The Marriage Plot

Fourth Estate Ltd, 2011

Am citit Middlesex în liceu și încă e în topul cu cele mai bune cărți pe care le-am citit. Ca să-mi cumpăr Sinuciderea fecioarelor, i-am spus mamei că mă duc la ora de germană, dar de fapt eu vorbisem cu profa că nu pot să ajung, așa că mi-am luat cartea și am stat în parc și am citit. De asta nu știu eu azi germană :))

Iar de atunci tot aștept ca Eugenides să mai scrie ceva, un nou roman, o altă poveste fascinantă și puțin ciudată, cum numai el poate. Pentru romanul ăsta trebuie să le mulțumesc lui Octavian și Béranger, care mi-au făcut o mare, mare bucurie trimițându-mi-l. În stilu-mi caracteristic, aveam de gând să-l citesc mai încolo, dar, după atâția ani de așteptare, nu m-am putut abține și l-am citit dintr-o suflare.

De Madeleine m-am îndrăgostit de la primele pagini: e o tipă frumoasă, inteligentă, bine educată, proaspăt absolventă de literatură engleză. Maddy trăiește într-o lume a cărților, care-i are în frunte pe Jane Austen, Henry James, surorile Brönte și alți autori clasici. Dar universitatea e gata, părinții ei o așteaptă jos ca să meargă să ia micul dejun și apoi să o conducă la ceremonia de absolvire, iar ea de-abia își mai amintește ce s-a întâmplat noaptea trecută la petrecerea la care au târât-o colegele e apartament.

Până nu de mult, nu avea de ce să se plângă: profesorul care îi coordona lucrarea de licență era încântat de ideile ei, avea o relație aproape normală cu Leonard, tipul pe care-l întâlnise la cursul de lingvistică, totul mergea OK. Dar apoi s-au despărțit, nu a fost acceptată la nici un program de master, și singurul lucru care o face să nu cadă în depresie e cartea lui Barthes, A Lover’s Discourse. Serios, cum să nu te îndrăgostești de bookaholica de Maddy? 🙂

And yet sometimes she worried about what those musty old books were doing to her. Some people majored in English to prepare for law school. Other became journalists. The smartest guy in the honors program, Adam Vogel, a child of academics, was planning on getting a Ph.D. and becoming an academic himself. That left a large contingent of people majoring in English by default. Because they weren’t left-brained enough for science, because history was too dry, philosophy too difficult, geology too petroleum-oriented, and math too mathematical – because they weren’t musical, artistic, financially motivated, or really all that smart, these people were pursuing university degrees doing something no different from what they’d done in first grade: reading stories. English was what people who didn’t know what to major in majored in.

De fapt, în carte apare un triunghi amoros, în care Mitchell, un prieten de-al lui Maddy e îndrăgostit de ea, ea e îndrăgostită de Leonard, iar Leonard suferă de depresie clinică. Evident, Maddy îl iubește așa mult, încât își asumă rolul de îngrijitoare și speră să-l „facă bine”. Cei doi se împacă și se mută împreună, dar din cauza medicamentelor Leonard nu mai e Leonard. De asta asta Maddy nu are cum să afle răspunsul la problemele sale în cărți: acum e pe cont propriu, trebuie să ia decizii de una singură, iar problemele ei nu sunt deloc ușoare. Evident că m-am regăsit în personaj: de la viața fără griji pe care am dus-o în copilărie, până la a mă trezi că planurile pentru următorii 17 ani tocmai s-au încheiat, iar acum, libertatea pe care mi-o doream de când mă știu mi se pare de-a dreptul sufocantă. Nu a fost ușor să treci din adolescență la maturitate în anii 1980, când se întâmplă acțiunea cărții, nu e ușor nici acum, în 2011.

Iar când Leonard are o nouă criză și e din nou internat, Maddy chiar că nu mai știe ce să facă, cum să comunice cu el, nu mai știe cine e Leonard de fapt: tipul inteligent care a cucerit-o sau depresivul care nu vrea să facă nimic toată ziua și poartă aceleași haine o săptămână întreagă? Iar faptul că familia ei nu îl place face ca totul să fie și mai greu pentru ea…

Dar, spre norocul meu, și al ei, sfârșitul, chiar dacă nu le rezolvă pe toate, te lasă să închizi cartea răsuflând ușurat și să pleci cu speranța că lucrurile o să reintre pe făgașul normal. The Marriage Plot nu e Middlesex, dar mi-a plăcut la fel de mult. Eu zic că a meritat așteptarea.

