The_Ghost_of_Barry_Fairbrother

Little, Brown, 2012

Am așteptat cu mare nerăbdare cartea pentru adulți a lui J.K. Rowling. Seria cu Harry Potter este în continuare una dintre cele mai dragi mie și aș reciti-o pe nerăsuflate oricând. Și, când ajungi să iubești o carte sau un personaj, invariabil te îndrăgostești și de autor. Așa că am fost foarte încântată când am primit The Casual Vacancy. Am încercat să nu-mi fac prea multe așteptări și să-mi scot din minte că Rowling a creat acel univers minunat din cărțile cu Harry Potter.

Din fericire, tipa știe să povestească așa de bine, încât nu a fost nevoie să-mi impun să nu mă gândesc la Harry: odată ce m-am obișnuit cu noile personaje, am pătrus cu totul în lumea lor și nu m-a preocupat nimic altceva. Când am terminat romanul mi-a fost clar că Rowling poate să scrie extraordinar de bine despre orice vrea, fie că e vorba de o școală de vrăjitori, fie că descrie condițiile mizerabile dintr-un cartier rău famat.

Pagford este un orășel pitoresc din Anglia. Și, precum se întâmplă uneori, locuitorii sunt împărțiți în două tabere adverse. Motivul: Fields, cartierul sărăcăcios aflat la marginea orașului. Unii membri ai consiliului orășenesc vor să-i integreze pe cei din Fields, ceilalți vor ca Yarvil, orașul cel mai mare din zonă, să preia cartierul. Pentru unii pagfordieni, oamenii din Fields sunt niște scursuri ale societății, drogați, prostituate, copii fără nici un viitor. Pentru ceilalți, reprezintă oameni care ar putea să-și ia viața de la capăt dacă le-ai da o mână de ajutor.

În acest context social, moartea subită a lui Barry Fairbrother, unul dintre consilierii pro-Fields, deschide lupta pentru putere din micul Pagford. Și ce mai luptă murdară se dovedește a fi! Evident, cei care doresc să ocupe locul vacant fac parte din cele mai influente familii din oraș și fiecare speră să fie ales fie ca să ducă ideile lui Barry mai departe, fie ca să pună capăt, o dată pentru totdeauna, nebuniei cu Fieldsul.

Cartea este cu atât mai bună, cu cât se concentrează pe familiile respective și pe secretele lor bine păzite. În timp ce părinții sunt ocupați până peste cap cu viitoarele alegeri, copiii lor se droghează, se taie cu lama, fac sex neprotejat. În plus, Fats, fiul adoptiv al directorului de școală, bun prieten cu Barry și care speră să devină consilier, se încurcă cu Krystal Weedon, una dintre cele mai sălbatice și needucabile tipe din liceu, un produs 100% Fields.

Cu cât pătrunzi mai mult în intimitatea oamenilor ăstora, cu atât îți dai seama că prima impresie a fost greșită, că nu există personaje doar bune și personaje doar rele. Fiecare are ceva de ascuns, iar unele secrete sunt de-a dreptul groaznice. Cartea de plină de personaje ipocrite: cei care îi arată cu degetul pe locuitorii din Fields, dar care nu sunt cu nimic mai presus decât cei pe care-i disprețuiesc, cei care acasă își terorizează familiile, dar vor să treacă drept oameni importanți ai comunitații, cei care își neglijează copiii etc.

Iar în timp ce bogații se joacă de-a alegerile, tot săracii și cei bătuți de soartă au de suferit. Pe alocuri a fost foarte dură cartea, dar toate scenele mi s-au părut justificate. Nu poți să scrii despre nedreptăți sociale fără să prezinți niște cazuri concrete.

The Casual Vacancy e un roman excelent, doar cei foarte cârcotași nu au cum să îl aprecieze. Acum parcă-mi pare rău că l-am citit așa repede: ce mă fac până când J.K. Rowling se hotărăște să publice o nouă carte?

