Intrarea Soarelui

Editura Polirom, colectia ego.Proza, 2008

Legaturi bolnavicioase a fost prima carte din ego.Proza pe care am cumparat-o. In 2006 eram in clasa a XII-a si toti colegii mei vorbeau despre filmul cu Legaturile. Eu in schimb am gasit cartea intr-o librarie si am citit-o. Cartea nu m-a impresionat mai deloc asa ca nu m-am mai uitat si la film.

Intrarea Soarelui mi s-a parut de mii de ori mai buna ca Legaturile. In primul rand, este mai bine, mai serios scrisa. E o carte cu niste scene destul de dark: nu stii daca ceea ce se intampla e real sau tine de domeniului fantasticului. Iar ritmul mi se pare hipnotic de-a dreptul: ma afundam in poveste si de-abia imi ridicam ochii din carte.

Normal, pe langa ritm si stil, conteaza si povestea. Sau povestile. Am citit un interviu in Noua literatura in care autoarea zicea ca ar fi o singura poveste. Eu prefer sa vad in continuare doua povesti: cea cu Emi si Sal copii si cea cu Emi si Sal adulti. I’m a control freak si mereu trebuie sa stiu tot ca sa pot controla tot. Ei bine, acum acest “tot” a fost asa de bine dozat incat si acum mai am nelamuriri. Autoarea nu a jucat cinstit, cu toate cartile pe fata, ci mai scotea din cand in cand cate-un as din maneca. De obicei cand ma asteptam mai putin. Iar in final a castigat jocul: mi-a placut mult de tot cartea.

Visa sa poata sta cuibariti amandoi in varful patului si sa fie uitati, pentru o saptamana sau poate chiar si mai mult, sa se hraneasca cu iaurt si alune, sa spuna povesti si somnul sa nu-i viziteze niciodata.

Lovely! 🙂

Advertisements

Unchiul Rudolf

Editura Humanitas, colectia Cartea de pe noptiera, 2009

Imi plac cartile astea micute si cu povesti frumoase. Sunt modul ideal de a petrece zilele lenese de toamna.

Unchiul Rudolf a fost cel mai bun prieten al meu duminica asta. L-am cunoscut cand Andrei a ajuns in gara din Londra. El, unchiul Rudolf, il astepta pe peron. Andrei avea 7 ani, Rudolf 30 si ceva. Andrei fusese trimis din Romania de catre tatal sau, Rudolf plecase de bunavoie, ca sa isi urmeze visul de a fi cantaret de opera. Si chiar reuseste: devine unul dintre cei mai mari tenori de opereta. Iar acum, pe langa faima si bogatie, se alege si cu un nepot.

Andrei se va numi Andrew de cum coboara din tren. Unchiul il va ajuta sa lase in urma “tara de bestii” si “limba interzisa”. Il va ajuta sa invete engleza, se va ocupa de educatia lui si, mai important, va fi mereu alaturi de el. Va fi cel mai bun prieten al sau.

Abia cand implineste 18 ani unchiul ii spune de ce tatal sau a trebuit sa-l trimita la el, de ce parintii lui nu s-au mai intors ca sa-l ia cu ei.  Chiar dupa ce cunoaste adevarul Andrew nu se indeparteaza de unchiul sau, ci merge in continuare peste totul cu el, il asteapta in cabina sa in timp ce acesta e pe scena, se plimba impreuna prin Europa.

Toata lumea ar trebui sa aiba un unchi Rudolf; cineva care sa fie langa tine mereu, care sa te sustina si sa te incurajeze. Cineva care sa aiba grija de tine. Tare mi-a placut relatia celor doi; era asa de calda, asa de frumoasa. Prea frumoasa ca sa fie adevarata, totusi 🙂

Singurul repros pe care i-l fac autorului este ca s-a cam grabit cu sfarsitul si i-a iesit ceva foarte telenovelistic. Dar asta nu ma impiedica sa spun ca e o carte care-mi place.

Ps. Marius Chivu strikes again! Dupa traducerea fooooarte misto a cartii lui Tim Burton, s-a apucat de tradus si proza. Si i-a iesit bine si de data asta 🙂

Arcul de triumf

Editura Eminescu, 1973

Eram in primul an de facultate, mutata de cateva saptamani in Bucuresti. Intr-o zi ma intorceam din oras, cand in fata blocului meu vad o tanti care statea langa doua cutii cu carti. Ma opresc, ma uit la ea, o intreb ce face cu cartile. Cica ea doar le pazeste; de fapt, cartile sunt ale unei vecine, care are de gand sa le arunce. Am facut ochi mari. Asa ceva mi se parea de neconceput! Cum sa arunci carti?! OMG! Cand tanti a vazut cat de revoltata eram, mi-a dat voie sa imi aleg niste carti pe care sa le salvez. Nu imi suradea ideea de a fi prinsa in timp ce hmmm… furam (?) cartile cuiva, asa ca m-am multumit cu ce am gasit deasupra: Anna Karenina si Arcul de triumf.

