I am Nujood, age 10 and divorced

Three Rivers Press, 2010

Nu știu ce să scriu despre cartea asta. Că am citit-o în câteva ore și că încă nu pot să trec peste ea? Că mi se pare incredibil, inuman, strigător la cer că există: 1. țări în care este posibil ca fete de 10-11-12 ani să se căsătorească; 2. tați care își mărită fetele la o asemenea vârstă pentru bani; 3. mame care le spun că „așa e viața, trebuie să taci și să înduri că așa am făcut și eu, iar la un moment dat o să te obișnuiești”?

Nujood nici nu știe bine câți ani are. În sătucul în care locuia, nimeni nu se obosea să-i înregistreze pe nou-născuți. Crede că are cam 10 ani când tatăl ei o anunță că urmează să se mărite cu un bărbat de ~30 de ani. Nu știe ce înseamnă asta, așa că nu protestează. Oricum, nimeni nu ar fi ascultat-o. După nuntă este dusă de soțul ei acasă și violată încă din prima seară. A doua zi, soacra și cumnata o felicită că devenise femeie. O femeie de 10 ani. Mai mult, devine cea mai tânără femeie care să obțină un divorț. Nujood este un simbol: după ce cazul ei a fost mediatizat, alte fetițe căsătorite cu forța și-au luat inima-n dinți și au cerut ajutor.

În unele țări asta se numește trafic de carne vie, pedofilie, iar în altele căsătorie. Dacă astea sunt „tradițiile” din anumite țări, nu pot decât să mă bucur că m-am născut aici și să sper că situația se va schimba în bine în țările respective pentru că nimeni nu merită să fi tratat așa, cu atât mai mult niște copii.

Advertisements

Scriitori și bloggeri

This is a great strength that literary bloggers have. They do not have to write for a mass audience, their excesses are not necessarily reined in by an editor, and so they are free to produce indecent, funny, inappropriate, uplifting, provocative, controversial or unconventional reviews, just as they are free to produce reviews that are vicious.

Nouă autori, cinci bloggeri și niște sandviciuri.

Pe când așa ceva și la noi? 🙂

Vărul Alexandru și alte povești adevărate

Editura Humanitas, colecția Memorii/Jurnale, ediția a II-a, 2008

Sunt genul de persoană care trăiește prea mult în trecut. Încerc să scap de obiceiul ăsta prost, dar nu prea-mi iese 🙂 Oricum, cred că sunt lucruri care nu trebuie uitate și, dacă aș putea, aș citi toate cărțile de memorii, toate jurnalele relevante din perioada comunistă.

Două lucruri mi-au atras atenția când am început cartea: faptul că Adrian Oprescu a scris-o la peste 70 de ani și că limbajul e unul simplu, lipsit de patetism, înverșunare, ură. Autorul spune că l-a ales tocmai pentru că e „cel mai ușor de înțeles pentru toată lumea”.

Mereu sunt șocată de lumea de dinainte și de după. E incredibil cum au putut comuniștii să radă elita, să distrugă valorile, să demoleze minunății de clădiri și să întoarcă totul cu susul în jos. A. Oprescu ajunge la Canal după ce, la 20 de ani, îi este înscenat un proces politic și este declarat dușman al patriei. Avea „origini nesănătoase”, probabil își declarase nemulțumirea față de ce se întâmpla în țară și gata, a devenit dușmanul numărul unu… Evident, moșii care au nostalgia acelor vremuri nu au trecut prin așa ceva, ci au preferat să tacă, să rabde de frig în blocurile nou construite și să rabde de foame, că oricum totul era raționalizat și nu prea aveau ce să cumpere cu banii de salariu, da’ măcar aveau „servici”. Normal că le e dor de vremurile alea!

