pentru un autor. Contribuția mea o să fie minimă, dar tot înseamnă ceva. Am cumpărat și am recomandat cărți, dar acum e vorba de 10000 de euro! Cu banii ăștia un scriitor poate să facă așa de multe lucruri! Și dacă asta o să-l ajute să scrie o nouă carte, cu atât mai bine! Eu zic să lăsăm aerele și snobismul deoparte și să ne bucurăm că avem în sfârșit un premiul puțin mai consistent decât o diplomă și o strângere de mână.

Advertisements

„Rich or poor, we will keep together and be happy in one another”

Penguin Threads, 2012

Știu că nu e bine să judeci o carte după copertă, dar de data asta nu m-am putut abține. Când am citit pe Bookaholic despre colecția Penguin Threads, am știut că trebuie! să îmi cumpăr cel puțin o carte cu copertă-broderie. Acum, dacă mi-aș aminti în ce roman era ridicată în slăvi Little Women, m-aș simți mult mai bine, dar memoria n-a fost niciodată punctul meu forte… Cert este că îmi doresc de mult să citesc această carte clasică pentru copii (mai exact pentru fete), iar când am văzut ce copertă deosebită are n-am mai stat pe gânduri și am comandat-o.

M-am îndrăgostit de carte încă de la prima pagină, dar cel și cel mai mult mi-a plăcut de Jo. Dintre cele patru surori March, ea este cea mai băiețoasă, cea mai nebunatică, o copilă care încă de mică ține la libertatea ei și căreia nu-i place să se fandosească de dragul societății. Cum să nu te îndrăgostești de ea?! Dar mai bine să o iau de la început. Meg, Jo, Beth și Amy sunt fiicele soților March. Odată au fost bogați, dar au sărăcit între timp, iar fetele nu vor să stea cu mâinile în sân: Meg lucrează ca guvernantă, Jo are grijă de o mătușă bătrână, bogată și enervantă, Beth se ocupă de treburile casnice, iar Amy, cea mai mică, merge la școală.

‘I hate to think I’ve got to grow up and be Miss March, and wear long gowns, and look as prim as China aster. It’s bad enough to be a girl, any-way, when I like boy’s games, and work, and manners. I can’t get over my disappointment in not being a boy, and it’s worse than ever now, for I’m dying to go and fight with papa, and I can only stay at home and knit like a poky old woman.’

În familia lor nu există drame, tragedii, nu auzi uși trântite, nu există supărări care să țină zile întregi. Mi se pare fantastică educația pe care o primesc. Părinții nu le dau ordine și nu le impun anumite principii, ci le lasă pe fete să învețe singure din propriile greșeli, ei doar le îndrumă cu răbdare și blândețe. Marmee, mama lor, este mereu acolo când au nevoie de ea: nu le ceartă niciodată, ci încearcă să le deschidă ochii. Sunt zeci de exemple în carte în care fetele învață că mândria, egoismul, răutatea, lenevia nu sunt principii bune după care să-ți ghidezi viața, ci trebuie înlocuite cu bunătatea, blândețea, altruismul unui bun creștin. Stați liniștiți, nu e o carte care să vrea să te spele pe creier sau care să te amenințe cu focul Gheenei dacă nu urmezi principiile pe care autoarea încearcă să ți le insufle.

Ce fac surorile March când sunt acasă? Păi, Meg împletește diverse lucruri, Jo scrie poezii și povești, Beth deretică prin casă, iar Amy stâlcește cuvintele și visează să devină o mare doamnă. Fetele învață că familia este mai importantă decât banii, că mai bine să alegi un soț pe care să-l iubești decât unul bogat, că dacă te porți frumos cu mătușile mai în vârstă o să îți primești răsplata cu vârf și îndesat și că, oricât ai încerca, nu poți să fugi de iubire. Pentru o carte scrisă la 1868, unele principii sunt de-a dreptul moderne.

‘An old maid – that’s what I’m to be. A literary spinster, with a pen for a spouse, a family of stories for children, and twenty years hence a morsel of fame, perhaps; when, like poor Johnson, I’m old, and can’t enjoy it – solitary, and can’t share it, independent and don’t need it. Well, I needn’t be a sour saint nor a selfish sinner; and, I dare say, old maids are very comfortable when they get used to it; but…’

Am fost extraordinar de încântată de carte până la pagina 360. Am spus deja că Jo era preferata mea; ei bine, de când l-a cunoscut pe Laurie, nepotul bogătașului cu suflet mare din vecini, am crezut că o să fie împreună. De fapt, eram atât de convinsă, încât de-abia așteptam să văd cum Laurie o va îmblânzi (doar în ce privește concepția despre iubire) pe Jo. Am fost profund dezamăgită să citesc că Jo îl refuză. Nu-mi venea să cred: preferata mea nu îl vrea pe cel alături de care a crescut făcând toate prostiile din lume, pe cel care o iubește așa zvăpăiată cum e ea, pe cel care i-ar da toată libertatea și de-acum înainte? Rațional, înțeleg alegerea lui Jo, dar tot nu sunt împăcată cu asta… Uneori refuz să cred că personajele mele preferate au o altă soartă decât cea imaginată de mine. Până la pagina 491, când se termină cartea, am citit cu mai puțin interes, mai ales că autoarea și-a pus personajele să formeze niște cupluri total neinspirate din punctul meu de vedere.

Oare mi-ar fi plăcut și mai mult cartea dacă aș fi citit-o când eram mică? E greu de spus. Cred că tot Jo m-ar fi atras și cred că aș fi suferit puuuțin că eu nu am frați sau surori, dar sunt convinsă că ar fi devenit una dintre cărțile mele preferate.

