Luni m-am simtit copil si m-am apucat sa citesc Jim Nasturel si Lukas, mecanicul de locomotiva [Michael Ende]. Am fost cat se poate de suparata sa vad ca nu am rabdare sa citesc cartea, ca nu ma face sa zambesc, ca nu mai sunt copil. Oftand, am inchis cartea si am luat alta la rand: Café au lait, de Julian Barnes. Prima mea intalnire cu cartile domnului Barnes a fost in clasa a 11-a, cand mi-am cumparat si am citit Metroland. Din pacate, cartea mi-a lasat un gust amar. Am incercat sa-l dreg citind Cu ochii in soare, dar nu a mers. Si nici povestirile din Café au lait nu m-au ajutat sa-mi schimb parerea despre Julian Barnes; ramane un autor cu care nu o sa ma reintalnesc repede.
Apoi au urmat cateva zile de-a dreptul boeme. Timpul liber mi-l petreceam in mijlocul patului, cu ciocolata si limonada, cu un pix in mana si inconjurata de o multime de cataloage aduse de la Targul de carte din Londra. Cataloage lucioase, colorate, mari si mici; cataloage ale caror carti as fi vrut sa am posibilitatea sa le comand si sa le citesc pe toate; cataloage care prezentau carti de care nu m-as fi atins vreodata; si, peste toate aceste minunatii trona uRMa, dornica sa se joace sau, dimpotriva, adormind cu nesimtire pe scumpele mele cataloage.
Ziua de joi a fost rezervata pentru Fric a lui Stefan Agopian. Nu e tocmai genul meu de carte, dar unele pasaje au fost asa de reale, incat nu m-am putut abtine sa nu zambesc si sa spun “oricui i s-ar fi putut intampla asta”. Iar daca Fric a fost putin mai jos de “so und so”, povestirile de la sfarsitul cartii au fost chiar dragute. Cred ca incep sa devin putin mai open-minded in legatura cu literatura erotica sau poate ca doar mi-a placut cum au fost scrise povestirile astea si atat 🙂
Joi seara mi-am cautat cartea pentru ziua urmatoare. M-am uitat in biblioteca: “asta e prea groasa”, “asta nu suna chiar asa de interesant ca atunci cand am cumparat-o”, “de asta nu am chef”, “as fi vrut alta carte de la autorul X, nu asta”. M-am uitat si pe reader; tot nimic. Am primit mai multe sugestii pe YM in legatura cu ce sa citesc, dar nici una nu m-a incantat. In cele din urma am cedat si am acceptat sa citesc Pinball, 1973 [Haruki Murakami]. Nici cu Murakami nu sunt prietena. Lui Cata ii placuse foarte mult La capatul lumii si in tara aspra a minunilor si in cele din urma am citit-o si eu. Mi s-a spus despre Pinball, 1973 ca e o carte “ca o dupa-masa de vara”. Se pare ca avem notiuni diferite in ceea ce priveste conceptul de “dupa-masa de vara”. Da, am citit-o intr-o dupa-masa, dar nu am simtit acea usuratate a verii; nu am simtit gust de pepene sau de inghetata cu frisca si glazura de ciocolata; a fost o carte prea light ca sa-mi ramana in minte.
Iar acum stau si imi rod unghiile si oftez si scriu si sterg si ma stramb si ma foiesc si ma ridic de la birou si ma asez iar si tot nu reusesc sa scriu niste prezentari. Mi-au placut asa de mult cartile alea, incat orice as scrie mi se pare lipsit de frumusetea pe care am regasit-o in ele. Si atunci fac tot posibilul ca sa aman ce am de facut.