Matei Brunul

  Polirom, colecția Fiction Ltd, 2011

Nu pot decât să mă bucur de inițiativa câtorva edituri românești de a pune la dispoziția cititorilor e-bookuri. Nu sunt o fană înfocată a lor pentru că nu mă pot desprinde de cărțile clasice, dar îmi convine de minune să plătesc mai puțin pentru același text. Iar în cazul lui Matei Brunul, am ales să cumpăr e-bookul pentru că puteam să-l am pe loc, cu câteva zile înainte ca romanul să apară în librării. Bravo, Polirom, sunt mândră de tine 🙂

De când a scris Lucian pe blog că lucrează la un nou roman, am știut că o să-l citesc de cum apare și bine am făcut. Nu țin minte să fi spus despre ce e vorba în carte, iar dacă a spus, atunci cu atât mai bine că am o memorie proastă, dar am citit cartea fără să știu la ce să mă aștept și fiecare pagină a fost plină de surprize, am reușit să mă sincronizez cumva cu povestea și am intrat în ritmul ei.

Cu cât citesc mai multe cărți despre comunism, cu atât nu mă mai miră absurditatea regimului. În schimb, indignarea și revolta îmi sunt la fel de puternice, ba uneori mă sperii pe mine însămi de cât de înverșunată sunt în a ponegri regimul acela.

Căci în Matei Brunul tocmai despre asta e vorba: de regimul care prin absurditatea și imbecilitatea sa distruge viața unui om. Acțiunea romanului e împărțită pe două planuri temporale: unul înainte ca Matei să-și piardă memoria și cel de-al doilea în care tovarășul Bojin, la ordinele partidului, încearcă să facă din săracul om fără memorie un cetățean-model al socialismului.

Matei Bruno, care a imigrat în Italia cu părinții prin ’40, e păpușar. A refuzat să intre în afacera familiei și a făcut ce a vrut: a terminat facultatea de actorie, iar apoi a descoperit marionetele. Părinții se văd nevoiți să-l lase să-și urmeze visul și îl ajută să-și găsească de muncă la Teatrul de Păpuși din București. Evident, totul se schimbă odată cu abdicarea regelui, iar Matei ajunge să fie arestat. Este torturat ca să recunoască o vină pe care nu o avea, judecat și condamnat, trimis la Canal – totul parcă e desprins din realiatea absurdă și îngrozitoare a acelor ani.

Matei Brunul este cel care iese din închisoare și care nu-și amintește nimic din ultimii 20 de ani. Este Omul Nou. Nu ai cum să-l judeci pe bietul om care nu știe bine cine e, de unde vine, ce a pățit, ce e cu lumea în care s-a trezit. E ca o cocă în mâinile partidului. Fac ce vor cu el, din el.

Era datoria pe care o simțea față de tovarășul Bojin, datoria față de partid, chiar dacă partidul nu căpătase nicicând o formă concretă, însă simțise de-atâtea ori intervenția lui, de la garsoniera în care stătea până la primul loc de muncă, ba chiar și înainte de momentele astea, iertarea partidului o simțise odată cu eliberarea din închisoare, unde ajunsese pentru o faptă de care nu-și mai amintea, n-avea cum să-și amintească, dar trebuia să fie una gravă, una măcar rușinoasă, de vreme ce tovarășul Bojin îi spusese că motivul arestării fusese unul politic. Nu era vorba nici măcar de datorie, era vorba despre dorința de răscumpărare. Trebuia să-și răscumpere greșelile, indiferent care fuseseră acestea, trebuia să și le răscumpere cu orice preț pentru a putea respira liber, fără povara vinii, în noua societate în care i se oferise, cu atâta bunăvoință, un loc.

Săracul Bruno! Din ce scria pe blog, lui Lucian îi era frică de reacția cititorilor odată parcursă prima jumătate a cărții. Eu sigur nu am ce să-i reproșez! Da, am sperat până la ultima pagină că un miracol se va întâmpla și Bruno își va da seama ce minciuni i-a turnat Bojin și mai ales de ce, dar știam că așa ceva nu se poate. Reeducarea a dat roade… Mi-a amintit de Winston din 1984, care și el e reeducat și ajunge să iubească partidul pe care odată îl ura.