Tocmai am comandat Little Men & Jo’s Boys, continuarea la romanul de față. Sunt foarte curioasă să văd cum evoluează surorile March și, trebuie să mărturisesc, încă nu mă pot despărți de ele 🙂

PS. Pentru cei interesați, am văzut că traducerea în română a apărut la Corint Junior.

PPS. ‘I am not afraid of storms for I am learning to sail my ship’ – ah, ce tatuaj inspirațional ar ieși din citatul ăsta! 😀

„Unde sunt eu, moartea nu este; unde este moartea, nu sunt eu”

Vellant, 2011, traducere din engleză de Ștefania Mihalache

În afară de bunica din partea mamei, care spunea că așteaptă să moară și căreia nu părea să-i fie frică de ce o așteaptă dincolo, nu mai știu pe nimeni care să fie atât de zen când e vorba de moarte. Eu urăsc să merg cu mașina tocmai pentru că nu am încredere în șoferi și, de multe ori, am impresia că acel drum va fi și ultimul.

Nu știu cât mă afectează frica asta de moarte, nu știu dacă mă împiedică să fac anumite lucruri sau dacă, fără să-mi dau seama, îmi controlează anumite aspecte ale vieții, dar un lucru e clar: nu sunt singura care suferă de așa ceva. În 236 de pagini, Yalom povestește despre pacienți de-ai lui care s-au confruntat, și încă se confruntă, cu aceeași problemă. Nu e un subiect plăcut, ba uneori aveam impresia că o să mă sufoc dacă mai citesc un singur rând, dar în cele din urmă m-am relaxat și, zic eu, am reușit să rămân și cu câteva învățăminte.

Până la urmă cum ne afectează frica de moarte? Pe unii nu îi lasă să facă tot ce își doresc, dimpotrivă, pe alții îi împinge la cele mai nebunești lucruri, iar alții încearcă să lase ceva în urmă, încearcă să nu fie uitați. Dar, indiferent în care categorie te afli, nu trebuie să lași această frică să-ți domine viața.

Evident, fiecare reacționează diferit la o asemenea carte și alege situațiile și ideile care i se potrivesc cel mai bine. Pe mine m-a impresionat cum privea Epicur moartea: atunci când mori, totul se sfârșește. Nu există suflet, nu există viață după moarte, totul se termină. Iar din moment ce totul se termină, înseamnă că nu mai „știi” ce se întâmplă cu cei pe care-i lași în urmă. Nu ești responsabil de cum primesc ceilalți moartea ta, de ce se întâmplă cu corpul tău, cu lucrurile tale. Am răsuflat atât de ușurată citind paragrafele respective! Mi se pare atât de liniștitor să mă gândesc la un mare nimic, să cred că odată ce am murit am scăpat de tot și de toate, că nu mai există conștiință, griji, regrete.

Dacă suntem muritori și sufletele noastre nu supraviețuiesc, insista Epicur, atunci nu avem de ce să ne temem în privința vieții de apoi. Nu vom avea conștiință, nici regrete pentru viața pe care am pierdut-o, nici motive să ne temem de zei. […]

Epicur postulează că moartea nu înseamnă nimic pentru noi, pentru că sufletul e muritor și se dispersează în momentul morții. Ceea ce este dispersat nu poate să perceapă, și ceea ce nu poate fi perceput nu reprezintă nimic pentru noi. Cu alte cuvinte: unde sunt eu, moartea nu este; unde este moartea; nu sunt eu. […]

Îmi place de Yalom pentru că se ferește de rețete universal valabile. Totul se bazează pe observații și pe cazuri concrete, dar nu încearcă să le aplice tuturor și în orice situație. El le prezintă așa cum le-a întâlnit și își lasă cititorii să aleagă ce li se potrivește. Ce diferență enormă între modelul ăsta și self-helpurile alea scârboase care susțin sus și tare că dețin adevărul suprem și că dacă le urmezi sfaturile o să îți găsești un iubit, o să ai o naștere perfectă, o să devii o femeie de succes, o să crești niște super copii, o să ai o viață per-fec-tă! Pe naiba!

Și am mai observat încă o chestie: trebuie să fii într-o anumită stare de spirit ca să citești și să reacționezi la astfel de cărți. Poate că în urmă cu un an aș fi ridicat neîncrezătoare din sprânceană dacă cineva mi-ar fi recomandat cartea asta. Acum însă învăț să fiu mai tolerantă și mai receptivă. Poate că înainte un pasaj de genul

Nicio schimbare pozitivă nu se va produce în viața voastră atâta timp cât vă agățați de gândul că motivul care vă împiedică să trăiți se află în afara voastră. Atâta timp cât plasați responsabilitatea în totalitate pe umerii celor care vă tratează nedrept – un soț necioplit, un șef pretențios și care nu vă încurajează, gene deficitare, constrângeri imposibil de evitat -, atunci situația voastră va rămâne în impas. Voi și numai voi sunteți responsabili pentru aspectele esențiale care vă marchează viața, și numai voi aveți puterea să le schimbați. Și chiar dacă vă confruntați cu limitări exterioare majore tot aveți libertatea să alegeți diferite atitudini față de aceste limitări.

m-ar fi enervat și m-aș fi gândit că e foooarte ușor să spui asemenea lucruri, dar ia să văd cum le pune în practică. Acum am învățat să accept că 99% dintre lucrurile care mi se întâmplă țin de mine și doar de mine; că nu are rost să caut vinovați în afară, nici să aștept ca alții să ia decizii în locul meu. În continuare mi se pare că o asemenea responsabilitate apasă greu pe umerii mei, dar îmi dă și un sentiment incredibil de libertate. Ce poate fi mai plăcut decât să fii propriul tău stăpân?

Cât despre frica de moarte… încă nu pot să o controlez mereu, dar mă străduiesc 🙂

(A scris și Raul despre carte.)