The_Ghost_of_Barry_Fairbrother

Little, Brown, 2012

Am așteptat cu mare nerăbdare cartea pentru adulți a lui J.K. Rowling. Seria cu Harry Potter este în continuare una dintre cele mai dragi mie și aș reciti-o pe nerăsuflate oricând. Și, când ajungi să iubești o carte sau un personaj, invariabil te îndrăgostești și de autor. Așa că am fost foarte încântată când am primit The Casual Vacancy. Am încercat să nu-mi fac prea multe așteptări și să-mi scot din minte că Rowling a creat acel univers minunat din cărțile cu Harry Potter.

Din fericire, tipa știe să povestească așa de bine, încât nu a fost nevoie să-mi impun să nu mă gândesc la Harry: odată ce m-am obișnuit cu noile personaje, am pătrus cu totul în lumea lor și nu m-a preocupat nimic altceva. Când am terminat romanul mi-a fost clar că Rowling poate să scrie extraordinar de bine despre orice vrea, fie că e vorba de o școală de vrăjitori, fie că descrie condițiile mizerabile dintr-un cartier rău famat.

Pagford este un orășel pitoresc din Anglia. Și, precum se întâmplă uneori, locuitorii sunt împărțiți în două tabere adverse. Motivul: Fields, cartierul sărăcăcios aflat la marginea orașului. Unii membri ai consiliului orășenesc vor să-i integreze pe cei din Fields, ceilalți vor ca Yarvil, orașul cel mai mare din zonă, să preia cartierul. Pentru unii pagfordieni, oamenii din Fields sunt niște scursuri ale societății, drogați, prostituate, copii fără nici un viitor. Pentru ceilalți, reprezintă oameni care ar putea să-și ia viața de la capăt dacă le-ai da o mână de ajutor.

În acest context social, moartea subită a lui Barry Fairbrother, unul dintre consilierii pro-Fields, deschide lupta pentru putere din micul Pagford. Și ce mai luptă murdară se dovedește a fi! Evident, cei care doresc să ocupe locul vacant fac parte din cele mai influente familii din oraș și fiecare speră să fie ales fie ca să ducă ideile lui Barry mai departe, fie ca să pună capăt, o dată pentru totdeauna, nebuniei cu Fieldsul.

Cartea este cu atât mai bună, cu cât se concentrează pe familiile respective și pe secretele lor bine păzite. În timp ce părinții sunt ocupați până peste cap cu viitoarele alegeri, copiii lor se droghează, se taie cu lama, fac sex neprotejat. În plus, Fats, fiul adoptiv al directorului de școală, bun prieten cu Barry și care speră să devină consilier, se încurcă cu Krystal Weedon, una dintre cele mai sălbatice și needucabile tipe din liceu, un produs 100% Fields.

Cu cât pătrunzi mai mult în intimitatea oamenilor ăstora, cu atât îți dai seama că prima impresie a fost greșită, că nu există personaje doar bune și personaje doar rele. Fiecare are ceva de ascuns, iar unele secrete sunt de-a dreptul groaznice. Cartea de plină de personaje ipocrite: cei care îi arată cu degetul pe locuitorii din Fields, dar care nu sunt cu nimic mai presus decât cei pe care-i disprețuiesc, cei care acasă își terorizează familiile, dar vor să treacă drept oameni importanți ai comunitații, cei care își neglijează copiii etc.

Iar în timp ce bogații se joacă de-a alegerile, tot săracii și cei bătuți de soartă au de suferit. Pe alocuri a fost foarte dură cartea, dar toate scenele mi s-au părut justificate. Nu poți să scrii despre nedreptăți sociale fără să prezinți niște cazuri concrete.

The Casual Vacancy e un roman excelent, doar cei foarte cârcotași nu au cum să îl aprecieze. Acum parcă-mi pare rău că l-am citit așa repede: ce mă fac până când J.K. Rowling se hotărăște să publice o nouă carte?