Advertisements

Două recomandări

Penguin Classics, 2003 Nu a fost nici pe departe la fel de savuroasă ca Three Men in a Boat, dar The Diary of a Nobody a avut părțile ei bune. Într-o vreme în care toți necunoscuții își publicau jurnalele, domnul Pooter se hotărăște să țină și el un jurnal. Având în vedere că totul este respectabil la Pooter – de la slujba de funcționar, la casa în care tocmai s-a mutat cu familia, la aspirațiile pe care le are – unele pagini sunt mai mult sau mai puțin plictisitoare. În definitiv, ce poate să facă un om simplu, dar cu pretenții, ca el? Să se certe și să se împace cu prietenii, să încerce să câștige bunăvoința șefului, să vrea să își aducă băiatul pe „drumul cel bun” și să fie respectat de negustorii din cartier. Dar apoi urmează altele în care totul îi iese pe dos. Săracul Pooter, prin câte îi este dat să treacă! Iar ca un om respectabil ce e, nu știe să facă haz de necaz, ci ia totul în tragic. Cum să nu-ți fie dragi britanicii?

Bath ready – could scarcely bear it so hot. […] On moving my hand above the surface of the water, I experienced the greatest fright I ever received in the whole course of my life; for imagine my horror on discovering my hand, as I thought, full of blood. My first thought was that I had ruptured an artery, and was bleeding to death, and should be discovered, later on, looking like a second Marat, as I remember seeing him in Madame Tussaud’s. My second thought was to ring the bell, but remembered there was no bell to ring. My third was, that there was nothing but the enamel paint, which had dissolved with boiling water. I stepped out of the bath, perfectly red all over, resembling the Red Indians I have seen depicted at an East-End theatre.

Se pare că domnul Pooter a fost un personaj atât de iubit (dar, mai mult ca sigur, și ridiculizat), încât s-a creat un adjectiv inspirat din numele lui – Pooterish – care înseamnă să te iei prea în serios.

Random House, 2008

Nu știu cum de n-am citit mai repede ceva scris de Miéville. Știam de el de la prietenii mei SF-iști, dar așa fac eu mereu – amân, amân și iar amân. Ei bine, Un Lun Dun a fost o minunăție de carte! O combinație foarte reușită între, aș zice eu, Coraline și Neverwhere ale lui Gaiman. Mare parte din acțiune se întâmplă în UnLondon (Un Lun Dun, get it? 🙂 ), o extensie subterană a Londrei. Nimic nu e „normal” în UnLondon: cei de acolo trăiesc în blocuri construite din televizoarele, scaunele, prăjitoarele de pâine care au fost aruncate la gunoi în Londra, există un cartier al fantomelor și unul în care girafe nebune aleargă după tine ca să te mănânce, așa că mai bine te ții departe de el. Oh, câte ciudățenii se mai găsesc în acel oraș: mai există un bărbat ale cărui cuvinte prind viață, altul care strânge o armată de umbrele stricate în vederea unei bătălii decisive, un pod pe care e al naibii de greu să ajungi, tomberoane-ninja etc. Dar, ca în orice carte pentru adolescenți, și lumea asta este amenințată cu dispariția: Smog (da, un fum rău, rău de tot!) vrea s-o cucerească, iar apoi să iasă la suprafață ca să pună stăpânire și asupra Londrei.

M-a ținut mereu în priză și, chiar dacă eram convinsă că o să se termine cu bine, au fost atâtea întorsături de situație, că nu mai știam ce să cred! :)) Îmi plac fantasy-urile astea drăguțe, pline de personaje nebune. De multe ori tânjesc după ficțiune adevărată, nu după siropoșenii inspirate din viața reală :D, așa că astfel de cărți îmi satisfac pe deplin pofta de ireal.

‘That?’ Jones pointed at what looked like a shirt, racing madly through the air. ‘When washing blows away in London, if it stays in the air long enough, it blows all the way here. Then it’s free. Never has to come down.’

The Suspicions of Mr Whicher

 Bloomsburry, 2009

Îmi place să nu mă documentez înainte să citesc o carte pentru că surpriza descoperirii e cât se poate de plăcută. La fel și cu The Suspicions of Mr Whicher: mă așteptam să dau peste o carte polițistă care să mă țină cu sufletul la gură în primele zile de concediu și mai ales în avion. Mare mi-a fost bucuria când am văzut că acest domn Jack Whicher a existat, că „romanul” nu e roman deloc, ci e o carte de istorie: istoria începutului detectivisticii.

