La grămadă

Humanitas, 2008

Cartea asta, pe care mi-a împrumutat-o Andreea, a avut parte de un ghinion fantastic! În prima zi când am luat-o în drum spre muncă, m-a prins ploaia prin parc și m-am trezit că s-a udat și cartea. Apoi, peste câteva zile, în timp ce ieșeam din metrou, am băgat cartea direct în banana puțin prea coaptă pe care o aveam în geantă… De obicei sunt foarte atentă cu cărțile pe care le împrumut de la alții, dar acum nu știu ce s-a întâmplat. Bad mojo!

Într-un fel mi se pare că ghinionul ăsta se leagă de ghinionul personajelor din carte. Din cercul intelectualilor care se întâlnesc seara la vin, mulți simt că se pierd în slujbe mărunte, în iubiri care-i țin pe loc, în căsnicii nefericite și nu își pot împlini dorința de a scrie, de a studia, de a publica. Existența asta omenească este ca o povară – toți vor ceva de la ei, toți le spun cum să trăiască, la ce să aspire, unde să lucreze -, dar nu se pot desprinde de ce se întâmplă în jur ca să își împlinească menirea.

Introspecția mi s-a părut cât se poate de bine-venită. Mi-a adus aminte de Jeni și al ei jurnal, în care am citit pentru prima dată despre această generație chinuită. Mulți glorifică interbelicul, dar cei de atunci nu știau cum să scape de povara vremurilor în care trăiau. Mă gândesc dacă nu cumva ni s-au bagatelizat visurile: dacă ei visau să facă lucruri mărețe, să creeze, noi visăm să… fim fericiți, indiferent ce înseamnă asta. Și chiar dacă e greu să fii fericit, uneori tot mi se pare puțin 🙂

Angry Robot, 2011

Vai, ce m-a amuzat cartea asta! Recunosc că și IRL am o afinitate pentru pămpălăi, dar Chesney m-a dat gata! Imaginați-vă un tip pe care mulți îl consideră autist, care a fost crescut de o mamă super religioasă și în fața căreia nimeni nu cuteza să se răzvrătească și care se simte bine doar când este în lumea cifrelor. Ei bine, tipul ăsta puțin șui invocă din greșeală un demon care insistă că odată invocat, trebuie să încheie un pact și să-i ia sufletul. Încă de mic Chesney a auzit povești despre ce loc groaznic e iadul, așa că refuză cu încăpățânare orice fel de pact. Iar de aici până la greva care se declanșează în iad nu e decât un mic pas. Mi s-a părut foarte ingenioasă ideea grevei: păcatul există din timpuri imemoriale, nu? Rolul demonilor e să-i ducă pe oameni în păcat, iar în zilele noastre e foarte ușor să păcătuiești. Demonii sunt tot atâția ca la început, ceea ce înseamnă că trebuie să lucreze mult mai mult ca să facă față numărului din ce în ce mai mare de damnați. Iar când Chesney refuză să semneze pactul, ei văd în asta o șansă să se facă auziți de Satana și să ceară condiții mai bune de muncă. Cum? Simplu: nelucrând demonii, oamenii nu păcătuiesc. Fără lăcomie, invidie, ură și alte asemenea sentimente, oamenilor nu le mai vine să păcătuiască, devenind dintr-odată apatici, lipsiți de orice dorință. Așa că lui Chesney nu-i rămâne decât un singur lucru: să semneze naibii pactul! :))

Editura Trei, colecția Psihologie practică, 2010, traducere din franceză de Delia Șepețean Vasile

Nu m-a prins dintr-odată dragul de copii, dar sunt câteva lucruri pe care vreau să le lămuresc pentru copilul din mine. Am înțeles că Françoise Dolto chiar știe despre ce vorbește, așa că am început cu ea.

Cărțulia de față mi-a deschis ochii în multe privințe, dar e ciudat să compari modul în care vezi cum majoritatea părinților își cresc copiii și cum spun specialiștii că ar trebui să-i crească. Dolto s-a axat foarte mult pe limbaj și a dat exemple de multe cazuri în care situația copiilor s-a îmbunătățit după ce au vorbit despre problemele lor. Și cu asta sunt și eu de-acord: din moment ce vorbești despre ceva, ești conștient de acel ceva și poți să găsești un mod de a rezolva problema.

În schimb, am fost surprinsă să aflu că ea recomanda ca părinții să le spună copiilor doar adevărul: că bunica a murit, nu că e în vacanță, că s-au născut cu o dizabilitate și că nu sunt la fel ca ceilalți copii și că le va fi greu în viață, dar că împreună o să treacă peste orice obstacol, că părinții au divorțat pentru că nu se mai înțeleg, dar asta nu înseamnă că nu îl iubesc în continuare etc. Sunt așa multe lucruri pe care le intuim când suntem mici, pe care pur și simplu le știm, dar Dolto insistă că trebuie să le și auzim, indiferent de cât de mici suntem. Și mai dă un sfat foarte de bun-simț, dar pe care mulți îl ignoră: copiii trebuie lăsați în pace. A, nu ți-e foame, foarte bine, o să mănânci când simți că ai nevoie. Nu îți place să mergi la dans/înot/balet/fotbal, bine, poate găsim altă activitate care să-ți placă. Copiii nu trebuie să facă lucrurile pe care părinții lor n-au avut șansa să le facă, ci trebuie lăsați să-și aleagă singuri interesele, sporturile, lucrurile care le fac plăcere. Dar asta nu înseamnă că trebuie să fie răsfățați. Nici vorbă! Dar una e să îi obligi să facă ceva care nu le place doar pentru a-ți satisface ție, părintelui, o dorință neîmplinită, și alta e să-i lași să devină mici tirani pe care să-i servești 24/7.