Advertisements

FILB 5.4

  • în ultima seară de FILB am avut parte de patru poeți (cinci cu Kei Miller care nu a putut să ajungă din cauza vremii, dar care a citit prin skype)
  • cum îmi place să aud poezii, nu să le citesc, m-am bucurat că organizatorii s-au gândit și la o asemenea seară
  • în schimb, pe cât de simpatici și la obiect au fost Georges Szirtes, Daniel Boyacioglu și Marius Chivu, pe atât de mult și fără cap (uneori) mi s-a părut că a vorbit Mircea Dinescu. Mi-au plăcut foarte mult poeziile pe care le-a citit, am savurat multe dintre picanteriile pe care le-a povestit despre viața de scriitor în comunism, dar nu eram acolo ca să-l aud doar pe el…
  • pentru mine cel mai fain moment al serii a fost când Daniel B. a… interpretat o poezie pe ritmuri de rap – chiar dacă nu am înțeles nici un vers pentru că era în suedeză :))
  • să citiți Vântureasa de plastic a lui Marius Chivu (dar musai să aveți lângă voi un pachet cu șervețele)
  • sper ca și la ediția viitoare să fie o seară de poezie – parcă festivalul e mai complet așa

Nu-mi vine să cred că s-a terminat. La început mă gândeam că 4 zile de festival o să mi se pară un pic prea mult, dar au trecut așa de repede! E incredibil ce să întâmplă la MȚR în serile de festival. Să vezi autori pe care-i admiri, să descoperi alții noi, să poți să schimbi câteva vorbe cu ei… E ceva de-a dreptul magic!

FILB 5.3

Woooooow, ce seară faină a fost! Citisem doar cartea lui Mihai Mateiu și chiar nu știam la ce să mă aștept de la invitații din seara asta. De asta iubesc eu așa mult festivalul ăsta – îmi dă ocazia să descopăr autori pe care poate altfel i-aș trece cu vederea, îmi oferă prilejul de a auzi atâtea păreri diferite despre literatură, scris și aduce pe scena de la MȚR numai și numai oameni minunați.

Nu știu să explic de ce mi s-a părut așa magică întâlnirea de azi. Poate pentru că, deși erau atât de diferiți, s-au potrivit de minune. Scriitorii din seara asta nu au fost exuberanți, nu ne-au făcut să râdem în hohote, nu se numără (încă) printre preferații mei, dar au fost o companie atât de plăcută, încât am uitat de orice altceva. Și mi se pare că în seara asta s-a discutat mai mult despre literatură ca până acum.

Am rămas cu câte o metaforă, povestire, amintire de la fiecare invitat și m-am bucurat să aud vorbindu-se în maghiară (dintr-odată parcă nu mi-a mai fost așa dor de casă 🙂 ). De-abia aștept să citesc cărțile celor trei invitați străini, dar, având în vedere cât de simpatici mi-au fost toți, clar o să-mi placă și ce au scris.

Ps. M-a impresionat Mihai Mateiu cu timiditatea și sinceritatea lui. Și mi-a plăcut mult cum a moderat de Nadine Vlădescu.

FILB 5.2

(Cu întârziere, despre ieri-seară.)

  • a fost a treia lectură din Toate bufnițele la care am asistat în ultimele trei săptămâni. I declare myself its biggest fan!
  • la început Filip a fost cam îmbufn…ițat, dar și-a revenit pe parcurs. Tot nu s-a comparat cu super discuția din Cărturești dintre el și Marius Chivu, dar pe Filip l-aș putea asculta în fiecare zi, indiferent cât de mult sau puțin ar vorbi
  • Lucian Dan Teodorovici ne-a dezvăluit că se gândește deja la un nou roman. Acțiunea va fi plasată la Tichilești (faimoasa leprozerie) și cineva mi-a șoptit că o să fie mai bună decât Copiii lui Hansen, care pe mine m-a impresionat. Așa că acum, de fiecare dată când o să văd numele lui Lucian pe undeva, o să mă întreb: Și cartea? Când apare cartea???
  • Goce Smilevski mi s-a părut destul de retras, dar a zâmbit mereu, ceea ce mă face să cred că s-a simțit bine la FILB. Evident, mă interesează și cartea lui (Sora lui Freud, Polirom) și o să o cumpăr la anu’, de cum apare
  • aseară m-am simțit ca între prieteni – oriunde mă uitam vedeam doar scriitori dragi mie, fețe cunoscute de pe la alte lansări, evenimente, iar pe scenă erau doi dintre autorii mei preferați. Așa seri să tot fie! 🙂