Rău îmi pare de crima care a avut loc la Road Hill House, dar dacă așa ceva nu s-ar fi petrecut, poate că Whicher nu ar fi ajuns atât de faimos. De fapt, a fost atât de faimos, încât mari scriitori din perioada respectivă au făcut din el un personaj în romanele lor: Dickens, Wilkie Collins etc. Whicher a fost unul dintre cei mai buni detectivi de la Scotland Yard. Avea o intuiție extraordinară și a rezolvat majoritatea cazurilor care i-au fost încredințate. Nu s-a păstrat nici un portret de-al lui, dar nu puțini sunt cei care l-au descris în romane, jurnale, ziare.

Jack Whicher was one of the original eight Scotland Yard officers. In the eighteen years since the detective force had been formed, these men had become figures of mystery and glamour, the surreptitious, all-seeing little gods of London. Charles Dickens held them up as models of modernity. They were as magical and scientific as the other marvels of the 1840s and 1850s – the camera, the electric telegraph and the railway train. Like the telegraph and the train, a detective seemed able to jump through time and place; like the camera, he seemed able to freeze them – Dickens reported that ‘in a glance’ a detective ‘immediately takes an inventory of the furniture’ in a room and makes ‘an accurate sketch’ of its inhabitants. A detective’s investigations, wrote the novelist, were ‘games of chess, played with live pieces’ and ‘chronicled nowhere’.

Kate Summerscale a făcut o enormă muncă de cercetare ca să scrie cartea asta. Epoca victoriană e descrisă în toată splendoarea ei, de la maniere la invenții, de la prețuri la scriitori, de la pudoare la secrete rușinoase. Printre cele mai fascinante lucruri mi s-a părut pătrunderea realității în ficțiune. Autoarea sugerează (zic „sugerează” pentru că nu mai țin minte exact dacă afirmația ei e documentată sau dacă e doar o presupunere) că Charlotte Brontë s-ar fi inspirat din cazul familiei Kent (locuitorii de la Road Hill House) când a scris Jane Eyre: domnul Kent era căsătorit, avea copii, dar a avut o relație cu doica. Familia, cu tot cu doică, s-a mutat dintr-un sat într-altul din cauza bârfelor. Kent susținea că soția lui e nebună, iar când aceasta a murit, s-a căsătorit cu doica, a făcut copii cu ea (cel mai mic dintre ei este omorât la Road Hill House), iar copiii din prima căsătorie sunt marginalizați de către ambii părinți. Iar ăsta e doar unul dintre multele exemple din carte.

Acum îmi pare rău că nu mi-am notat romanele polițiste care au fost scrise în perioada respectivă. Sunt convinsă că ar fi ieșit o listă pe cinste! Uneori mi-e ciudă că citesc pe reader și nu pot să îndoi fizic colțuri, nu pot să iau stiloul și să mâzgălesc câteva idei pe ultima pagină.

Oricum, n-am mai citit o carte victoriană de secole! Îmi prinde așa bine să schimb aerul, să trec dintr-un secol într-altul. Dar cred că m-aș sătura dacă aș citi prea multe cărți clasice. Trecutul m-a fascinat dintotdeauna, recunosc că mi-ar fi plăcut să fi dat la Istorie. Și chiar dacă The Suspicions of Mr Whicher nu e o carte clasică, evident, tot reușește să te transpună cu totul în acele vremuri, ceea ce e minunat!

 

La grămadă

Humanitas, 2008

Cartea asta, pe care mi-a împrumutat-o Andreea, a avut parte de un ghinion fantastic! În prima zi când am luat-o în drum spre muncă, m-a prins ploaia prin parc și m-am trezit că s-a udat și cartea. Apoi, peste câteva zile, în timp ce ieșeam din metrou, am băgat cartea direct în banana puțin prea coaptă pe care o aveam în geantă… De obicei sunt foarte atentă cu cărțile pe care le împrumut de la alții, dar acum nu știu ce s-a întâmplat. Bad mojo!

Într-un fel mi se pare că ghinionul ăsta se leagă de ghinionul personajelor din carte. Din cercul intelectualilor care se întâlnesc seara la vin, mulți simt că se pierd în slujbe mărunte, în iubiri care-i țin pe loc, în căsnicii nefericite și nu își pot împlini dorința de a scrie, de a studia, de a publica. Existența asta omenească este ca o povară – toți vor ceva de la ei, toți le spun cum să trăiască, la ce să aspire, unde să lucreze -, dar nu se pot desprinde de ce se întâmplă în jur ca să își împlinească menirea.

