vizită: magdalena

în după-amiezele acestea înalț cerculețe de fum deasupra capului
ba chiar jumătate din trup mi-l înalț deasupra capului.
stau în fotoliu și mă privesc: mâinile mele lungi.
mâinile mele puternice.
vine magdalena înconjurată de cei zece caniși ai săi
și înconjurată de cele zece miresme ale sale
pe furiș vine magdalena dinaintea mea
și se strecoară dintr-o rochie decoltată în alta.
imediat trupul tot mi-l înalț deasupra capului.
mai apoi vine seara
și magdalena din rochii decoltate în rochii
din ce în ce mai decoltate
(zece caniși mișună acum prin capul meu
și zece caniși latră la numele magdalenei).
stau în fotoliu.
e noapte și magdalena cu rochia galbenă
acoperindu-i numai gleznele
se strecoară în propriile-i brațe și se tăvălește prin așternut
și eu cu mâinile mele lungi cu mâinile mele puternice
îmi înalț trupul mult deasupra capului
și-l izbesc cu putere de podea

Într-o zi foarte mohorâtă de primăvară, m-am întâlnit cu Marin Mălaicu-Hondrari, care m-a făcut nespus de fericită când mi-a dat Erg, antologia de poezii a lui Dan Coman. Uneori Bucureștiul e minunat de mic!

Advertisements

Nebunii ani ’20

Atlantic Books, 2009

Fascinația mea pentru anii ’20 a venit subit și parcă de niciunde. M-am trezit într-o dimineață citind despre flappers, căutând poze cu ținutele din perioada respectivă și ascultând big band.

Apoi s-a produs inevitabilul: l-am descoperit pe Fitzgerald. Oricât de mult mi-a plăcut Marele Gatsby și indiferent cu câtă încântare îi citesc și recitesc povestirile, am început să fiu fascinato-obsedată de el după ce am terminat Dear Scott, Dearest Zelda. Cunoscând omul, m-am îndrăgostit cu adevărat de opera lui.

Pasul următor a fost unul cât se poate de firesc: am căutat, am găsit și am citit Anything goes, o biografie a anilor ’20. Nu trebuie să fii neapărat pasionat de istorie ca să te lași furat de o asemenea carte, ba aș spune că istoria a fost pe locul doi și că în prim-plan s-au aflat biografiile (până la urmă oamenii scriu istoria, nu?). De la soliști de blues (Bessie Smith) la scriitori (Fitzgerald, Harry Crosby), de la bootleggers (Al Capone) la pionieri ai aviației (Charles Lindenberg), cartea prezintă unele dintre cele mai pitorești figuri reprezentative ale Epocii Jazzului.

Eu una mă simt îndatorată față de acei ani nebuni. Generația de atunci a schimbat complet modul în care viața privată, timpul liber, alegerile personale au fost percepute. Flappers au început să-și tundă părul, să fumeze în public, să divorțeze, să conducă – o adevărată revoluție feminină! Au fost mulți cei care au spus nu principiilor protestante care stătuseră la temelia Americii, iar în schimb au ales să live fast and die young: au încercat să-și trăiască fiecare zi la maximum, să profite de fiecare ocazie. Au ales să fie liberi, fără regrete și fără să le fie rușine de dorințele lor.

And yet hedonism was what Harry’s generation would be remembered for. Fearlessly they embraced the sins Middle America blamed on immigrants and hoped Ku Klux Klan would eradicate: adultery, profanity, homosexuality, divorce, alcohol, extravagance, perversity, drugs, individuality, liberty and libertinism. For them there were worse sins, outlined by the critic Edmund Wilson in an essay on The Waste Land: “people grinding at barren office routine in the cells of giant cities, drying up their souls in eternal toil whose products never bring them profit, where their pleasure are so vulgar and feeble that they are almost sadder than their parents.” […] Richmond Barrett wrote an essay in 1928, “‘Babes in the Bois,’ satirizing a  group of pretentious young lotus-eaters he met sailing from New York to Paris. ‘I may make a mess of my life,’ said one. It was obvious that he rather hoped he would – a glorious, passionate kind of mess. ‘But at least I won’t be a ready-made, the sort that’s turned out by hundreds.”‘

Fiecare generație are răzvrătiții, nebunii și nonconformiștii ei, dar cei din Epoca Jazzului îmi sunt cei mai dragi. Am citit cu atâta încântare despre ei, încât mi-am mai comandat încă o carte despre perioada asta și mă gândesc serios ca până la sfârșitul anului să nu citesc nimic altceva decât cărți scrise atunci sau cărți despre ce s-a întâmplat atunci. Bine, hai, măcar până în iunie 🙂

De mult suntem un întreg. Tu – eu. Eu – tu.