FILB 5.1

  • azi, în prima seară de FILB, am ajuns la MȚR la 5 fără un pic și de-abia am reușit să găsesc o masă liberă, iar de la un moment dat clubul a devenit de-a dreptul neîncăpător – n-am mai văzut așa multă lume până acum! YAY!
  • foooarte mulți fani Coe în sală
  • nici n-am simțit când a trecut timpul: discuția de o oră s-a prelungit, cei din public au pus mult mai multe întrebări decât mai așteptam, scriitorii au fost în mare formă
  • Coe mi s-a părut typically British, dar Self se vede că are sânge american, fie și numai după fuck-urile pe care le spune cu nonșalanță (Coe a scăpat doar vreo două bloody)
  • nu știu dacă aș rezona cu literatura lui Self, dar, wow, ce fain a fost să-l văd și să-l ascult vorbind
  • acum tot ce vreau e să cumpăr o carte de Coe și să mă pun pe citit 🙂
  • ah, ce bine e la FILB!

„Îmi doream să văd ca bufnițele, în beznă, dincolo de forme și contururi”

Polirom, Fiction Ltd, 2012

Norocul mi-a surâs ieri, la Gaudeamus, după ce zilele trecute fusesem în Cărturești și nu aveau cartea. Am întrebat în stânga și-n dreapta dacă a văzut cineva Toate bufnițele pe la standul Polirom, iar când mi s-a confirmat că, da, ESTE, m-am repezit și am cumpărat-o. Am luat-o pe prima de pe raft și, când am ținut-o în mână, mi-a venit să strig ca o nebună că, omg, omg, omg, omg, noua carte a lui Filip, am noua carte a lui FILIP!!! M-am liniștit, am luat și cartea de poezii a lui BAS + Singur în Berlin, am plătit și am plecat.

Cât am stat la târg și tot drumul spre casă m-am gândit doar la Filip și la cartea lui. Am citit Zilele regelui și Degete mici de două ori până acum, le-aș mai reciti și a treia oară, dar parcă voiam ceva nou. Apoi m-am gândit că dacă nu citesc Toate bufnițele ACUM, iar o să o car prin metrouri și autobuze, o să o citesc pe sărite, o să fac lucrurile anapoda, cu mintea tot la carte. Trebuia să o citesc dintr-un foc. Și așa am și făcut. Am început la 22.30 și la 3.10 mă culcam liniștită că am terminat cartea, fericită că e o carte minunată, scrisă anume parcă pentru mine, mulțumită că încă sunt în stare de nebunii din astea. Once a groupie, always a groupie!

Azi-noapte am avut timp să mă împrietenesc cu Luci și Emil. Luci e un puști de 11 ani care, însoțit de câinele Zuri și prietenii lui, face o mulțime de trăsnăi și care mi-a fost simpatic încă de la prima noastră întâlnire, când un fragment din roman a apărut în Dilemateca. Emil e un domn care se mută în orașul de munte în care locuiește Luci și care leagă o prietenie foarte frumoasă cu micul neastâmpărat.

Emil își scrie viața într-un caiet galben, dar nu este una tocmai fericită: a trecut prin bombardamentele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, bunicul și tatăl său au fost închiși de regimul comunist, soția îl înșela în timp ce el era mereu repartizat în orașe tot mai îndepărtate de București, nu a putut niciodată să se apropie de fiica și nepotul lui… Cumva Emil prezintă partea amară a vieții, greutățile care vin odată cu vârsta și, în cazul ăsta, cu regimul politic.

