Drumul egal al fiecărei zile

Polirom, colecția Fiction Ltd, ediția a V-a revăzută, 2008

La târgul din vară tocmai terminasem de citit Dimineață pierdută și cum eram fascinată de carte, am zis că trebuie să mai citesc și altceva de Gabriela Adameșteanu, așa că am cumpărat Drumul egal… și Provizorat. Dar după bunul meu obicei, le-am cumpărat, le-am pus în bibliotecă și acolo au rămas până acum.

Bună carte Drumul egal al fiecărei zile, dar al naibii de sufocantă! Am citit-o cu noduri în gât și cu sentimentul că nu am aer, că devin claustrofobică. Și cum să nu simt asta când personajul principal, Letiția, trăiește în aceeași cameră cu mama și cu fratele acesteia, unchiul Ion? De mică, până când a mers la facultate în București, cei trei au locuit la comun pentru că mama ei și-a părăsit soțul și nu avea altundeva unde să se ducă. Iar după ce acesta ajunge în închisoare pentru că cei din familia lui „au făcut politică”, nici nu mai au cum să spere la ceva mai bun.

Dacă s-ar face un audiobook după romanul ăsta, vocea care ar citi din carte ar trebui să fie cât se poate de monotonă: să nu urce și să nu coboare, nici bucuroasă, nici tristă, ci cât se poate de plată și de neschimbată. Nu zic asta ca pe ceva rău, dimpotrivă, mi s-a părut fascinant cum povestirea curgea, dar era în așa fel scrisă încât eu nu am văzut nici un suiș și nici un coborâș: totul a fost egal, de la prima până la ultima pagină. Iar asta a contribuit semnificativ la senzația de apăsare, de sufocare pe care mi-a dat-o cartea.

Cu dosarul meu prost, aveam, într-adevăr, toate șansele să nu intru. Într-un fel, chiar speram asta și-mi promiteam să plec în alt oraș și să intru într-o fabrică, așa cum scria în multe cărți pe care le citeam și în ziare. N-aș mai fi stat atunci cu unchiul Ion și cu mama, nu m-aș mai fi gândit că, picând la admitere, i-am făcut de râs în tot orașul. Dar, mai ales, în mod sigur, acolo aveau să mi se întâmple mereu lucruri neprevăzute și zilele mele n-aveau să se mai înece, ca acum, în obișnuință. Și-atunci teama de încercările care m-ar fi așteptat se ascundea imediat în îndoială și îmi spuneam repede că ar fi un lucru prea deosebit ca să mi se întâmple mie.

Dar Letiția intră la facultate și se mută din camera cu două persoane, într-una cu cinci. Viața ei de la cămin seamănă foarte mult cu ce știu de la mama: fetele își schimbă hainele între ele, au grijă una de alta, se leagă prietenii pe viață. Doar că Letiția pare mereu cea mai rezervată dintre ele, cea mai retrasă. Asta poate și pentru că știe ce vrea: să scape din lumea aceea cu zile egale. Iar când îl întâlnește pe Petru, cel care o va ajuta să publice lucrările bazate pe studiile unchiului Ion, știe ce are de făcut.

Având în vedere că nu știu ce se putea publica și ce nu în 1975, anul apariției cărții, am fost surprinsă să citesc o carte atât de încărcată politic: tatăl Letiției fusese închis de către comuniști, cariera unchiului Ion avusese de suferit din cauza aia, Letiția este chemată la Cadre, are loc o ședință unde se propune scoaterea din UTC a unui coleg de-al Letiției etc. Dacă poate cineva să mă lămurească sau să-mi recomande vreo carte despre cenzura din perioada respectivă, îi mulțumesc anticipat 🙂

Letiția mi se pare reprezentativă pentru mulți din generația aceea: oameni care vedeau salvarea în București, în a merge la facultate, în a deveni cineva. Pe de altă parte, generația respectivă ne-a format pe noi, ne-a crescut să vrem și noi mai mult, mai bine, mereu mai mult, mereu mai bine, tot mai mult, iar acum mi se pare greu să-i conving că se poate și cu mai puțin 🙂

Advertisements

Gaudeamus – miah!

