.

Niciodata nu sovaise atata sa deschida o carte. Ii era frica de ce o astepta colo. Era un sentiment cu totul nou. Niciodata inca nu-i fusese frica de ceea ce avea sa-i povesteasca o carte, dimpotriva, de cele mai multe ori era atat de doritoare sa se lase atrasa intr-o lume nedescoperita, nestiuta, incat incepea sa citeasca in cele mai nepotrivite imprejurari. Mo si ea citeau adesea la micul dejun, si nu o data a ajuns prea tarziu la scoala. Si sub banca citise uneori, in statiile de autobuz, in vizite la rude, seara tarziu sub patura, pana ce Mp tragea de pe ea, amenintand-o ca va exila toate cartile din odaia ei ca sa aiba in fine suficient timp de dormit. Fireste ca n-ar fi facut asa ceva niciodata si el stia ca ea stia asta, dar totusi, dupa aceste indemnuri, cateva zile la rand, pe la noua, isi impingea cartea sub perna si o lasa sa-i sopteasca mai departe in vis, pentru ca Mo sa aiba sentimentul ca este intr-adevar un tata bun.

Cornelia Funke – Inima de cerneala

Advertisements

Jurnal de bookaholic

08.04.2007

Am ramas ieri noapte fara curent. S-a ars ceva la panoul electric si, dintr-odata, m-am trezit pe intuneric, fara calculator, internet, lampa si alte asemenea lucruri indispensabile unei nopti normale. Nu putea nici sa merg la culcare la ora 11; abia ma trezisem pe la 9. Am sunat singura persoana care stiam ca e treaza la ora aia si care stiam ca o sa faca misto de mine, deci o sa ma binedispuna. Dupa ce am terminat cu injuratul, rasul, barfitul, m-am vazut iar singura, pe intuneric. In stilu-mi caracteristic, nu dispun de prea multe lucruri utile, cum ar fi o lanterna. Mi-am adus aminte de doua lumanari parfumate pe care le primisem in urma cu cateva luni si care adunau praf pe mobila, asa ca le-am folosit.

Lumina chioara, datatoare de dureri de ochi. Dar tot am reusit sa citesc vreo 20 de pagini din Jurnalul lui Jeni. Am ajuns la 1940, dar merge greu. Nu ca nu mi-ar placea, dar mi se pare obositor sa citesti luni din viata unui om in cateva minute, ani in cateva ore. Sunt multe persoane, multe concerte, carti cat incape, piese de teatru, filme, e multa viata in jurnalul asta, chiar daca ei nu i se pare. M-am gandit daca eu si Jeni am fi putut fi prietene. Nu, nu cred. Lui Jeni nu i-ar fi placut de mine. M-ar fi considerat inculta si snoaba, o persoana care nu si-ar fi pierdut timpul. Daca ma gandesc bine, nici eu nu cred ca as fi placut-o; m-ar fi intimidat prea tare. Dar cred ca as fi admirat-o. Da, mai mult ca sigur.

Cand am inceput sa nu mai vad bine am suflat in lumanari si m-am culcat. Evident, nu am putut sa adorm, asa ca m-am tot invartit de pe o parte pe alta si m-am gandit la tot felul de tampenii. Intr-un final am adormit.

Dimineata am rezolvat, pe moment, problema cu panoul electric. Un vecin, printre injuraturi si ridicatul pantalonilor peste tricou, a mesterit ceva la el si acum am iar curent. Dar tot va trebuie sa schimb panoul.

Dupa serviciu m-am intalnit cu Spadez sa facem schimb de carti. Dat inapoi Good omens, primit Plansul lui Nietzsche si primul Orbitor. Si daca tot aveam companie, am mers pana la Anthony Frost sa imi iau lanterna pentru citit. Nu am vrut sa ma prinda inca o pana de curent fara asa ceva. Bine, mi-as fi putut cumpara o lanterna obisnuita, dar I’m a book snob, asa ca mi-am facut damblaua. Lanterna e chiar misto, se vede bine pe intuneric, e cat se poate de folosibila in cazuri din astea disperate. Si imi place la nebunie cum se pliaza si se face mica, mica, mica.