Pe de altă parte, am urmărit cu sufletul la gură aventurile lui Luci. Era mai mult plecat prin păduri, se cățăra pe stânci și făcea baie în râuri reci de munte, din când în când se răzbuna pe fratele mai mare și fugea pe geam când taică-său, beat, voia să-l bată cu cureaua, a ținut vreo 10 zile un șoarece într-un borcan, cadou pentru prietenul lui în vârstă. Petrecea ore întregi cu Emil și îi povestea tot ce făcea. Beau ceai cu miere și lămâie și, în locul lor tainic din pădure, a învățat de la Emil cum să cheme bufnițele.

Poate a contat că îmi doream să văd ca bufnițele, în beznă, dincolo de forme și contururi, îmi doream din suflet, or o asemenea dorință nu se duce pe apa Sâmbetei ca mofturile sau ca poftele. În camera lui de la etaj, din casa doamnei Rugea, am căutat săptămâni în șir secretul, răbdător și încordat, am pășit pe drumul labirintic din cărți, frază cu frază, pagină cu pagină […], iar la toate, permanent, Emil mi-a fost martor. Un martor discret. Și un fel de spectator, pentru că trebuie să fi dat adevărate recitaluri, involuntar, când mă ridicam în picioare, îmi înclinam capul într-o parte, îl țineam țeapăn, roteam doar gâtul și bărbia, mă străduiam să fac ochii cât cepele, mă concentram asupra fiecărui iris sperând că ar fi posibil să-i cresc diametrul ori să i-l scad, mă frământa dacă joacă și culoarea vreun rol și, mereu cu ciudă, regretând că am ochi albaștri și nu cenușii, apăsam pe întrerupătorul de la veioză, aducând noaptea în odaie. După un timp scurt sau lung, niciodată la fel, se auzeau râsul lui Emil și aplauze vagi.

Nu apucai să te întristeze Emil cu ale lui, că imediat își făcea apariția Luci. Iar când Luci se copilărea prea mult, venea iar rândul lui Emil. Și tot așa, din poveste-n poveste, au creat o carte magică, cum numai Filip știe să scrie. A fost cel mai frumos cadou de Moș Nicolae pe care mi l-am făcut 🙂 Acum de-abia aștept lansarea de mâine de la Gaudeamus și cea de pe 28 noiembrie din Cărturești, ca să-l aud povestind despre carte, poate chiar citind din ea. Sunt sigură că starea asta de bine pe care mi-a dat-o romanul o s-o port cu mine mult timp de-acum înainte. Mulțumesc, Filip!

Ich fühle mich in beiden Welten zu Hause

Wilhelm Goldmann Verlag, 2007

Eram cu Vio la talciocul din Bad Homburg și deja îmi cumpărasem vreo 3 cărți în germană, dar când am văzut-o pe asta a spus că trebuie neapărat să o citesc și mi-a dat-o cadou. Am strâmbat puțin din nas când am văzut coperta, dar i-am mulțumit și am pus cartea în geantă, alături de celelalte.

Și uite că, dintre cărțile cumpărate atunci, pe asta am citit-o prima. Recunosc că m-a atras subtitlul (Leben în zwei Welten) și eram curioasă să văd cine e acel Hans din titlu. Începutul e minunat:

Mein Name ist Hatice. Ich bin Türkin mit deutschem Pass, für Politiker ein Paradebeispiel einer gelungenen Integration, für deutsche Männer die verbotene, exotische Frucht und für deutsche Frauen der Grund, ihre Haare zu hassen.

Nu am citit multe cărți în germană; unele au fost traduceri, iar altele au fost scrise de imigranți. Dar parcă nu mă satur să citesc despre diferențele culturale cu care se confruntă atât cei care aleg să locuiască în Germania, cât și despre cum reacționează germanii la tot ce înseamnă „altceva”. Iar dacă am citit despre ruși și greci care s-au mutat acolo, cum să nu citesc și despre turci? (Mai ales că vara asta, cât am stat în Berlin, am mâncat mai mult pe la restaurante turcești, m-am îndopat cu falafel și ayran.)

