Saturnin

Charles University in Prague, The Karolinum Press, 2006

Normal ca nu m-am putut abtine sa nu-mi cumpar carti din Praga. Procesul lui Kafka l-am citit cand aveam vreo 14 ani si de atunci nu m-am incumetat sa citesc si altceva, asa ca nici nu m-am uitat la traducerile lui. Kundera imi place dar inca am o carte necitita in biblioteca; pana la urma mi-am cumparat Hrabal (mai, ce-mi place I served the King of England!!!) si Saturnin, pe care Pavla mai ca nu mi-a indesat-o in geanta.

E un hardcover destul de marisor, cu desene dragute si scris mare. Din ce mi-a povestit Pavla cartea nu e o capodopera ceha, dar ca nu stie vreun ceh care sa fi citit cartea si sa nu-i fi placut. Bineee, am cumparat-o si pe asta. Si cum ziua pana dupa-masa tarziu ma plimbam incontinuu prin oras, seara eram prea obosita pentru “viata de noapte”, asa ca stateam cu Pavla si citeam.

Nici ca se putea o carte mai nimerita pentru noptile lenese din Praga! Am savurat Saturnin de la prima pana la ultima pagina! Eram curioasa sa vad cum e traducerea si am doar un singur repros sa-i fac domnului Mark Corner: prea a “anglicanizat” numele personajelor. De multe ori uitam ca actiunea se petrece in Cehia si fiecare referire la Praga ma lua prin surprindere. In rest, traducerea reda cat se poate de bine ironia si umorul personajelor.

Saturnin e de fapt numele unui personaj din carte; un manservant plin de tact, caruia nu-i scapa nimic. In plus, este mereu gata sa sara in ajutorul angajatorului sau. Mai face si pe Cupidon si este pregatit pentru situatii extreme. De fapt, Saturnin iubeste aventura si chiar o simpla vacanta la tara se poate transforma intr-una plina de peripetii daca este si el prin preajma. Iar daca printre invitati se numara si matusa Catherine, o vaduva fara scrupule si ahtiata dupa bani, povestea nu poate decat sa fie si mai interesanta. Iar cand dupa o furtuna oaspetii casei de la tara se vad sechestrati de restul lumii, cu alimente care sa le ajunga cat pentru 3-4 zile si cu matusa Catherine care mereu isi baga nasul peste tot, ei bine, de-abia atunci incepe cu adevarat aventura.

Cartea e scrisa in vremea in care nu puteai sa i te adresezi unei domnisoare pe numele mic fara ca aceasta sa iti fi permins, iar a avea servitori era ceva normal. Eticheta continea mai multe “nu”-uri decat “da”-uri si in nici un caz nu puteai sa iti exprimi liber parerea despre cineva. Cred ca ar trebui sa ma reapuc de clasici, se pare ca m-am reindragostit de vremuri de mult apuse 🙂

Oricum, Saturnin (personajul) merita un 10* pentru ironia, spiritul de aventura, inventivitatea de care da dovada, precum si de incalcarea flagranta a etichetei 😀

Saturnin begged to differ in a polite manner and maintained that he’d had no intention of insulting the young gentleman. Moreover he had not failed to acknowledge the dear lady and could even recollect the form of his address. He had apparently greeted her with a respectful “Oh, hello!”.

My aunt shouted that he was a shamless liar, that Saturnin had distorted the truth in his smart alec way and that she was nobody’s fool. Apparently he had made a face upon seeing her and his comment had been “Oh Hell!”.

Advertisements

Timpul ce ni s-a dat

Editura Humanitas, colectia Memorii/Jurnale/Convorbiri, editia a doua, 2007

Uneori cand dau peste o carte care-mi place mult, mult, mult, vad peste tot mici coincidente, descifrez in gesturi cotidiene mesaje de nebanuit si fara sa-mi dau seama incep sa traiesc in carte. Lumea mea se transforma in lumea cartii pe care o citesc.