Introspecția mi s-a părut cât se poate de bine-venită. Mi-a adus aminte de Jeni și al ei jurnal, în care am citit pentru prima dată despre această generație chinuită. Mulți glorifică interbelicul, dar cei de atunci nu știau cum să scape de povara vremurilor în care trăiau. Mă gândesc dacă nu cumva ni s-au bagatelizat visurile: dacă ei visau să facă lucruri mărețe, să creeze, noi visăm să… fim fericiți, indiferent ce înseamnă asta. Și chiar dacă e greu să fii fericit, uneori tot mi se pare puțin 🙂

Angry Robot, 2011

Vai, ce m-a amuzat cartea asta! Recunosc că și IRL am o afinitate pentru pămpălăi, dar Chesney m-a dat gata! Imaginați-vă un tip pe care mulți îl consideră autist, care a fost crescut de o mamă super religioasă și în fața căreia nimeni nu cuteza să se răzvrătească și care se simte bine doar când este în lumea cifrelor. Ei bine, tipul ăsta puțin șui invocă din greșeală un demon care insistă că odată invocat, trebuie să încheie un pact și să-i ia sufletul. Încă de mic Chesney a auzit povești despre ce loc groaznic e iadul, așa că refuză cu încăpățânare orice fel de pact. Iar de aici până la greva care se declanșează în iad nu e decât un mic pas. Mi s-a părut foarte ingenioasă ideea grevei: păcatul există din timpuri imemoriale, nu? Rolul demonilor e să-i ducă pe oameni în păcat, iar în zilele noastre e foarte ușor să păcătuiești. Demonii sunt tot atâția ca la început, ceea ce înseamnă că trebuie să lucreze mult mai mult ca să facă față numărului din ce în ce mai mare de damnați. Iar când Chesney refuză să semneze pactul, ei văd în asta o șansă să se facă auziți de Satana și să ceară condiții mai bune de muncă. Cum? Simplu: nelucrând demonii, oamenii nu păcătuiesc. Fără lăcomie, invidie, ură și alte asemenea sentimente, oamenilor nu le mai vine să păcătuiască, devenind dintr-odată apatici, lipsiți de orice dorință. Așa că lui Chesney nu-i rămâne decât un singur lucru: să semneze naibii pactul! :))

Editura Trei, colecția Psihologie practică, 2010, traducere din franceză de Delia Șepețean Vasile

Nu m-a prins dintr-odată dragul de copii, dar sunt câteva lucruri pe care vreau să le lămuresc pentru copilul din mine. Am înțeles că Françoise Dolto chiar știe despre ce vorbește, așa că am început cu ea.

Cărțulia de față mi-a deschis ochii în multe privințe, dar e ciudat să compari modul în care vezi cum majoritatea părinților își cresc copiii și cum spun specialiștii că ar trebui să-i crească. Dolto s-a axat foarte mult pe limbaj și a dat exemple de multe cazuri în care situația copiilor s-a îmbunătățit după ce au vorbit despre problemele lor. Și cu asta sunt și eu de-acord: din moment ce vorbești despre ceva, ești conștient de acel ceva și poți să găsești un mod de a rezolva problema.

În schimb, am fost surprinsă să aflu că ea recomanda ca părinții să le spună copiilor doar adevărul: că bunica a murit, nu că e în vacanță, că s-au născut cu o dizabilitate și că nu sunt la fel ca ceilalți copii și că le va fi greu în viață, dar că împreună o să treacă peste orice obstacol, că părinții au divorțat pentru că nu se mai înțeleg, dar asta nu înseamnă că nu îl iubesc în continuare etc. Sunt așa multe lucruri pe care le intuim când suntem mici, pe care pur și simplu le știm, dar Dolto insistă că trebuie să le și auzim, indiferent de cât de mici suntem. Și mai dă un sfat foarte de bun-simț, dar pe care mulți îl ignoră: copiii trebuie lăsați în pace. A, nu ți-e foame, foarte bine, o să mănânci când simți că ai nevoie. Nu îți place să mergi la dans/înot/balet/fotbal, bine, poate găsim altă activitate care să-ți placă. Copiii nu trebuie să facă lucrurile pe care părinții lor n-au avut șansa să le facă, ci trebuie lăsați să-și aleagă singuri interesele, sporturile, lucrurile care le fac plăcere. Dar asta nu înseamnă că trebuie să fie răsfățați. Nici vorbă! Dar una e să îi obligi să facă ceva care nu le place doar pentru a-ți satisface ție, părintelui, o dorință neîmplinită, și alta e să-i lași să devină mici tirani pe care să-i servești 24/7.