Am aflat/învățat anumite chestii din carte, chiar dacă pe unele aș fi preferat să nu le știu:

  • o gamelă găurită poate fi reparată îndesându-se bucăți de cârpă în găurile respective, „sigilându-se” apoi la exterior cu săpun.
  • aceeași gamelă servea și la luatul mesei, și la spălatul hainelor.
  • „ghețăria” era o încăpere mică și fără geamuri, neîncălzită și unde deținuții erau duși desculți, ca să alerge mai cu spor când se turna o găleată cu apă rece pe podea.
  • în închisoare se mânca orice, inclusiv buruienile culese din curte, asta dacă aveai noroc să le iei fără să te vadă vreun gardian.
  • deținuții care lucrau la Canal erau (foarte, foarte prost) plătiți pentru munca lor – cât de ironic!!!

Nu am râs când autorul povestea vreo întâmplare amuzantă de la Canal. Cum să râd citind o asemenea carte? Îl admir pe Adrian Oprescu pentru că a avut puterea să își păstreze integritatea și că a ieșit de acolo tot om și nu neom.

În paralel cu Canalul, îmi săpasem micul meu canal. Prin el, străbătând infernul, pătrundeam „pe scurtătură” către o înțelegere a lucrurilor pe care pesemne că n-aș fi dobândit-o niciodată dacă aș fi rămas pe magistrala destinată majorității oamenilor din prima și până în ultima clipă a vieții lor. Astăzi, când, în preajma căminului, privind dansul flăcărilor și ascultând trosnetul poticnit al câte unui lemn, se întâmplă să-mi cântăresc viața, îmi spun că, fără experiența asta trăită când abia ieșisem din adolescență, aș fi îngroșat rândurile imbecililor pe care, de-a lungul timpului, i-am întâlnit în țară și pe alte meleaguri. Canalul m-a învățat să mestec singur tot ce am trăit mai departe și m-a scutit astfel de rușinea de a înțelege lumea nu numai gata mestecată, ci și gata digerată de mințile altora.

Mulțumesc, L., pentru un cadou minunat!

Leviathan

Faber and Faber, 2001

Mereu am impresia că dacă citesc o carte care-mi place la nebunie, trebuie ca și următoarele cărți scrise de același autor să-mi placă la fel de mult. In the Country of Last Things a fost printre cărțile preferate din 2010 și cum la cursul de traduceri am primit multe alte fragmente de Paul Auster (și toate mi-au plăcut), am cumpărat prima carte care mi-a fost recomandată. Mă rog, recomandată e mult spus: am citit la un moment dat, pe un blog, un articol despre Sophie Calle și tipa mi s-a părut fascinantă! Puțin nebună, dar fascinantă. Așa că am comandat cartea în care Sophie apărea sub forma unui personaj.

De ce să fiu rea, am primit ce am dorit: preț de câteva zeci de pagini, am citit despre excentrica Maria Turner. Uneori își alegea câte un om și îl urmărea pe stradă, făcându-i poze. O dată a încercat să se dea drept prostituată. La un moment dat a angajat un detectiv particular care să-i înregistreze fiecare mișcare, ca să vadă ce înseamnă să fii urmărit.

Apoi, după ce partea cu Maria Turner s-a terminat, nu am mai fost încântată de carte. Povestea vieții lui Benjamin Sachs nu mi s-a părut deloc excepțională, interesantă. Toți erau mai mult sau mai puțin ratați în cartea asta. A fost destul de frustrant să nu mă pot atașa de nici un personaj. Dar nu îmi pierd încrederea în Paul Auster. Data viitoare sigur o să aleg o carte care o să-mi placă.

Dacă nu aș avea bani de librărie, aș deschide un anticariat

Pinocchio și Octavian vor să știe cum arată anticariatul meu ideal. La început nu am știut dacă o să răspund provocării lor, din moment ce mie nu-mi plac anticariatele. Da, am spus-o: nu-mi plac anticariatele. Cel puțin astea de pe la noi. Am intrat de câteva ori în cele din pasajul de la Universitate și am fost de-a dreptul scandalizată de prețurile pe care le-am văzut. De ce aș fi dat cu 2-5 lei mai puțin pe o carte deja citită, când, cu acei câțiva lei în plus, puteam cumpăra una nouă? Bine, altfel stă treaba cu anticariatele din străinătate, de unde m-am întors mereu cu câte o carte, la prețuri cât se poate de decente. Având în vedere că în Germania cărțile sunt destul de scumpe, eu consider că 5 euro pe o carte e un adevărat chilipir.

