Hristos răstignit din nou

Editura Humanitas fiction, colecţia Raftul Denisei, 2008

A treia întâlnire cu cartea asta a fost una cu noroc. Prima a avut loc acum câţiva ani buni, să fi fost prin clasa a VI-a, a VII-a, când mă aflam în vacanţă la bunicii din Brăila. Fie terminasem de citit cartea pe care o aveam cu mine, fie voiam altceva, cert e că am ajuns să citesc câteva capitole din prima ediţie a cărţii, tradusă ca Hristos răstignit a doua oară şi apărută în BPT. Eram puţin speriată de ce citeam – credeam că într-adevăr îl vor răstigni pe cel ales să fie Hristos, asta până când a văzut mătuşa cu ce mă ocupam şi mi-a luat cartea spunând că sunt prea mică să înţeleg despre ce vorba şi că mai bine citesc altceva. Nu am putut decât să-i dau dreptate.

A doua oară când am dat peste carte a fost la Bookfest-ul de acum doi ani, când titlul îmi suna cunoscut şi aveam impresia de déjà vu. Mi-a trecut imediat ce mi-am amintit de unde ştiam cartea. Cum urma să plec în Atena, am cumpărat-o crezând că o să o citesc acolo, dar până la urmă nu am luat-o cu mine. Abia acum, când am fost iar în Atena am spus că e timpul să văd ce se întâmplă cu acel Hristos ales de către greci.

În satul grecesc Lykovrysi, o dată la şapte ani sunt alese persoane din sat care să joace rolul lui Hristos, al apostolilor şi al Magdalenei pentru Paştele care urmează. Timp de un an, cei aleşi trebuie să încerce să se pună în pielea personajelor, să reflecte la viaţa pe care o au şi la ce pot să facă să fie şi mai pe placul lui Dumnezeu. Toate bune şi frumoase până în ziua în care îşi fac apariţia nişte greci săraci şi zdrenţăroşi, conduşi de un preot cu înfăţişare de pustic. Au fost alungaţi din satul lor de către turci şi au venit în Lykovrysi sperând să fie primiţi de către fraţii lor greci. Aş, nici vorbă de aşa ceva! Capii satului – popa Grigoris, boierul Patriarheas şi moşul Ladas – nici să nu audă! Cum adică, să dea ei de pomană săracilor? Să ajute nişte oameni la nevoie fără să primească nimic în schimb? Una e să predici despre bunătate şi egalitate de la amvon şi alta e să îţi deschizi cămara şi să împarţi din mâncarea ta săracilor. Precis Dumnezeu îi pedepseşte pentru ce au făcut, de aia au ajuns săraci. Cum să intervină ei şi să strice planul lui Dumnezeu?

Aşa că săracilor nu le mai rămâne decât să se adăpostească pe muntele de lângă sat, în peşterile de acolo, să mănânce ce găsesc prin jur şi să se roage lui Dumnezeu să îi ajute. Doar că nu toţi sătenii erau aşa de răi. Păstorului Manolios, cel care fusese ales să joace rolul lui Hristos, şi  “apostolilor” săi li se face milă de săraci şi încep să-i ajute, care cum pot. În scurt timp satul este împărţit în două tabere: cei care împart ce au cu pribegii şi cei care-i condamnă pe primii pentru că vor să strice orânduiala lui Dumnezeu: în lume trebuie să existe săraci şi înfometaţi, pe de-o parte,  şi bogaţi şi sătui, pe de cealaltă parte.

Am fost destul de agitată şi revoltată când am citit cartea. Recunoşteam multe dintre greşelile de judecată pe care le fac şi îmi era ciudă că nu sunt mai bună ca nesimţiţii ăia de conducători care numai la ei şi la burţile lor se gândeau. Nu-mi venea să cred ce fiare erau toţi moşii ăia putred de bogaţi când venea vorba să facă un bine. Cum îţi păzeau averea de parcă ar lua-o cu ei pe lumea cealaltă. Cum nu li se făcea milă de copiii numai piele şi os care veneau în sat să cerşească. Şi, mai ales, cum îi judecau şi îi porcăiau pe cei care se milostiveau şi le dădeau mâncare, de parcă ar fi dat din a lor.

Dar aşa e lumea: cu bogaţi şi cu săraci şi oricât ne-am revolta şi am vrea să ajutăm, tot nu o să fie altfel. Din păcate…

Advertisements

Casa de la Riverton

Editura Humanitas fiction, colecţia Raftul Denisei, 2009

Amintiri îndelung ascunse în cotloane întunecate ale memoriei au pornit a se strecura printre crăpături. Din ele au început să ţâşnească imagini clare, imaculate, de parcă n-ar fi trecut o viaţă întreagă de atunci. Conversaţii întregi, cuvânt cu cuvânt, nuanţă cu nuanţă, scene retrăite ca într-un film.

Grace şi-a petrecut o mare parte din viaţă încercând să uite ce s-a întâmplat la Riverton, dar nu mai are mult de trăit şi simte că a venit momentul să spună cuiva adevărul despre acea noapte îngrozitoare din iunie, 1924.