Spre deosebire de nevoi, dorințele pot fi rostite și satisfăcute la modul imaginar. Nevoile sunt necesare pentru supraviețuire, pentru sănătate, pentru corp. Nu mă refer numai la nevoile care aduc ceva: a mânca corespunde nevoii de a lua; dar există și nevoia de a face, adică de a îndepărta urina sau excrementele, ca și nevoia de a îndepărta murdăria prin spălat. Copiii simt foarte bine acest lucru și, chiar dacă nu sunt obligați să se spele, vor fi întotdeauna curați dacă li se dă acest exemplu când sunt mici. […] acesta va reuși să facă singur tot ce valorizează în propriii săi ochi și îl va face să fie la fel de plăcut ca și toate acele persoane care îi plac lui.

Joi dimineață o să fiu deja în Germania. Mi-am luat o lună de concediu ca să am timp să îmi văd prietenele și să străbat Berlinul la pas, nu doar cu bicicleta, ca data trecută. Poate că o să am chef să mai scriu, poate că nu, dar în orice caz, o să încerc să citesc cât pot de mult.

Howards End

Dover, 2002

N-am timp, n-am chef, da’ mă enervez când nu reușesc să notez măcar câteva fraze despre ce citesc. Uit așa de multe detalii (ca să nu mai vorbesc de nume de personaje!), din multe cărți rămân numai cu starea pe care mi-au transmis-o. Poate revin la bunele obiceiuri…

Mă bucur mult că l-am descoperit pe Forster, dar îmi pare rău că am început cu Room With a View – evident că o să îi judec toate scrierile comparându-le cu ea, și s-ar putea să fiu prea aspră.

În cărți se poate întâmpla orice: poți, într-o călătorie, să cunoști niște oameni pe care viața să ți-i tot scoată-n cale. Așa au pățit surorile Schlegel: i-au cunoscut pe cei din familia Wilcox, iar apoi i-au tot întâlnit și reîntâlnit. Ba mai mult, Helen, sora mai mică, invitată fiind la Howards End, proprietatea doamnei Wilcox, are un mic flirt cu Paul Wilcox, ceva destul de scandalos pentru acele vremuri (~1910).

“To think that because you and a young man meet for a moment, there must be all these telegrams and anger,” supplied Margaret.
Helen nodded.
“I’ve often thought about it, Helen. It’s one of the most interesting things in the world. The truth is that there is a greater outer life that you and I have never touched – a life in which telegrams and anger count. Personal relations, that we think supreme, are not supreme there. There love means marriage settlements, death, death duties. So far I’m clear. This outer life, though obvious horrid, often seems the real one – there’s the grit in it. It does breed character.”

Chiar după ce problema flirtului e clarificată, există o anumită stânjeneală de fiecare dată când un Schlegel se întâlnește cu un Wilcox. Cele două familii sunt cât se poate de diferite: Margaret și Helen sunt visătoare, idealiste, artistice, ceilalți sunt practici, realiști, down to earth. Și totuși Margaret ajunge să îi placă așa mult doamnei Wilcox, încât aceasta se hotărăște să îi lase cel mai drag lucru pe care-l posedă: Howards End. Dar multe se mai întâmplă până să ajungă Margaret să fie stăpâna casei… Mi s-a părut interesat cum casa aia e un personaj în sine. Toți vorbesc despre ea, vin și pleacă de acolo, o descriu, o închiriază, unii o iubesc, pe alții îi lasă indiferenți – toți se raportează cumva la proprietatea respectivă.