Mărturiile din carte sunt sincere, amuzante, delicioase – am avut impresia că stau și ascult cum o prietenă dragă și nonconformistă îmi povestește ce-a mai făcut de când nu ne-am văzut.

Astfel am aflat că există trei tipuri de imigranți turci: cei ca părinții ei, care s-au mutat în Germania ca să aibă o viață mai bună, dar n-au renunțat la obiceiurile lor, și care trăiesc cu un picior în Germania și cu celălalt în Turcia, care nu vorbesc aproape deloc germană (cum e mama ei) și care visează să se întoarcă în satul natal când ies la pensie; cei ca surorile ei și frații ei, care încă își acoperă capul cu batic și sunt musulmani practicanți, dar au adoptat destule obiceiuri de la germani; și apoi sunt cei ca Hatice, care s-au emancipat, vorbesc perfect germană, au pașaport german, care spun despre ei că sunt germani de origine turcă.

Turcii le spun nemților Hans și Helga, iar familia lui Hatice o întreabă mereu dacă nu cumva și-a găsit un Hans. Doar are 30 și ceva de ani, cum se poate să nu fie căsătorită încă??? 🙂 Tatăl ei are obiceiul să o invite la o plimbare cu mașina (un Mercedes pe care-l schimbă o dată la patru ani, când apare noul model) și Hatice știe când urmează să vorbească despre situația ei de femeie nemăritată pentru că taică-său începe mereu cu aceeași întrebare: Și, câți ani ai acum? Pe când avea vreo 25 de ani i-a spus că soțul ei trebuie să fie neapărat turc și musulman. Pe la vreo 30, i-a zis că e OK și dacă nu e turc, dar măcar să fie musulman. Iar acum vreo 2-3 ani i-a spus că poate să se mărite și cu un neamț, doar să se mărite odată!

M-au amuzat la nebunie situațiile astea! Uneori diferențele dintre generații sunt atât de mari, încât nici n-are rost să încerci să-i faci pe părinți să te înțeleagă. E mai ușor să-i lași să vorbească, să-ți dea sfaturi, să-și facă griji pentru tine, și tu să-ți vezi de ale tale. Cam așa cum face Hatice: când merge în vizită la ai ei se schimbă înainte să intre în oraș, își ia o rochie lungă în locul celei mini pe care o purtase până atunci. Iar când ai ei vin la ea în Berlin, îi lasă să-i umple frigiderul cu mâncare turcească și o lasă pe mama ei să gătească ce vrea și să o îndoape cu mâncare.

De fapt, despre asta e vorba în carte: despre diferențe. Dintre o țară și alta, dintre o cultură și alta, dintre generații, dintre frați, despre diferențele pe care le observăm zilnic. Dar mai e și despre cum trecem peste ele sau despre cum le acceptăm, despre cum încercăm să fim noi înșine în ciuda lor. Și, din ce povestește Hatice, nu e ușor să fii o nemțoaică de origine turcă în Germania, dar măcar scrie cu mult umor și ironie despre viața ei și știe să ia ce e mai bun din ambele culturi.

Ich fühle mich in beiden Welten zu Hause, der deutschen und der türkischen, bin weder in der einen noch in der anderen nur Gast und schöpfe aus vollen Zügen aus zwei reichhaltigen Kulturen. Ich bin Hatice, mit all den Erfahrungen, Erlebnissen und Wünschen aus beiden Welten, und ich schätze gerade die Andersartigkeit von Deutschen und Türken. […]

«Fühlst du dich deutsch oder türkisch?», werde ich oft gefragt. Ich kann diese Frage nicht eindeutig beantworten, denn ich schlage immer dort Wurzeln, wo ich gerade glücklich bin. Bis vor einigen Jahren waren sie in Duisburg, dann in Berlin. Irgendwann blühte ich kurz in New York auf, das Jahr darauf in einem türkischen Ferienhotel, wo ich gearbeitet habe, um mein Türkisch aufzubessern. Ein Hans war einmal meine Wurzel, und vielleicht verwurzel ich mich bald in einem anderen Hans, je nachdem, wohin der Wüstenwind mich als Nächstes treibt.