Curtea Veche, colecția Byblos, 2012, traducere din rusă de Antoaneta Olteanu

Într-o carte fără prea multe repere spațio-temporale, el pleacă la război, ea rămâne acasă. Își scriu încontinuu și își povestesc tot ce simt și tot ce li se întâmplă. Citindu-le scrisorile, ai impresia că au fost dintotdeauna împreună și cumva simți că orice s-ar întâmpla tot împreună o să rămână.

Volodia îi scrie despre condițiile mizere din tabere, despre ororile pe care le vede, despre oamenii pe care-i întâlnește și despre cât de dor îi este de ea. Îi povestește despre copilăria lui, despre tatăl pe care nu l-a cunoscut niciodată și despre orbul cu care s-a căsătorit maică-sa. Scrisorile sunt refugiul lui, gândul că o să fie iar împreună îl face să rabde tot ce i se întâmplă și-i dă speranța că o să scape viu și nevătămat din război, ca să se întoarcă la ea.

Nu înțeleg ce fac eu aici, de ce nu sunt cu tine?
Sașenka mea! Mi se pare că am înțeles tot ce trebuia să înțeleg. Mi-e de ajuns. Vreau acasă. Vreau la tine.
Dar ne gonesc undeva pe drumuri pline de noroi, desfundate.
Sașa, fiecare pas al meu de aici are un sens numai pentru că e un pas spre tine. Iubita mea, oriîncotro aș merge, merg spre tine.

Pentru că este o carte în care moartea, timpul și distanța nu contează, Sașenka îi scrie lui Volodia tot-tot ce i s-a întâmplat: cum, atunci când era mică, s-a îndrăgostit de amantul mamei, cum părinții au divorțat, cum ea, Sașenka, s-a căsătorit cu un bărbat care și-a lăsat nevasta pentru ea, cum soțului ei i-a murit fetița, cum s-au despărțit, cum și-a îngropat părinții, cum acum e singură.

Dimineața, n-am putut să-mi găsesc chiloții, nu știu unde dispăruseră, i-am tot căutat, dar nu i-am găsit. Și acum cred că tu i-ai șterpelit și i-ai ascuns pe undeva. Și am plecat așa. Mergând pe stradă, vântul mi se strecura pe sub fustă și aveam senzația așa de uimitoare că tu te afli pretutindeni.
Știu că exist, dar am nevoie tot timpul de dovezi, de atingeri. Fără tine sunt o pijama goală aruncată pe un scaun.
Numai din cauza ta au început să-mi fie dragi mâinile mele, picioarele, trupul, pentru că tu l-ai sărutat, pentru că tu îl iubești.
Mă privesc în oglindă și mă surprind că îmi spun: uite, asta e cea pe care o iubește el. Și îmi place de mine. Dar mai înainte nu mi-a plăcut niciodată cum arătam.

Cartea este extrem de emoționantă și de poetică. Mi-a plăcut la nebunie cum alternează scrisorile celor doi, cum timpul s-a oprit în loc pentru el, dar viața ei continuă nestingherită, și totuși, oricâți ani ar trece, tot la el se gândește, tot lui îi scrie. Iubirea lor chiar transcende orice piedică, și asta m-a impresionat cel și cel mai mult.

Big Questions from Little People

Faber and Faber, 2012

Din retweet în retweet am aflat de cartea asta. Am primit-o de Crăciun și tare bine mi-am început anul cu ea!