Totuși, m-am gândit care ar fi condițiile pe care ar trebui să le îndeplinească un anticariat ca să mă facă să devin client fidel:

  • ar trebui să fie într-o casă veche și să aibă cărți peste tot. Să fie munți de cărți până în tavan, cărți pe jos, pe mese, pe scaune, să am impresia că am intrat într-un loc magic al cărților pierdute și că orice titlul aș căuta, sigur o să-l găsesc acolo. Iar dacă ar avea și o pisică grasă și tărcată, care să doarmă în cele mai neobișnuite poziții, cu atât mai bine 😀
  • mi-ar plăcea ca acolo să lucreze atât un domn/o doamnă în vârstă, care să știe povestea fiecărei cărți, cât și o persoană tânără, care să-mi recomande cărțile lui/ei preferate.
  • musai, musai să aibă prețuri de anticariat. Prețul e printre singurele motive pentru care aș cumpăra cărți folosite.

Dacă știți un astfel de loc, dați-mi de știre 🙂

The Sea, The Sea

Vintage Classics, 1999

E prima carte de Iris Murdoch pe care o citesc şi sunt multe şanse să fie şi ultima. Aveam nevoie de o carte groasă pe care să o iau cu mine în Germania şi cum asta stătea în bibliotecă de ceva vreme, m-am gândit că e ocazia perfectă să o citesc. În plus, primise premiul Booker Prize, avea un titlul promiţător, ce să mai, mă aşteptasem să mă dea pe spate.

Charles Arrowby este un faimos regizor de teatru și dramaturg, care pe la șaizeci de ani se hotărăște să se retragă din lumea teatrului. Își cumpără o casă pe malul mării, într-un sătuc englez, și își petrece zilele înotând în mare, bucurându-se de priveliște și scriindu-și povestea vieții. Nu știu de ce, dar mie Charles mi-a fost antipatic de la bun început. Nu-mi plac cuceritorii/cuceritoarele în general, iar el a fost un mare Don Juan la viața lui. Trecea de la o prietenă la alta fără să-i pese că săracele fete erau înnebunite după el, fără să se gândească la cât suferă din cauza lui. Iar acum stă liniștit și scrie despre ele.

Dar liniștea lui nu durează mult. Încetul cu încetul, vechi iubite dau buzna peste el, una i se aruncă la picioare și îl imploră să o primească înapoi, alta îl amenință că dacă îndrăznește să fie cu altă tipă o să aibă ea grijă să-i transforme viața într-un iad etc. Ba mai mult, într-o zi, în timp ce se plimba prin sat, o vede pe Hartley, prietena lui din tinerețe, singura fată pe care a iubit-o.

Iar de la întâlnirea cu Hartley, povestea mi s-a părut de-a dreptul enervantă. Deși aceasta este căsătorită, Charles încearcă să o convingă să își părăsească soțul și să fugă cu el. Are impresia că pot lua totul de la capăt, că nimic nu s-a schimbat în toți acei ani în care nu s-au văzut. Pe de altă parte, căsătoria lui Hartley nu e tocmai fericită, dar ea nu concepe să-și lase soțul. El m-a exasperat cu declarațiile de iubire și cu modul în care vedea lucrurile, ea m-a enervat că se încăpățâna să rămână într-o căsnicie care nu mergea, așa, doar de dragul inerției.

Luată pe fragmente, cartea mi-a plăcut. Erau anumite pasaje absolut minunate! Dar per total… zău că nu știu cum de am terminat-o de citit!