Nu a fost o lectură ușoară pentru mine: mi-e greu să mă pun în pielea personajelor pentru că, duuh, în primul rând fac parte din vremuri pe care nu le cunosc, au alte principii, iar în al doilea rând, trebuie să recunosc că mi s-au părut plictisitoare discuțiile acelea de societate la care participau surorile Schlegel: cum ai ajuta un om cu potențial? I-ai asigura un venit lunar sau pur și simplu i-ai da o sumă de bani și l-ai lăsa să se descurce singur? Asta venind din partea unor oameni din clasa de mijloc care au moștenit micile averi care le permit să discute cum ar face ei pe mecena… Dar până la urmă tot sunt mai simpatici decât membrii familiei Wilcox, care par să aibă un băț mare în fund. Sunt atât de scorțoși, formali, așa cum vrea societatea să fie!

Și dacă tot am pomenit de societate, nu pot să nu mă mir și să mă enervez în același timp de cât de încuiați la minte erau oamenii în acele vremuri! Cum bărbaților li se permitea orice, iar femeile erau ca prinse-n cușcă, orice pas greșit putând să le coste amarnic. Din nou, tot surorile Schlegel sunt cele care știu să ierte, demonstrându-le celorlalți că societatea nu trebuie să aibă ultimul cuvânt. Mișto surorile astea, poate ar trebui să le urmăm exemplul.

Girl meets boy

Canongate, 2008

„Girl meets boy, I said. In so many more ways than one.”

Știam vag despre colecția celor de la Canongate cu mituri reinventate. În schimb nu știu cine sau ce mi-a stârnit interesul să cumpăr tocmai cartea asta. Un rol important l-a avut coperta – nu-i așa că tipa e frumoasă, visătoare, complet lipsită de griji? Mi se pare o poză foarte reușită, un chip pe care nu-l uiți ușor.

Girl meets boy se bazează pe povestea lui Iphis, fata pe care mama ei o crește ca pe un băiat, și care ajunge să se îndrăgostească de cea mai bună prietenă a ei. În seara de dinaintea nunții, Iphis este cuprinsă de disperare și își dă seama că nu o să-și poată satisface mireasa din moment ce nu e bărbat. Așa că se roagă zeilor să o ajute, iar a doua zi se are loc metamorfoza ei în bărbat, iar astfel poate să se căsătorească liniștit/ă (Metamorfozele lui Ovidiu, cartea a IX-a).

Chiar dacă aici nu există astfel de transformări miraculoase, povestea mi-a plăcut mult mai mult decât cea originară. De fapt, Girl meets boy este una dintre cele mai gingașe, magice, extraordinare cărți pe care le-am citit. EVER! În 164 de pagini e concentrată atâta frumusețe, încât nu mă puteam opri din zâmbit, ba pe alocuri mi-a tăiat pur și simplu respirația.

Iubirea nu e ceva ce poate fi îngrădit sau etichetat. Nu e un sentiment care să țină cont de rasă, de sex sau de vârstă. Nu poți să o suprimi, nu poți să o ignori. E ceva care te copleșește, care te face să uiți de prejudecăți, de norme, de toți ceilalți. De aceea e atât de minunată.

My head, something happened to its insides. It was as if a storm at sea happened, but only for a moment, and only on the inside of my head. My ribcage, something definitely happened there. It was as if it unknotted itself from itself, like the hull of a ship hitting rock, giving way, and the ship that I was opened wide inside me and in came the ocean.
He was the most beautiful boy I had ever seen in my life.
But he looked really like a girl.
She was the most beautiful boy I had ever seen in my life.

Și uite așa, în câteva ore, Girl meets boy a devenit una dintre cărțile mele de suflet. O s-o citesc și recitesc de multe ori, o s-o iau din raft și o s-o deschid la întâmplare și sigur o să mai îndoi un colț de pagină, o să memorez mici propoziții fără să vreau, doar pentru că le-am citit de foarte multe ori și pentru că mi-au plăcut mult, o să fiu mereu îndrăgostită de ea.

I had not know, before us, that every vein in my body was capable of carrying light, like a river seen from a train makes a channel of sky etch itself deep into a landscape. I had not really known I could be so much more than myself. I had not know another body could do this to mine.