Ps. A scris și Octavian despre carte aici.

 

 

Advertisements

Dear Scott, Dearest Zelda

 Bloomsbury, 2003

Scrisorile mi se par ceva incredibil de intim, mai ceva ca un jurnal. Jurnalul poți să îl ascunzi sau poți de la început să-l scrii gândindu-te că într-o zi o să vrei să-l vadă și alții. Dar în scrisori îți așterni gândurile și sentimentele și te aștepți ca destinatarul să nu-ți înșele încrederea și să arate altcuiva ceea ce doar el trebuia să vadă. Iar în cazul lui Scott și al Zeldei, scrisorile lor sunt cu atât mai personale, cu cât erau mijlocul principal prin care cei doi au comunicat o mare parte din căsnicia lor.

Dacă până acum aveam o idee vagă despre cuplul Fitzgerald, acum pot să spun că m-am îndrăgostit de ei, de fiecare în parte, de relația lor, de iubirea lor, de nebunia lor, de alcoolismul lor, de cărțile lui și de picturile ei, de șarmul lui și de frumusețea ei…

Din scrisorile lor (deși cele mai multe sunt ale ei, ale lui au ars într-un incendiu, dacă-mi aduc bine aminte) reiese că nu a fost deloc ușor să fie the Fitzgeralds. Le-am urmărit relația cu sufletul la gură: speram ca zvăpăiata de Zelda să nu-l supere pe Scott cu flirturile ei în perioada logodnei, dar s-a dovedit că nu flirturile l-au supărat, ci faptul că i-a trimis o scrisoare care era destinată altui tip! Au rupt logodna, dar se vede că erau meniți să fie împreună: s-au împăcat peste câteva luni și s-au căsătorit nu peste mult timp.

I dont see how you can carry around as much love as I’ve given you – (Zelda, martie 1919)

Primii zece ani împreună au fost de fapt singurii lor ani împreună. Au fost anii în care au dat cele mai extravagante petreceri, când erau în centrul atenției și erau priviți ca un simbol al epocii jazz, când s-a născut Scottie, când au trăit mult prin Europa, au băut mult, au flirtat și s-au certat, s-au iubit.

Iar apoi… apoi parcă totul a mers din ce în ce mai rău. Zeldei i s-a pus diagnosticul de schizofrenică și a fost internată într-un azil, nefiind în stare să facă față lumii. Mi-a părut foarte rău pentru Zelda. Era o tipă incredibil de lirică (se vede asta în fiecare scrisoare) și care a încercat să se salveze prin artă: a scris povestiri și un roman (Save me the Waltz), iar apoi a început să picteze (tablourile ei mi se par minunate!). Din păcate, niciodată nu și-a revenit complet, mereu când a crezut că e bine și că poate să aibă singură grijă de ea avea o nouă criză și trebuia să fie din nou internată.

Scott a continuat să bea și să se lupte ca să câștige bani ca să aibă grijă de Zelda și de Scottie. Scria povestiri pentru reviste și scenarii de film pentru Hollywood, neavând timp să lucreze la romanele lui. M-au impresionat bunătatea lui și sacrificiul pe care l-a făcut pentru familia lui: făcea tot posibilul ca să le poată oferi tot ce e mai bun, fără să se gândească la el. Din scrisori reiese cât de recunoscătoare era Zelda pentru tot și cât de mult își dorea să nu mai fie o povară pentru el.

I never realized before how hideously dependent on you I was. Dr. Forel says I won’t be after. If I can have a clear intelligence I’m sure we can use it – I hope I will be different. [I] must have been an awful bore for you. (Zelda, vara lui 1930)

Fiecare scrisoare în parte mi s-a părut o mică bijuterie literară, indiferent că își scriau despre vreme, cheltuieli sau cât de apăsătoare era distanța dintre ei. Iar în același timp mi se păreau cât se poate de triste: știam că el o să continue să bea și să-și irosească talentul cu slujbe de nimic și că o să moară de un atac de cord, iar ea să o moară într-un incediu, în timp ce era internată. Chiar cred că viața nu a fost dreaptă cu ei și îmi pare rău că măcar spre sfârșit n-au avut parte de mai mult timp împreună, așa cum își doreau.

