Polirom, colecția Fiction Ltd, 2011
Nu pot decât să mă bucur de inițiativa câtorva edituri românești de a pune la dispoziția cititorilor e-bookuri. Nu sunt o fană înfocată a lor pentru că nu mă pot desprinde de cărțile clasice, dar îmi convine de minune să plătesc mai puțin pentru același text. Iar în cazul lui Matei Brunul, am ales să cumpăr e-bookul pentru că puteam să-l am pe loc, cu câteva zile înainte ca romanul să apară în librării. Bravo, Polirom, sunt mândră de tine 🙂
De când a scris Lucian pe blog că lucrează la un nou roman, am știut că o să-l citesc de cum apare și bine am făcut. Nu țin minte să fi spus despre ce e vorba în carte, iar dacă a spus, atunci cu atât mai bine că am o memorie proastă, dar am citit cartea fără să știu la ce să mă aștept și fiecare pagină a fost plină de surprize, am reușit să mă sincronizez cumva cu povestea și am intrat în ritmul ei.
Cu cât citesc mai multe cărți despre comunism, cu atât nu mă mai miră absurditatea regimului. În schimb, indignarea și revolta îmi sunt la fel de puternice, ba uneori mă sperii pe mine însămi de cât de înverșunată sunt în a ponegri regimul acela.
Căci în Matei Brunul tocmai despre asta e vorba: de regimul care prin absurditatea și imbecilitatea sa distruge viața unui om. Acțiunea romanului e împărțită pe două planuri temporale: unul înainte ca Matei să-și piardă memoria și cel de-al doilea în care tovarășul Bojin, la ordinele partidului, încearcă să facă din săracul om fără memorie un cetățean-model al socialismului.
Matei Bruno, care a imigrat în Italia cu părinții prin ’40, e păpușar. A refuzat să intre în afacera familiei și a făcut ce a vrut: a terminat facultatea de actorie, iar apoi a descoperit marionetele. Părinții se văd nevoiți să-l lase să-și urmeze visul și îl ajută să-și găsească de muncă la Teatrul de Păpuși din București. Evident, totul se schimbă odată cu abdicarea regelui, iar Matei ajunge să fie arestat. Este torturat ca să recunoască o vină pe care nu o avea, judecat și condamnat, trimis la Canal – totul parcă e desprins din realiatea absurdă și îngrozitoare a acelor ani.
Matei Brunul este cel care iese din închisoare și care nu-și amintește nimic din ultimii 20 de ani. Este Omul Nou. Nu ai cum să-l judeci pe bietul om care nu știe bine cine e, de unde vine, ce a pățit, ce e cu lumea în care s-a trezit. E ca o cocă în mâinile partidului. Fac ce vor cu el, din el.
Era datoria pe care o simțea față de tovarășul Bojin, datoria față de partid, chiar dacă partidul nu căpătase nicicând o formă concretă, însă simțise de-atâtea ori intervenția lui, de la garsoniera în care stătea până la primul loc de muncă, ba chiar și înainte de momentele astea, iertarea partidului o simțise odată cu eliberarea din închisoare, unde ajunsese pentru o faptă de care nu-și mai amintea, n-avea cum să-și amintească, dar trebuia să fie una gravă, una măcar rușinoasă, de vreme ce tovarășul Bojin îi spusese că motivul arestării fusese unul politic. Nu era vorba nici măcar de datorie, era vorba despre dorința de răscumpărare. Trebuia să-și răscumpere greșelile, indiferent care fuseseră acestea, trebuia să și le răscumpere cu orice preț pentru a putea respira liber, fără povara vinii, în noua societate în care i se oferise, cu atâta bunăvoință, un loc.
Săracul Bruno! Din ce scria pe blog, lui Lucian îi era frică de reacția cititorilor odată parcursă prima jumătate a cărții. Eu sigur nu am ce să-i reproșez! Da, am sperat până la ultima pagină că un miracol se va întâmpla și Bruno își va da seama ce minciuni i-a turnat Bojin și mai ales de ce, dar știam că așa ceva nu se poate. Reeducarea a dat roade… Mi-a amintit de Winston din 1984, care și el e reeducat și ajunge să iubească partidul pe care odată îl ura.
Nu aș putea să-i găsesc un cusur cărții, nici dacă aș vrea. Pentru mine a fost un exemplu de carte perfect scrisă, de la început până la sfârșit. Nu am nici un reproș, numai vorbe de bine. Cinci zile am trăit în lumea lui Bruno și mi-a fost tare, tare greu să mă despart de el, deși știam că n-am cum să-l ajut. Dar de gândit la el, încă mă gândesc…