M-am blazat sau ce naiba, dar nu mă mai bucur de târgurile de carte.

În primul rând, nu mai merg de plăcere. Acum trebuie să stau x ore la stand și să încerc să mă dau din calea tuturor, pentru că mai mult încurc decât ajut.

În al doilea rând, nu mă mai atrag reducerile, cărțile la 5 lei, la 10 lei, la -30%.

În al treilea rând, nu mă mai atrag cărțile de la târg: sunt aceleași pe care le găsesc și în librării.

În al patrulea rând, nu mă mai atrag cărțile: am o grămadă de cărți necitite pe care nici nu-mi mai vine să le citesc. M-am reprofilat oarecum pe cărți în engleză și recuperez toți anii în care nu știam de Bookdepository. Cumpăr prea puține cărți românești, iar majoritatea sunt scrise de români. Iar de când Polirom a lansat e-bookurile la un super preț, nu mai îmi vine să dau banii pe cărți „pe copac mort”, vorba lui Jen.

Prin urmare, am cumpărat 3 cărți de la târg (eu, care în alți ani cumpăram de la 10 în sus și-mi dădeam toți banii pe așa ceva…):

  • Stigmata: pentru că îmi plac romanele grafice, iar pe ăsta nu l-aș fi citit în original
  • Prima mea carte: pentru că e vorba de… prima carte 🙂
  • Primul meu porno: pentru că volumul e coordonat de Marius Chivu și am încredere în gusturile/recomandările lui
Trebuie să mai citesc din ce cărți am, să apară altele pe care să vreau să le am cu orice preț, iar apoi poate că o să-mi revină entuziasmul și de cumpărat, și de mers la târguri de carte…

Două cărți cu femei

 Am citit clasici de prin generală până prin a X-a, când am descoperit literatura contemporană. Pe atunci citeam și cărți de la bibliotecă, multe de pe la prieteni. Nu mă interesa prea mult ce citeam, dar mă pricepeam de minune să ascund romanele sub culegerile de matematică și să citesc pe furiș. Și, evident, dădeam peste cele mai bune cărți în perioada tezelor și nu mă puteam desprinde de ele: le citeam roasă de vinovăție pentru că știam că trebuia să mă pregătesc pentru examene, dar pur și simplu poveștile erau mai fascinante decât orice altceva.

Cum-necum, asta e prima carte de Jane Austen pe care o citesc. Scrisese Dragoș despre romanul ăsta și subiectul mi s-a părut interesant. Se pare că acum am din nou răbdare când vine vorba de clasici și din când în când îmi place să mă întorc în trecut.

Totul a fost așa de clar în cartea asta: cine sunt personajele simpatice, care sunt antipaticii, și nu aveam nici un dubiu despre cum urma să se termine. Eu doar am stat comod în pat și am lăsat personajele să-și vadă de treabă, știind că totul o să fie bine. Când citesc astfel de cărți mereu mă bucur că trăiesc în secolul XXI, că eticheta e mai degrabă inexistentă și că dacă nu-mi place o persoană pot foarte bine să o evit, nu trebuie să mă prefac că n-am nimic cu ea doar pentru că „așa se cuvine”. În romanul lui Austen, nu se cuvenea ca Anne, fiica mijlocie a unui baronet, să se mărite cu un ofițer de marină sărac. Ce conta că se iubeau, că el era bine-crescut! Așa că tatăl și sora mai mare au avut o atitudine dezaprobatoare față de logodna celor doi, iar prietena de familie, care ținea locul mamei și în care Anne avea încredere, o persuadează să rupă logodna. Șapte ani mai târziu, Anne e tot nemăritată, Frederick devine căpitan și câștigă o mulțime de bani de pe urma războaielor, iar destinul face ca cei doi să se reîntâlnească.