La 14 ani Grace a început să lucreze la Riverton ca simplă servitoare. Era 1914 şi orice casă respectabilă era plină de servitori, bucătari, cameriste. Iar aceştia se simţeau mândri să lucreze pentru asemenea familii de vază. Toţi îşi ştiau locul şi ce aveau de făcut, nimeni nu concepea ca situaţia să se schimbe vreodată. Nimeni nu se gândea la aşa ceva. Familia lordului Ashbury, stăpânul Rivertonului, era împărţită în două: fiul cel mare, conservator şi care respecta întru totul eticheta şi obiceiurile, cel care ar fi moştenit întreaga avere dacă nu ar fi murit în războiul care urma să izbucnească. Şi, pe de cealaltă parte, domnul Frederick, fiul cel mic, care prefera să se ocupe de afaceri decât de tradiţii şi care şi-a crescut singur cei trei copii, permiţându-le mai multe libertăţi decât s-ar fi cuvenit (după cum se plângea mai mereu lady Ashbury).

Din nou, am citit fascinată despre acea perioadă în care femeile nu aveau alt scop în viaţă decât să îşi găsească un pretendent cât mai bun cu care să se mărite şi căruia să îi toarne nişte plozi; în care eticheta era totul şi orice abatere de la ea atrăgea după sine ruşine veşnică. O perioadă în care o domnişoară nu se putea îmbrăca de una singură, ci doar cu ajutorul unei cameriste, în care existau aşa multe reguli şi cutume că mă doare capul doar gândindu-mă la ele. Şi totuşi, savurez fiecare carte plasată în acele vremuri, bucurându-mă că doar citesc despre ele şi că nu le-am trăit.

În schimb, le-au trăit Hannah şi Emmeline, fiicele domnului Frederick. Hannah nu era făcută pentru acele timpuri; spiritul ei rebel şi aventurier nu se potrivea cu imaginea de domnişoară supusă şi drăgălaşă pe care ar fi trebuit să o afişeze. A făcut greşeala să creadă că dacă se va mărita se va bucura de mai multă libertate, va putea să călătorească după pofta inimii, va întâlni oameni interesanţi, mişcările nu îi vor mai fi urmărite de babe stafidite. Oh, cât de mult s-a înşelat! Odată măritată, i-au revenit alte responsabilităţi – dineuri şi petreceri la care să îl însoţească pe Teddy, soţul ei, zile în care să primească vizite, întrebările agasante despre neputinţa ei de a-i “oferi un moştenitor” lui Teddy etc. Nici vorbă de călătorii şi aventuri! A dat plictiseala de la Riverton pentru casa ca o închisoare din Londra. De divorţat nu putea să divorţeze – în familiile respectabile aşa ceva nu e cu putinţă.

Dar nu are nici un farmec dacă povestesc eu mai multe. Trebuie să o ascultaţi pe Grace pentru că ea a fost alături de Hannah de la început şi din cameristă i-a devenit confidentă. Povestea pe care o spune Grace te face să stai lipită de carte şi să nu mai existe altceva în afară de Riverton, de frământările lui Hannah, de cum era să trăieşti atunci. Iar cu muzica de rigoare (Rat Patrol Radio) chiar nu mai ştii în care lume trăieşti de fapt.

Cartea mi s-a părut că seamănă foarte mult cu The Remains of the Day şi cu Atonement , dar nu m-a deranjat deloc asta, ba acum mi-am dat seama că aş putea oricând să citesc poveşti plasate în acei ani nebuni. Am făcut o listă cu astfel de cărţi şi o să le comand pe rând, dar orice altă sugestie e binevenită 🙂

Încă nu-mi vine să cred că nu mai sunt la Riverton, că am închis cartea şi am pus-o înapoi pe raft. Îmi vine să o recitesc acum, la nici o zi după ce am terminat-o. Uneori mi-e greu să accept că anumite poveşti nu pot fi spuse la infinit, că trebuie să se termine.

Ca picăturile de sânge pe linoleumul din lift

Editura Cartea Românească, 2010

Din nou, nu ştiu ce să scriu despre o carte care mi-a plăcut mult. Şi având în vedere că am o slăbiciune pentru Maria Manolescu, mi-e frică să nu exagerez cu laudele. Am citit câteva recenzii şi am ascultat şi mai multe păreri despre carte la lansarea acesteia ca să ştiu la ce să mă aştept. Şi totuşi, am fost mai mult decât plăcut surprinsă.

Maria Hristescu e un personaj carte te cucereşte de la primele rânduri. Nu pentru că ar fi cine ştie ce suprapersonaj de care te îndrăgosteşti sau pentru că ar fi un personaj minunat, ci pentru că e unul cât se poate de inedit. Maria Hristescu are 50 de ani, 130 de kilograme şi este o florăreasă care suferă, printre altele, de sindromul Tourette. Maria Hristescu, cea care nu ştie să dea rest clienţilor, s-a apucat să scrie o carte. Ba foloseşte laptopul fiului ei pentru asta. Ah, fiul ei, Cristi Hristescu, e mort de două zile şi pus să stea în frigider, la răcoare.