Ideea cărții e foarte simplă: copiii pun întrebări trăsnite, dificile, incomode, iar părinții, mătușile, frații mai mari nu pot mereu să le răspundă pe înțelesul lor sau poate chiar nu știu de ce apa e udă, de ce pinguinii trăiesc la Polul Sud, dar nu și la Polul Nord sau câte specii de insecte există. Așa că cei de la Faber and Faber au adunat astfel de întrebări și i-au rugat pe unii oameni mari, adevărați specialiști în domeniul lor, să le răspundă copiiilor.

Bear Grylls le spune în ce condiții e OK să mănânci viermi, Alain de Botton le explică ce sunt visele, Noam Chomsky îi lămurește de ce animalele nu vorbesc la fel ca oamenii, Gordon Ramsay le povestește cum îi vin ideile pentru rețetele sale și Jeanette Winterson le explică ce înseamnă a te îndrăgosti. Mulți oameni de știință, cosmonauți, scriitori, artiști, jurnaliști etc. au acceptat această provocare și au reușit să dea răspunsuri clare, la obiect și, mai presus de toate, mult mai… științifice decât ar putea-o face un părinte.

Sunt un copil mare care se bucură să citească astfel de cărți fascinante și mereu mă gândesc dacă le-ar plăcea și nepoților mei (el, 11 ani, ea, 5 ani). E adevărat că el e pasionat de știință și că i-am cumpărat multe cărți de genul, dar ea mereu are întrebări existențiale cărora nu știu să le răspund, așa că de-abia aștept să apară traducerea ca să le-o fac cadou 🙂

The_Ghost_of_Barry_Fairbrother

Little, Brown, 2012

Am așteptat cu mare nerăbdare cartea pentru adulți a lui J.K. Rowling. Seria cu Harry Potter este în continuare una dintre cele mai dragi mie și aș reciti-o pe nerăsuflate oricând. Și, când ajungi să iubești o carte sau un personaj, invariabil te îndrăgostești și de autor. Așa că am fost foarte încântată când am primit The Casual Vacancy. Am încercat să nu-mi fac prea multe așteptări și să-mi scot din minte că Rowling a creat acel univers minunat din cărțile cu Harry Potter.

Din fericire, tipa știe să povestească așa de bine, încât nu a fost nevoie să-mi impun să nu mă gândesc la Harry: odată ce m-am obișnuit cu noile personaje, am pătrus cu totul în lumea lor și nu m-a preocupat nimic altceva. Când am terminat romanul mi-a fost clar că Rowling poate să scrie extraordinar de bine despre orice vrea, fie că e vorba de o școală de vrăjitori, fie că descrie condițiile mizerabile dintr-un cartier rău famat.

Pagford este un orășel pitoresc din Anglia. Și, precum se întâmplă uneori, locuitorii sunt împărțiți în două tabere adverse. Motivul: Fields, cartierul sărăcăcios aflat la marginea orașului. Unii membri ai consiliului orășenesc vor să-i integreze pe cei din Fields, ceilalți vor ca Yarvil, orașul cel mai mare din zonă, să preia cartierul. Pentru unii pagfordieni, oamenii din Fields sunt niște scursuri ale societății, drogați, prostituate, copii fără nici un viitor. Pentru ceilalți, reprezintă oameni care ar putea să-și ia viața de la capăt dacă le-ai da o mână de ajutor.

În acest context social, moartea subită a lui Barry Fairbrother, unul dintre consilierii pro-Fields, deschide lupta pentru putere din micul Pagford. Și ce mai luptă murdară se dovedește a fi! Evident, cei care doresc să ocupe locul vacant fac parte din cele mai influente familii din oraș și fiecare speră să fie ales fie ca să ducă ideile lui Barry mai departe, fie ca să pună capăt, o dată pentru totdeauna, nebuniei cu Fieldsul.

Cartea este cu atât mai bună, cu cât se concentrează pe familiile respective și pe secretele lor bine păzite. În timp ce părinții sunt ocupați până peste cap cu viitoarele alegeri, copiii lor se droghează, se taie cu lama, fac sex neprotejat. În plus, Fats, fiul adoptiv al directorului de școală, bun prieten cu Barry și care speră să devină consilier, se încurcă cu Krystal Weedon, una dintre cele mai sălbatice și needucabile tipe din liceu, un produs 100% Fields.