Jane Austen nu își iartă contemporanii: îi ridiculizează pe cei de viță nobilă și face din ei cele mai nesuferite personaje și are o afinitate pentru oamenii simpli, care au devenit cineva prin faptele și munca lor, și nu prin rangul moștenit. Nu mi-ar fi plăcut să trăiesc în epoca lui Austen pentru că nu știu cum aș fi reacționat față de acea etichetă și față de acele reguli nescrise: le-aș fi acceptat resemnată, m-aș fi revoltat și aș fi încălcat eticheta sau m-aș fi simțit în elementul meu? Oricum, mi se pare îngrozitor că Anne se considera deja neinteresantă și bătrână la 27 de ani, că soțul lui Mary (sora ei mai mică) nu simțea că e (și) de datoria lui să aibă grijă de educația copiilor, că era un adevărat ritual când voiai să vizitezi pe cineva și că trebuia să prezinți scuze elaborate când refuzai o invitație. Brrr, ce vremuri grele!

 Corgi Books, 1987

Începusem să citesc cartea asta prin anul I sau II, dar atunci nu m-a prins și am lăsat-o deoparte. Cum mi s-a făcut dor de Pratchett și nu puteam să trec la a XI-a carte din serie fără să o fi citit pe asta, am spus să-i mai dau o șansă. Evident, acum mi-a plăcut mult de tot.

Al optulea fiu al unui al optulea fiu este mereu ales să devină vrăjitor. De data asta, al optulea fiu al unui al optulea fiu a fost o fată. O fată vrăjitor nu s-a mai pomenit până acum, iar familia încearcă să o protejeze pe Esk și îi ascunde faptul că a fost aleasă să fie cineva. Dar nu ai cum să te împotrivești destinului, iar în cele din urmă o trimit pe Esk cu Granny Weatherwax în Ankh-Morpork. Când profesorii-vrăjitori de la Unseen University aud că o fată vrea să devină vrăjitor râd de ea și-i trântesc ușa în nas. Doar că mai târziu ajung să-i mulțumească pentru că a salvat lumea…

Îmi place așa de mult de Pratchett că știe cum să râdă (și să ne facă să râdem) de toate prejudecățile din ziua de azi. Ironiile lui sunt minunate, iar imaginația lui nu are limită. Nu cred că am mai întâlnit un scriitor de care să mă îndrăgostesc atât de repede și de profund. Nu îl dau pe Pratchett pe 10 Murakami, iar o lume ca Discworld nu o să mai fie nimeni în stare să inventeze. Sunt convinsă că după ce o să termin de citit toate cărțile lui o să le iau iar de la capăt și tot așa.

Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit

Polirom, 2000

Până să citesc scrisorile astea, imaginea mea despre Eminescu era una cât se poate de falsă. Știam unele poezii (mai ales cele din bibliografia obligatorie…), le ascultasem pe profele de română povestind despre „Luceafărul poeziei românești”, iar, în general, lumea avea numai lucruri bune de zis despre el. Mă rog, aici m-am pierdut, căci ele se refereau la poet, nu la om. Da, știam de sifilisul lui, de poeziile lui porno, dar astea îl făceau doar mai interesant, nu erau nicidecum motive ca să ridic din sprânceană. Și, evident, știam de iubirea lui mare pentru Veronica Micle… M-am mulțumit cu așa puține detalii despre viața lui pentru că niciodată nu s-a numărat printre preferații mei, deci nu mi-am dat interesul să aflu mai multe.

Citind totuși în Amintiri din Junimea de Negruzzi cum că Eminescu își cam făcea de cap la București în timp ce Veronica suferea la Iași, am vrut neapărat să citesc corespondența dintre cei doi (mă rog, partea asta de corespondență) ca să văd cum e descrisă relația lor de către ei, nu de terți.

Oho, ce surprize am avut parcurgându-le scrisorile! E fascinant să vezi cum un zeu se clatină și cade de pe soclu sub ochii tăi. Din cele 93 de scrisori inedite, unele mai lungi, altele mai scurte, unele scrise în grabă, altele pătate de lacrimi, am ajuns la concluzia că Eminescu-bărbatul era un porc, cel puțin în ceea ce privește relația lui cu Veronica. Între 1879-1882, deși o alinta (Cuță, Nicuță, Poțoțoni etc) și deși continua să-i promită câte-n lună și-n stele, a evitat-o pe cât a putut. A găsit felurite pretexte ca să nu meargă la Iași (prea puține zile libere, prea puțini bani, merge la cură, reorganizări la Timpul etc) și a făcut tot posibilul ca nici ea să nu vină la București (hotelul e prea scump pentru ea, se oferă să-i găsească gazdă, ba stai, că se mută el etc)… Nu e de mirare că Veronica s-a supărat și i-a cerut să-i înapoieze scrisorile și a rupt relația cu el. Doar că se vede că ține mult la el, căci peste un an iar corespondau…