Twenty years ago: ‘This Side of Paradise’ was a best seller and we were settled in Westport. Ten years ago Paris was having almost its last great American season but we had quite the gay parade and you were gone to Switzerland. Five years ago I had my first bad stroke of illness and went to Asheville. Cards began falling badly for us much too early. The world has certainly caught up in the last four weeks. I hope the atmosphere in Montgomery is tranquil and not too full of war talk. Love to all of you. (Scott, iunie 1940)

Citind cartea am rămas cu o pasiune nebună pentru numele Zelda și cu melancolie după scrisori adevărate. Așa că mă pregătesc să citesc corespondența dintre Eminescu și Veronica Micle și cea dintre Dinu și Nelli Pillat, știind de pe acum că o să-mi placă la nebunie.

 

Insomnia

Editura All, colecția Strada ficțiunii, 2011, traducere de Ioana Văcărescu

Mereu am vrut să-mi cumpăr o carte din colecția asta de la All, dar niciodată nu m-am putut hotărî cu care să încep. Îmi plac copertele lor, descrierile cărților păreau interesante (știu, știu, nu trebuie să mă iau după descrieri, dar când nu știi nimic altceva despre carte, nu prea ai de ales), la o primă vedere, colecția mi se părea mișto . Ei bine, până la urmă am avut ocazia să citesc Insomnia și fiind o distopie, nu am zis nu.

Cred că s-ar putea face un film după cartea asta: totul se întâmplă pe fast-forward și detaliile încep să se lege cu cât parcurgi mai mult din carte; există personaje pozitive care se luptă cu cele negative și există speranță. În plus, cartea abundă în descrieri, e foarte ușor să-ți imaginezi cum arată lumea aceea insomniacă.

Tocmai asta e intriga cărții: epidemia de insomnie care a cuprins întreaga lume. Asta înseamnă că cei afectați nu mai pot să doarmă și corpul lor se degradează încetul cu încetul. Haosul domnește peste tot, nu prea ai cum să controlezi masele de insomniaci care știu că mai devreme sau mai târziu o să moară. Atmosfera e destul de apăsătoare, așa cum trebuie să fie într-o distopie, dar povestea în sine mi s-a părut cam slăbuță.

Boala nu ținea cont de diferențele de clasă, rasă, venit, religie, sex sau vârstă. Tot ce era important pentru boala asta era ca ochii tăi să rămână deschiși, pentru a fi martori la ceea ce se întâmpla. Ca toate coșmarurile tale să te bântuie în timp ce ești treaz. Boala ne considera pe toți egali și voia să împărtășim aceeași soartă. Să vedem cum ne devorăm propriile intestine, încercând să distrugem ceea ce ne ataca din interiorul ființei noastre. Voia să devenim insomniaci.

După cum ziceam, în lumea aia cuprinsă de haos, poliția încearcă să îi prindă pe cei care fac trafic cu Dreamer, singurul medicament care alină suferința insomniacilor. Parker este cel care acceptă să lucreze sub acoperire și care reușește să se infiltreze în rândul traficanților. De aici încolo povestea mi s-a părut că seamănă prea mult cu un film de acțiunea de mâna a doua: multe împușcături, cel care urmărește e la rândul lui urmărit, un personaj, Jasper, reușește să scape mereu cu viața indiferent de câți oameni sunt trimiși să-l omoare, multe personaje sunt dependente de un joc video (care are legătură cu Dreamerul) etc.

Am citit totuși cartea până la sfârșit pentru că voiam să văd ce-i cu epidemia aia, de unde a apărut și dacă există vreo modalitate să o oprească, dar trebuie să recunosc că nu mă dau în vânt după astfel de romane de acțiune și că data viitoare o să aleg o carte mai potrivită pentru mine din Strada ficțiunii.