Cu cât pătrunzi mai mult în intimitatea oamenilor ăstora, cu atât îți dai seama că prima impresie a fost greșită, că nu există personaje doar bune și personaje doar rele. Fiecare are ceva de ascuns, iar unele secrete sunt de-a dreptul groaznice. Cartea de plină de personaje ipocrite: cei care îi arată cu degetul pe locuitorii din Fields, dar care nu sunt cu nimic mai presus decât cei pe care-i disprețuiesc, cei care acasă își terorizează familiile, dar vor să treacă drept oameni importanți ai comunitații, cei care își neglijează copiii etc.

Iar în timp ce bogații se joacă de-a alegerile, tot săracii și cei bătuți de soartă au de suferit. Pe alocuri a fost foarte dură cartea, dar toate scenele mi s-au părut justificate. Nu poți să scrii despre nedreptăți sociale fără să prezinți niște cazuri concrete.

The Casual Vacancy e un roman excelent, doar cei foarte cârcotași nu au cum să îl aprecieze. Acum parcă-mi pare rău că l-am citit așa repede: ce mă fac până când J.K. Rowling se hotărăște să publice o nouă carte?

FILB 5.4

  • în ultima seară de FILB am avut parte de patru poeți (cinci cu Kei Miller care nu a putut să ajungă din cauza vremii, dar care a citit prin skype)
  • cum îmi place să aud poezii, nu să le citesc, m-am bucurat că organizatorii s-au gândit și la o asemenea seară
  • în schimb, pe cât de simpatici și la obiect au fost Georges Szirtes, Daniel Boyacioglu și Marius Chivu, pe atât de mult și fără cap (uneori) mi s-a părut că a vorbit Mircea Dinescu. Mi-au plăcut foarte mult poeziile pe care le-a citit, am savurat multe dintre picanteriile pe care le-a povestit despre viața de scriitor în comunism, dar nu eram acolo ca să-l aud doar pe el…
  • pentru mine cel mai fain moment al serii a fost când Daniel B. a… interpretat o poezie pe ritmuri de rap – chiar dacă nu am înțeles nici un vers pentru că era în suedeză :))
  • să citiți Vântureasa de plastic a lui Marius Chivu (dar musai să aveți lângă voi un pachet cu șervețele)
  • sper ca și la ediția viitoare să fie o seară de poezie – parcă festivalul e mai complet așa

Nu-mi vine să cred că s-a terminat. La început mă gândeam că 4 zile de festival o să mi se pară un pic prea mult, dar au trecut așa de repede! E incredibil ce să întâmplă la MȚR în serile de festival. Să vezi autori pe care-i admiri, să descoperi alții noi, să poți să schimbi câteva vorbe cu ei… E ceva de-a dreptul magic!

FILB 5.3

Woooooow, ce seară faină a fost! Citisem doar cartea lui Mihai Mateiu și chiar nu știam la ce să mă aștept de la invitații din seara asta. De asta iubesc eu așa mult festivalul ăsta – îmi dă ocazia să descopăr autori pe care poate altfel i-aș trece cu vederea, îmi oferă prilejul de a auzi atâtea păreri diferite despre literatură, scris și aduce pe scena de la MȚR numai și numai oameni minunați.

Nu știu să explic de ce mi s-a părut așa magică întâlnirea de azi. Poate pentru că, deși erau atât de diferiți, s-au potrivit de minune. Scriitorii din seara asta nu au fost exuberanți, nu ne-au făcut să râdem în hohote, nu se numără (încă) printre preferații mei, dar au fost o companie atât de plăcută, încât am uitat de orice altceva. Și mi se pare că în seara asta s-a discutat mai mult despre literatură ca până acum.

Am rămas cu câte o metaforă, povestire, amintire de la fiecare invitat și m-am bucurat să aud vorbindu-se în maghiară (dintr-odată parcă nu mi-a mai fost așa dor de casă 🙂 ). De-abia aștept să citesc cărțile celor trei invitați străini, dar, având în vedere cât de simpatici mi-au fost toți, clar o să-mi placă și ce au scris.

Ps. M-a impresionat Mihai Mateiu cu timiditatea și sinceritatea lui. Și mi-a plăcut mult cum a moderat de Nadine Vlădescu.