Sărbătorile, îngerul meu cel dulce care nu vrei să mă crezi, le-am petrecut bolnav între cei patru pereți ai miei. […] Dacă însă este cineva în Iași care să zică că m-a văzut petrecând, acela minte. N-am nici viață, nici mângâiere, nici petrecere fără de tine și cum că n-am, cum că nu pot avea, vei vedea-o poate mai curând de cum crezi. Ție-ți trebuie să mor eu ca tu să crezi deplin în iubirea mea.

Scrisorile lui sunt un amestec de dulcegării, milă de sine și planuri care nu se vor realiza niciodată. Eminescu amână întâlnirile cu Veronica și nu face nimic ca să fie aproape de cea fără de care, singur declară, nu poate trăi. Poate că nu voia să se însoare cu ea, ci doar să știe că e în Iași, la dispoziția lui, dar în vremurile în care trăiau astfel de relații nu erau tolerate. Nu își dă seama, sau nu vrea să-și dea seama, că Veronica îl vrea lângă ea, așa bolnav și sărac cum e…

Draga mea copilă,
Nu-mi slăbi și nu te întrista dar nici nu-mi ținea de rău tăcerea ori amânarea de răspuns, nici nu-mi imputa lucruri pe cari cu cuvânt nu le poți. Posito c-aș veni la Iași; ce-ar rezulta de aci, ce-aș putea să fiu în Iași? Amploiat la primărie? Pentru a te vedea suferind pe tine și de gura lumii și de neajunsuri. Dacă mi-am băgat capul în jug și nu-l țin e tocmai pentru că-mi ești dragă, tocmai că numai pentru tine trăiesc. […] Alegerea mea, precum știi, nu e greu de făcut. Sau rămân jurnalist și atunci cată să mai așteptăm ce-o ieși din suplica ta din Cameră, sau Pomârla și atunci nu mai aștept nimic, ci te iau pur și simplu și ne ducem cu toții la țară. Mai cu chiria casei din Iași, mai cu una alta ai putea să-ți ții fetele la pension.

Nu am de ce să amestec poetul cu bărbatul, dar mi-ar fi plăcut să fi știut și de latura asta a lui. Sunt fascinante viețile astea mai puțin cunoscute ale oamenilor faimoși. Ajungi să îți dai seama că în spatele sclipirii de geniu se află tot un om, de multe ori mai păcătos sau mai nebun decât mulți alții. Și poți să chicotești sau să te îmbufnezi, dar măcar ai un portret complet.

Lumânările ard până la capăt

Curtea Veche, Colecția Byblos, ediția a doua, 2011, traducere de Anamaria Pop

Cartea asta am cumpărat-o în aceeași zi cu Bunicuța pierdută. Voiam să mai citesc și alți maghiari în afară de Esterházy, care nu mi-a plăcut deloc.

Povestea din Lumânările ard până la capăt e cât se poate de clasică în comparație cu cea din Bunicuța pierdută, iar asta îi dă un farmec aparte. Nici nu mi se pare că o poveste despre prietenie și trădare, așa cum e asta, ar putea avea loc în vremurile noastre. Prietenii vin și pleacă azi, nu prea găsești oameni care să și rămână, sau care să vrei tu să rămână. Dar e de-ajuns să mă gândesc la mama și la O., care se cunosc și sunt la fel de apropiate de mai bine de 25 de ani, ca să-mi dau seama că they don’t make friendships like they used to… Bine, o am pe Martha, dar ea e așa de departe…

În fine, revenind la carte, am stat cu sufletul la gură ca să aflu de ce generalul și Konrád, odată prieteni inseparabili, ajung să nu-și mai vorbească timp de 41 de ani și de ce așteaptă generalul cu atâta nerăbdare reîntâlnirea cu cel care l-a trădat. Da, avea de gând să se răzbune, dar după ce a așteaptat atâția ani, după ce a ajuns la o anumită vârstă, vrea doar să i se confirme ce a bănuit că s-a întâmplat în acea zi la vânătoare…

Evident, la mijloc e o femeie. Evident, generalul avea prea mare încredere în Konrád și credea că acesta îi este mai apropiat decât în realitate. Evident, unul a dat totul, celălalt a profitat din plin de asta și tot nu i-a fost de-ajuns. Atunci unde e prietenia în povestea asta? E în anii aceia în care generalul nu bănuia nimic și în care Konrád încă se putea preface.