Evident, asta nu e tot. Dar nu vreau să dau mai multe detalii ca să nu vă stric lectura. Există un motiv pentru care Maria s-a apucat de scris, aflaţi până la urmă dacă Cristi a fost omorât de ea sau nu (şi de ce), dar mi-a plăcut la nebunie!!! cum este construită cartea, cum primeşti doar bucăţele de poveste şi devii din ce în ce mai curioasă, cum ai vrea să ştii ACUM! ce se întâmplă, dar Maria Manolescu îţi spune “nţ! Mai ai puţintică răbdare!” şi cum totul o dă din nebun în mai nebun.

Recunosc, nu mi-au plăcut povestirile lui Cristi, dar în rest am savurat fiecare pagină. Îmi place că autoarea nu s-a dezis de personajele “din popor” şi că a pus în cartea asta aproape toate prejudecăţile posibile: o mamă este responsabilă pentru toate măgăriile pe care le face copilul ei, indiferent de vârstă; ţigăncile fură şi put; o femeie nu poate pur şi simplu să se plimbe pe stradă, ea trebuie să aibă un scop, altfel de ce nu e acasă să facă mâncare şi să aibă grijă de soţ şi de copil?! etc.

Ca picăturile de sânge pe linoleumul din lift nu e deloc o carte drăguţă, dar e o carte care te prinde dacă eşti cât de cât open-minded. Poate că acum 2 ani nu aş fi fost în stare să apreciez cartea aşa cum se cuvine, aşa că nu pot decât să mă bucur că am citit-o cu mintea de acum. Uneori mai trebuie să mă uit şi la partea întunecată a vieţii, nu pot să vreau doar zile cu soare. Mulţumesc, Maria 🙂

Hectors Reise

…oder die Suche nach dem Glück

Editura Piper, 2006

Mi-am propus să îmi cumpăr o carte din fiecare oraş pe care-l vizitez. În octombrie 2008 am fost în Viena, de unde m-am întors cu cartea asta. Am intrat într-un anticariat cu gândul să-mi iau o carte în engleză şi am ieşit de acolo cu o traducere în germană. Mi s-a părut că limbajul este accesibil şi că o să o pot citi fără probleme. Aşa a şi fost… la a patra încercare. Timp de doi ani de zile am început de trei ori cartea şi de trei ori am abandonat-o după primul capitol. Nu că nu mi-ar fi plăcut, dar nu ştiu… ceva nu mergea.

Zilele trecute mi s-a făcut dor să citesc ceva în germană şi cum celelalte cărţi pe care le am sunt mai dificile şi mi-ar fi luat vreo două-trei săptămâni ca să le termin, am spus să îi mai dau o şansă lui Hector. Nu mă dau în vânt după cărţile care au în titlu cuvântul “fericire”, dar spre norocul meu, călătoria lui Hector nu este una care nu vrea să-mi dea lecţii despre viaţă, ci vrea să-mi arate frânturi din viaţa altora.

Hector este un psihiatru care, după ce a ascultat atâţia oameni plângându-se de cât de nefericiţi sunt, a hotărât să facă o călătorie în jurul lumii ca să afle ce îi face pe oameni fericiţi şi astfel să poată să îşi ajute mai bine pacienţii. Noah, un pic de self-help există în carte, dar se referă mai mult la cum îl schimbă pe Hector oamenii pe care îi întâlneşte şi experienţele prin care trece. Iar întrebările pe care le pune tuturor persoanelor pe care ajunge să le cunoască sunt: “Eşti fericit?” şi “ce te face fericit?”. De-a lungul călătoriei a adunat “reguli despre fericire”, iar la final avea o listă cu 23 de astfel de reguli.

De fapt, cred că mai bine le-aş numi observaţii pentru că nu prea există reguli atunci când e vorba de fericire. Chiar dacă fiecare e fericit în felul lui, există anumite şabloane în care se încadrează ceea ce ne face fericiţi:

Geliebt werden
Geld
Sich nützlich fühlen
Freundschaft
Gesundheit
Sozialer Status
Arbeit, die man liebt
Feste feiern
Glück der Mensch, die man liebt
Innere Heiterkeit

Cel mai bine ar fi dacă le-am avea pe toate, dar dacă e un sfat pe care cartea astea vrea să-l transmită acela e să încercăm să fim fericiţi cu ce avem. Din nou, ar fi foarte bine dacă am putea face asta 😀

Mi-a plăcut să mă plimb prin lume cu Hector şi mi-a plăcut şi mai mult că nu a încercat să mă îndoape cu sfaturi stupide despre cum să-mi trăiesc viaţa. Prin urmare, călătoria noastră a fost una cât se poate de plăcută. Şi nici nu a durat atât de mult încât să mă plictisească. Doar finalul a fost cam prea dulce pentru mine. Dar nu poţi să le ai pe toate, nu? 😀