Ma duc sa mai citesc ceva, m-am plictisit sa incerc sa scriu serios.

.

Jeni e minunata!

Sunt de o nervozitate stupida si, aparent, cel putin fara cauza. Asta m-apuca subit. Sunt tentata sa tip, sa bat pe cineva, sa-mi frang mainile. Imi simt inima stransa in gheare invizibile. O adevarata panica ma locuieste. Sufar ingrozitor si, cand caut cauza, n-o gasesc.

Am citit pentru a cincea oara – cred – primul volum din La Medeleni. E un roman pe care-l “simt”. Singura carte care vibreaza intr-un colt al inimii mele chiar cand nu ma gandesc la ea. Daca Olguta e un personaj creat de autor – ceea ce nu cred, caci eu cred ca el exista -, Ionel Teodoreanu e un geniu, caci cu adevarat acest volum, care de altfel nu e in intregime decat Olguta, este o capodopera. Esti inundat de un ras care te scalda intreg, pentru ca dupa cateva pagini sa te apuce o ingrozitoare durere de cap datorita efortului pe care-l faci sa-ti retii lacrimile (ce vrei, sunt o tanara de 17 ani facuta sa planga pentru nimicuri).

Sunt prosti, stupizi, vulgari, grotesti, burghezi, marginiti, cramponi, nedelicati, plicticosi, animale. Mi-ar face o placere nebuna sa-i scuip. Ma sufoc cu adevarat in acest mediu. Cine oare ma va scoate de aici?

O zi intreaga ca sa citesc numai 50 de pagini. Faliment curat.

Imi petrec zilele intre carti si alte lucruri inca si mai inutile.

Jeni Acterian – Jurnalul unei fete greu de multumit 1932-1947

Fear and loathing in Las Vegas

A savage journey to the heart of the American Dream

Mi s-a parut mai interesanta decat Junky a lui Burroughs, dar tot nu pot sa inteleg de ce e atat de populara. Mda, doi tipi care se drogheaza incontinuu si care trec prin fel de fel fel de stari, ies basma curata din tot felul de situatii aparent imposibile… si cam atat. Slabut.

Dar tot am gasit cateva citate dragute 😀

Hallucinations are bad enough. But after a while you learn to cope with things like seeing your dead grandmother crawling up your leg with a knife in her teeth. Most acid fanciers can handle this sort of thing. But nobody can handle that other trip – the possibility that any freak with $1.98 can walk into the Circus-Circus and suddenly appear in the sky over downtown Las Vegas twelve times the size of God, howling anything that comes into his head. No, this is not a good town for psychedelic drugs. Reality itself is too twisted.

Strange memories on this nervous night in Las Vegas. Five years later? Six? It seems like a lifetime, or at least a Main Era – the kind of peak that never comes again. San Francisco in the middle sixties was a very special time and place to be a part of. Maybe it meant something. Maybe not, in the long run. . . but no explanation, no mix of words or music or memories can touch that sense of knowing that you were here and alive in that corner of time and the world. Whatever it meant . . .

I looked pretty bad: wearing old Levis and white Chuck Taylor All – Star basketball sneakers. . . and my ten-peso Acapulco shirt had long since come apart at the shoulder seams from all that road – wind. My beard was about three days old, bordering on standard wino trim, and my eyes were totally hidden by Sandy Bull?s Saigon – mirror shades.

Att’y: Let me explain it to you, let me run it down just briefly if I can. We’re looking for the American Dream, and we were told it was somewhere in this area. . . Well, we’re here looking for it, ’cause they sent us out here all the way from San Francisco to look for it. That’s why they gave us this white Cadillac, they figure that we could catch up with it in that. . .