– Ar fi bine de știut, spune generalul de parcă ar vorbi pentru sine, dacă pur și simplu există prietenie. Nu mă refer la bucuria resimțită de doi oameni atunci când se întâlnesc, asta numai pentru că într-o anumită perioadă a vieții au gândit la fel despre anumite lucruri, au avut aceleași păreri și gusturi, aceleași preferințe. Asta nu-i prietenie. Uneori, am impresia că prietenia e cea mai puternică relație din lume… poate din cauza asta-i atât de rară. Ce stă la baza ei? Simpatia? E prea puțin… simpatia nu poate fi suficientă… doi oameni nu pot să rămână împreună doar pentru că se simpatizează. Poate altceva? Poate că la baza tuturor relațiilor dintre oameni există un grăunte de atracție erotică? […] Am crezut că prietenia este relația cea mai nobilă care poate exista între două ființe. […] Omul își imaginează că prietenia este o datorie; și tata a crezut la fel. Dar la fel ca îndrăgostitul, nici prietenul nu așteaptă răsplată pentru sentimentele sale. Nu dorește recompensă și nu-l consideră o persoană perfectă pe cel ales drept prieten, îi cunoaște greșelile și-l acceptă așa cum e, cu toate consecințele de rigoare. Acesta ar fi idealul. […] Dacă un om îi oferă celuilalt întregul optimism al tinereții, devotamentul maturității, iar în final îi dăruiește tot ce poate dărui cineva semenului său, încrederea oarbă, absolută, pasionată, dar vede că celălalt este infidel și ticălos, are oare dreptul să se simtă jignit, să pretindă răzbunare? Dar cel care se simte ofensat și vrea să se răzbune, cel înșelat și părăsit, a fost oare un prieten? Iată, cu astfel de aspecte teoretice m-am ocupat după ce am rămas singur.

A fost cea mai tristă carte despre prietenie pe care am citit-o…

Despre FILB 4

Festivalul International de Literatura de la Bucuresti (FILB), aflat la a patra editie, va avea loc anul acesta in perioada 7-9 decembrie, in binecunoscuta locatie de la Muzeului Taranului Roman / Clubul Taranului.
Reunite de tema „Tara adoptiva”, nume importante ale scenei literare europene contemporane vor sosi la Bucuresti: Paul Bailey (Marea Britanie) – reintrat in atentia cititorilor datorita editiei in limba romana a cartii Unchiul Rudolf (Humanitas, 2010), scriitorul de origine sirba Bora Ćosić (stabilit in Germania) – unul dintre cei mai originali si reprezentativi scriitori din fosta Iugoslavie, caruia Editura Art i-a publicat in traducere cea mai importanta carte a sa (Cea mai faimoasa familie din istoria omenirii), Jean Mattern (Franta) – scriitor tradus in limba romana de Editura Polirom (romanele Baile Kiraly si Lapte si miere) si editor de succes la Gallimard, Lidija Klasić – scriitoare si jurnalista de origine sirba, stabilita de asemenea in Germania, Roman Simić (Croatia) – scriitor, dar si organizator si director de programe al renumitului festival european „Short Story in Zagreb”, Goce Smilevski (Macedonia) – laureatul din 2010 al Premiului pentru Proza al Uniunii Europene (cu o carte aflata in pregatire la Polirom) si Gheorghi Gospodinov (Bulgaria) – unul dintre cei mai importanti scriitori ai momentului, dar si un dramaturg si scenarist de succes, din opera caruia Editura Cartier pregateste editia in limba romana a cartii Un roman natural.

Am început să număr deja zilele. Au mai rămas doar 32!!!!! 😀