Nu aș putea să-i găsesc un cusur cărții, nici dacă aș vrea. Pentru mine a fost un exemplu de carte perfect scrisă, de la început până la sfârșit. Nu am nici un reproș, numai vorbe de bine. Cinci zile am trăit în lumea lui Bruno și mi-a fost tare, tare greu să mă despart de el, deși știam că n-am cum să-l ajut. Dar de gândit la el, încă mă gândesc…

 

Advertisements

Lately…

Nu pot să zic că brusc și dintr-odată mi-a trecut starea de letargie, dar sâmbătă m-am entuziasmat la culme când am cumpărat e-bookul cu Matei Brunul (al lui Lucian Dan Teodorovici, pentru necunoscători). Știu, știu, am spus că nu mai îmi cumpăr cărți până la târg, dar dacă am păcătuit deja o dată (mi-am luat Exuviile apărute în Top 10+ pentru că nu-mi mai găsesc ediția cartonată și cu autograf!!! – vă rog dați-mi înapoi cartea!), de ce să mă opresc? Bine, așteptam deja de ceva timp să apară Matei Brunul, iar când am văzut că pot să o am pe loc, n-a mai contat sub ce formă ajunge la mine. Deci, trec la condică primul e-book românesc pe care-l cumpăr și recunosc că sunt multe cărți de la Polirom care mi-au făcut cu ochiul și pe care cred că o să le iau tot în formatul ăsta.

Așa… apoi am citit două cărți cel puțin interesante în ultimul timp. Prima e Inima cusută, pe care la început am tot ocolit-o, parcă nu-mi venea să mă apuc de ea. Dar din momentul în care am citit prima pagină, am fost complet absorbită de poveste. Chiar dacă unora li s-a părut a fi o carte siropoasă, mie mi-a plăcut combinația asta dintre realism magic și iubire; mi-a plăcut croitoreasa tăcută și care și-a acceptat resemnată soarta; mi-a plăcut cum cosea povești de iubire, unea destine, vindeca răni cu acul și ața. Iar copiii ei nu sunt mai prejos: fiecare are un dar aparte, un talent – la unii e vizibil de la naștere, alții îl dobândesc mai târziu, dar cert este că nu sunt ca toți ceilalți. Fac un mare deserviciu cărții că nu scriu nici un citat ca să vedeți ce stil frumos și molcom de a povesti are Carole Martinez. Și chiar dacă e o poveste siropoasă, important e că m-am bucurat citind-o, că m-a relaxat, că a fost cartea potrivită la momentul potrivit.

 

 

Cu delete a fost cu totul altceva. Citisem un articol în The New York Times sau Guardian despre cartea asta și credeam că o să-mi ofere soluția la cum poți să uiți. Nu știam la ce să mă aștept de la o carte „tehnică”, având în vedere că eu nu citesc astfel de cărți – nici măcar o carte de Freud nu am reușit să termin -, dar cel puțin prima parte a fost pe gustul meu: autorul a prezentat istoria memoriei, mecanismele de care oamenii s-au folosit ca să nu uite, dar și faptul că uitarea e un proces normal, firesc, de care avem nevoie ca să mergem mai departe. Având în vedere că în ziua de azi avem acces la zeci de mijloace de stocare a informației, ne este din ce în ce mai greu să uităm, fie că e vorba de o beție (pozele de pe Facebook nu mint), fie de o despărțire (zecile de poze de pe hard disk ne aduc aminte de el/ea), iar asta nu are cum să fie bine pentru psihicul nostru. Iar cam aici se termină și fascinația mea pentru carte: autorul intră în detalii tehnice, se axează pe datele care sunt preluate, stocate și folosite de către motoarele de căutare, iese din sfera tangibilului și intră în lumea internetului. Sincer, puțin îmi pasă ce face Google cu urmele pe care eu le las pe internet, eu voiam să aflu chestii mai practice :)) Prin urmare, nu am avut răbdare să termin cartea și ultimele 20 de pagini cred că o să rămână pe vecie necitite.

Acum citesc Portretul lui M, o carte de memorii foarte tristă, dar despre un subiect care mă fascinează: copiii cu autism. Sigur, una e să urmărești aventurile unui copil autist într-un roman, iar alta e să citești despre un caz real. Oricum, după ce o termin mă apuc de Matei Brunul, care știu sigur că o să-mi placă 😀

Deci, da, cred totuși că mi-am revenit.

.

Cred că e astenia de toamnă or something, dar nu am spor la citit și nici chef de scris pe blog, deși ultimele 2 cărți au fost foarte interesante. Poate îmi revin peste câteva zile…