In ziua in care am inceput Timpul ce ni s-a dat, m-am uitat la filmul Public enemies. Iar a doua zi descopeream un post de radio numai si numai cu muzica de la inceputul secolului trecut. Pentru cateva zile am trait in interbelic; in mintea mea purtam rochii care-mi ascundeau formele, iar pe cap purtam o palarioara nostima si bine trasa pe ochi; parul il aveam tuns in stil bob. Jucam tenis in fuste albe, mergeam peste tot cu bicicleta, vorbeam frantuzeste si ma amorezam de tineri cu mustata subtire si care purtau costum. Dansam cu prietenele in camera mea pe ritmuri de big band si jazz. Those were the days…

Imi este asa de usor sa vorbesc despre visele mele cu ochii deschisi si asa de greu sa vorbesc despre carte. Oamenii de atunci erau asa de frumosi si atat de culti! Eu ii vad mai putin superficiali, cu mai multa rabdare, mai buni. Desi perioada la care se refera doamna Bentoiu este cea a marilor schimbari (1944-1947), eu am savurat paginile despre istoria familiei, descrierile profesorilor, ale iesirile cu prietenii si a timpului in care toate erau inca bune si frumoase.

Dar nu a fost o carte plina doar de frumos. Cu cat citesc mai multe marturii despre perioada comunista, cu atat mai greu imi este sa nu izbucnesc la auzul vorbelor de genul “ce bine era pe vremea aia”, “totusi, Ceausescu a facut multe pentru tara” si alte asemenea aberatii. Nimeni si nimic nu o sa ma convinga vreodata ca au exista si parti “bune” ale comunismului.

Acum abia astept o continuare la aceste memorii, indiferent daca doamna Bentoiu se hotaraste sa scrie despre perioada de dinainte de comunism sau despre cea din timpul comunismului. Iar daca mai stiti astfel de carti minunate, va rog sa mi le recomandati. Sunt in cautare de jurnale si memorii 🙂

.

Cea ce aveam din belsug erau cartile. Se gaseau peste tot: de la un perete ticsit pana la celalalt, pe coridor si in bucatarie si in holul de la intrare si pe toate pervazurile. Mii de carti, in toate ungherele apartamentului. Mi se parea ca oamenii pot sa vina si sa plece, sa se nasca si sa moara, dar cartile erau vesnice. Cand eram mic, dorinta mea era sa ma fac o carte. Nu un scriitor. Oamenii pot fi omorati ca furnicile. Nici scriitori nu sunt greu de omorat. Dar cartile nu: oricat te-ai trudi sa le distrugi, intotdeauna e o sansa sa supravietuiasca un exemplar si sa continue sa se bucure de viata lui pe raft, in cine stie ce ungher al vreun librarii, la Reykjavik, Valladolid sau Vancouver.

Amos Oz – Poveste despre dragoste si intuneric

Imi place asa de mult cartea, dar nu pot sa citesc mai mult de 30-40 de pagini/zi. Se pare ca pana la urma nu va trebui sa-mi bat capul in legatura cu ce carte sa iau cu mine in road trip; nu am cum sa termin cartea pana martea viitoare, asa ca ea ma va insoti prin Budapesta si Praga.

Nocturne

Editura Polirom, colectia Biblioteca Polirom, 2009

Cinci povesti, cinci muzicieni mai mult sau mai putin ratati. Probleme de cuplu, probleme existentiale, probleme de familie, probleme peste probleme. Am avut o stare asa de bitter-sweet cand am citit cartea. Pe de-o parte, erau muzica, pasiunea pentru ea, refugiul pe care multi il gasesc in arta. Pe de alta parte, era ratarea. Vorba mamei, “nu poti sa le ai pe toate”.

La finele anilor ’80, se raspandise zvonul ca poti castiga o groaza de bani predand in Japonia si imi facusem planuri serioase sa plec, insa nu s-au materializat niciodata. M-am gandit si la Brazilia, citisem chiar cateva carti despre cultura ei si facusem cerere pentru formularele de inscriere. Insa, dintr-un motiv sau altul, niciodata n-am ajuns atat de departe. Sudul Italiei, Portugalia, pentru o scurta perioada, si inapoi aici, in Spania. Apoi, inante sa-ti dai seama, te trezesti ca ai patruzeci si sapte de ani si ca oamenii alaturi de care ai inceput cu atat de multa vreme in urma au fost inlocuiti de o generatie care barfeste despre alte lucruri, ia alte droguri si asculta alta muzica decat tine.