Si, intr-un final, dupa 3 ani de zile, am ajuns sa citesc Arcul de triumf. Inceputul mi s-a parut tare promitator: Ravic, un imigrant german stabilit la Paris, devine salvatorul lui Joan, o alta imigranta. A fost omul potrivit, la timpul potrivit, la momentul potrivit. Datorita lui Joan nu se mai sinucide. E de la sine inteles ca cei doi ajung sa formeze un cuplu in cele din urma.

Mi s-a parut destul de camilpetrescian Remarque, mai ales in ce priveste atitudinea anti-razboi a lui Ravic si faptul ca Joan nu e in stare sa-l astepte cand e deportat si isi gaseste pe cineva care sa o intretina. El e cel fidel, cel care abia asteapta sa se intoarca in Paris ca sa fie din nou cu ea, pe cand ea isi gaseste un protector la care nu poate, nu vrea sa renunte.

Cred ca ar fi fost banala povestea lor daca ea ar l-ar fi asteptat – just another love story. Pe de alta parte, prea e integru Ravic. E un tip asa de puternic si care face mereu doar ceea ce trebuie, incat mi s-a parut putin enervant.

Aveam asteptari destul de mari de la cartea asta, dar in cele din urma ramane in categoria cartilor asa si asa.

Pisica de dat

Unui bookaholic ii sade bine cu pisica, asta toata lumea stie. Iar cei care nu au deja pisica, pot sa o adopte pe asta mica:

Am gasit-o azi-dimineata pe strada si nu am putut sa o las acolo. Am dus-o la veterinar, am vaccinat-o, deparazitat-o, toate cele. I-am facut si carnet de sanatate. Dar eu nu pot sa o tin. O am deja pe uRMa si nu vreau doua pisici, desi asta mica e cat se poate de pisicoasa. A tors in cateva ore cat toarce uRMa intr-o saptamana. Si e tare cuminte. Nici nu a cutezat sa intre in camera. Sta pe pernita ei, pe balcon. Ce mai, e cat se poate de adorabila!

Daca vreti sa o adoptati, trimite-ti un mail la ionuca@rainbowchild.ro 🙂

I served the King of England

Vintage Books, 2006

Cartea asta e o poveste minunata de la prima pana la ultima pagina. M-am indragostit de cum si ce scrie Hrabal si abia astept sa mai comand niste carti de-ale lui.

Imi place sa citesc carti despre care nu stiu mare lucru. Acum doar numele autorului imi era cunoscut; in rest nimic despre carte. Asa ca a fost o adevarata placere sa intru intr-o lume complet necunoscuta mie: cea a restaurantelor de lux. Ditie lucreaza inca de tanar prin diverse asemenea localuri. La inceput este un simplu vanzator de hotdogi in gara, apoi avanseaza incetul cu incetul, pana cand ajunge sa-l serveasca chiar pe Imparatul Etiopiei. Are multe de invatat de la chelerii cei vechi si de la sefii de sala, iar el se simte in elementul lui in acea lume. Este atent la tot, dar nu vede nimic, asculta tot, dar nu aude nimic, ceea ce face din el un bun angajat.

Dar Ditie nu se rezuma la a fi un simplu chelner. Are asipratii mari: vrea sa devina milionar, vrea sa aiba propriul sau hotel. Vrea sa imbrace costume la fel de frumoase ca cele alor sefilor lui si ale clientilor bogati pe care ii serveste. Vrea sa mearga pe strada cu capul ridicat si sa se simta mai inalt decat este. Iar in cele din urma chiar reuseste, devine milionar. Doar ca asta nu schimba cu nimic felul in care ceilalti il privesc.

Iar la final vine impacarea cu sine: cu inaltimea sa, cu conditia sa, cu ceea ce este el de fapt. Bine, ultima parte mi s-a parut putin mai cheesy, dar in rest e o carte de nota 10. Imi plac mult povestile, iar asta a fost una care nu mai voiam sa se termine.

That afternoon I went to labour office and accepted the first job they offered me, and I was happy, and my happiness grew when I found out I’d lost the heel of my shoe and the piece of leather I’d hidden the last two stamps under had worn away. So the rest of my fortune was gone, the fortune my wife Lise left me after bringing those stamps from Lemberg, from Lvov, when the ghetto was burned to the ground and the Jews were murdered. When I walked through Prague now, I didn’t wear a tie, I didn’t want to be a bit taller than I was, I no longer tried to decide which of the hotels I walked by on Prikopy or Wenceslas Square I would buy. I was happy with myself in a gloating sort of way, glad that I’d ended up as I had, that the way forward was now my own way, that I wouldn’t have to bow and scrape anymore or be careful to say my good-mornings and good-afternoons and good-evenings and delighted-to-see-yous or keep an eye on the staff or, if I was on of the staff myself, make sure that the boss didn’t catch me sitting down or smoking or filching a piece of meat.