Spre deosebire de nevoi, dorințele pot fi rostite și satisfăcute la modul imaginar. Nevoile sunt necesare pentru supraviețuire, pentru sănătate, pentru corp. Nu mă refer numai la nevoile care aduc ceva: a mânca corespunde nevoii de a lua; dar există și nevoia de a face, adică de a îndepărta urina sau excrementele, ca și nevoia de a îndepărta murdăria prin spălat. Copiii simt foarte bine acest lucru și, chiar dacă nu sunt obligați să se spele, vor fi întotdeauna curați dacă li se dă acest exemplu când sunt mici. […] acesta va reuși să facă singur tot ce valorizează în propriii săi ochi și îl va face să fie la fel de plăcut ca și toate acele persoane care îi plac lui.

Joi dimineață o să fiu deja în Germania. Mi-am luat o lună de concediu ca să am timp să îmi văd prietenele și să străbat Berlinul la pas, nu doar cu bicicleta, ca data trecută. Poate că o să am chef să mai scriu, poate că nu, dar în orice caz, o să încerc să citesc cât pot de mult.

Advertisements

Howards End

Dover, 2002

N-am timp, n-am chef, da’ mă enervez când nu reușesc să notez măcar câteva fraze despre ce citesc. Uit așa de multe detalii (ca să nu mai vorbesc de nume de personaje!), din multe cărți rămân numai cu starea pe care mi-au transmis-o. Poate revin la bunele obiceiuri…

Mă bucur mult că l-am descoperit pe Forster, dar îmi pare rău că am început cu Room With a View – evident că o să îi judec toate scrierile comparându-le cu ea, și s-ar putea să fiu prea aspră.

În cărți se poate întâmpla orice: poți, într-o călătorie, să cunoști niște oameni pe care viața să ți-i tot scoată-n cale. Așa au pățit surorile Schlegel: i-au cunoscut pe cei din familia Wilcox, iar apoi i-au tot întâlnit și reîntâlnit. Ba mai mult, Helen, sora mai mică, invitată fiind la Howards End, proprietatea doamnei Wilcox, are un mic flirt cu Paul Wilcox, ceva destul de scandalos pentru acele vremuri (~1910).

“To think that because you and a young man meet for a moment, there must be all these telegrams and anger,” supplied Margaret.
Helen nodded.
“I’ve often thought about it, Helen. It’s one of the most interesting things in the world. The truth is that there is a greater outer life that you and I have never touched – a life in which telegrams and anger count. Personal relations, that we think supreme, are not supreme there. There love means marriage settlements, death, death duties. So far I’m clear. This outer life, though obvious horrid, often seems the real one – there’s the grit in it. It does breed character.”

Chiar după ce problema flirtului e clarificată, există o anumită stânjeneală de fiecare dată când un Schlegel se întâlnește cu un Wilcox. Cele două familii sunt cât se poate de diferite: Margaret și Helen sunt visătoare, idealiste, artistice, ceilalți sunt practici, realiști, down to earth. Și totuși Margaret ajunge să îi placă așa mult doamnei Wilcox, încât aceasta se hotărăște să îi lase cel mai drag lucru pe care-l posedă: Howards End. Dar multe se mai întâmplă până să ajungă Margaret să fie stăpâna casei… Mi s-a părut interesat cum casa aia e un personaj în sine. Toți vorbesc despre ea, vin și pleacă de acolo, o descriu, o închiriază, unii o iubesc, pe alții îi lasă indiferenți – toți se raportează cumva la proprietatea respectivă.

Nu a fost o lectură ușoară pentru mine: mi-e greu să mă pun în pielea personajelor pentru că, duuh, în primul rând fac parte din vremuri pe care nu le cunosc, au alte principii, iar în al doilea rând, trebuie să recunosc că mi s-au părut plictisitoare discuțiile acelea de societate la care participau surorile Schlegel: cum ai ajuta un om cu potențial? I-ai asigura un venit lunar sau pur și simplu i-ai da o sumă de bani și l-ai lăsa să se descurce singur? Asta venind din partea unor oameni din clasa de mijloc care au moștenit micile averi care le permit să discute cum ar face ei pe mecena… Dar până la urmă tot sunt mai simpatici decât membrii familiei Wilcox, care par să aibă un băț mare în fund. Sunt atât de scorțoși, formali, așa cum vrea societatea să fie!

Și dacă tot am pomenit de societate, nu pot să nu mă mir și să mă enervez în același timp de cât de încuiați la minte erau oamenii în acele vremuri! Cum bărbaților li se permitea orice, iar femeile erau ca prinse-n cușcă, orice pas greșit putând să le coste amarnic. Din nou, tot surorile Schlegel sunt cele care știu să ierte, demonstrându-le celorlalți că societatea nu trebuie să aibă ultimul cuvânt. Mișto surorile astea, poate ar trebui să le urmăm exemplul.