The Bicycle Book

HarperPress, 2011

Experiența mea cu bicicleta nu e foarte vastă, dar e plină de momente-cheie: de la cum mă ducea bunicul pe bicicletă, la cum am învățat să mă dau pe bicicletă, la concursurile pe care le făceam la țară cu băieții, la prietenii din liceu care erau „bițari”, la bicicleta verde pe care am cumpărat-o de la un vecin de scară cu 50 de lei și care mi-a fost furată, la viitoarea bicicletă pentru Baia Mare care nu știu încă de care o să fie: de damă, de oraș, de trekking…

Așa că mi se pare firesc să citesc o carte despre biciclete. Ba chiar pot să spun că a fost o carte… pasională 🙂 306 pagini în care se vorbește despre biciclete, și nici una care să mă fi plictisit. E în mare parte și meritul autoarei, care se vede că iubește bicicletele și care a mers chiar și în India ca să se documenteze.

Avem așa: povești despre ricșe, despre cum să-ți construiești un cadru adecvat nevoilor tale, sfaturi despre cum să circuli în siguranță prin oraș, o istorie foarte interesantă a Tour de France, interviuri cu campioni ai mountain bikingului, plus multe informații despre biciclete și bicicliști pe care nu le-aș fi aflat altfel.

Fiecare nou eseu (în total sunt 11) m-a învățat ceva nou, dar toate transmiteau același lucru: odată ce te-ai urcat în șa și ai început să pedalezi, rămâi pentru totdeauna îndrăgostit de libertatea pe care ți-o dă bicicleta. Din Amsterdam până-n Delhi, fie că pedalezi de plăcere sau ca să-ți câștigi existența, fie că ninge, plouă sau sunt 40 de grade afară, biciclistul și bicicleta devina una. Și așa și e: când mergi pe bicicletă uiți de orice altceva, te concentrezi doar la trafic; nu ai timp să te gândești la probleme, la serviciu, la iubitul care te-a părăsit… În plus, mi se pare că există o anumită voluptate în a merge pe bicicletă: nu ai un motor care să facă lucrurile pentru tine, ci trebuie să pedalezi, să înfrunți traficul și vremea, să nu te dai bătut. Recompensa după ce ai ajuns din punctul A în punctul B: simți că poți face orice.

Dar unul dintre amănuntele care m-au amuzat și pe care nu o să le uit repede e legat de femei și mersul pe bicicletă. Pe la 1890 era de neconceput ca o femeie să urce pe așa ceva. Societatea era atât de tâmpită, încât le interzicea femeilor să stea călare.

At this stage in the late nineteenth century, nicely brought-up young ladies were discourage even as children from sitting on see-saws or riding hobby horses, and no one over the age of fourteen would do anything to prove they actually had legs. […] Besides, the results of sitting astride a machine and then leaning forward were too horrible to contemplate. The constant friction of the saddle on the genitalia must inevitably lead to masturbation, and masturbation must lead to a new race of popeyed  nymphomaniacs riding around Britain in a state of frenzied arousal. Cycling would ruin the ‘feminine organs of matrimonial necessity’, according to one French expert.

Iar de aici până la a inventa tot felul de biciclete care să ascundă picioarele femeilor nu a fost decât un pas:

The marketplace responded predictably. For a time, framemakers either offered side-saddle options (complex, ugly and unstable) or looked for ways to make the rider vanish. The Cherry’s Screen was a device shaped like a large pair of wings which was designed to block the sight of a lady’s ankles from prurient view. For those women who continued to insist on outraging public decency by sitting astride, a new range of products appeared which were designed to eliminate ‘harmful pressure’, including saddles with so many holes in them they were almost unrideable.

Din fericire au existat femei cărora li s-au părut aberante toate aceste îngrădiri și care au încercat să găsească niște soluții mai umane:

The Rational Dress Society, founded in 1881, tried to deal with both the cycling problem and the corsetry issue at once. ‘What’, asked the Society’s President Lady Harberton rhetorically, ‘can be the true state of intelligence of a creature which deliberately loads itself with quantities of useless material round its legs […] and then, in order to correct the ugliness of such a dress, squeezes in its body until the vital functions can only be carried on imperfectly?’ The Society’s solution – the introduction of looser, lighter clothing or ‘Bloomers’ (huge pantaloons tied at the ankle) – produced mixed results.

Eu, care nu mă omor după non-ficțiune, am citit cartea asta pe nerăsuflate. Iar acum mă uit cu jind la bicicleta mea care stă sprijinită de bibliotecă și tare aș mai vrea să ies și să mă plimb cu ea.