Catch-22

Vintage, 1994

Nu îți revii prea repede după ce citești o carte de genul Catch-22. La început am simțit presiunea tuturor celor care îmi spuseseră că trebuie să o citesc și că sigur o să-mi placă. Apoi mi-am dat seama că au dreptate și m-am bucurat că o citesc și că îmi place.

Nu mai țin minte multe din Procesul, dar știu că în clasa a VIII-a, când am citit cartea, eram cât se poate de contrariată: „Asta e literatură? Dar e absurd!” Aveam să aflu apoi că face parte din literatura absurdului… Tot când eram mică, mai mică de clasa a VIII-a, mă uitam la MASH în fiecare după-masă. Nu priceam prea multe din ce se întâmplă în film, dar știam că acțiunea se petrece în timpul unui război, că e vorba de niște doctori și că Radar era drăguț și amuzant. Așa că pe de-o parte m-a uimit absurdul din carte, pe de altă parte am regăsit atmosfera din MASH (pe care l-am revăzut, nu integral, în primul an de facultate și mi s-a părut mult mai amuzant și mai inteligent și atunci chiar am priceput despre ce e vorba…).

Cum altfel ar putea fi o carte despre război dacă nu puțin absurdă? Orice război e absurd… Să asculți orbește niște ordine pentru că așa îți spune superiorul tău? Să zbori în misiuni riscante pentru „patrie”? Să nu poți să te oprești când vrei tu? Absurd, absurd, absurd! Bunicul a fost colonel, poate ar trebui să-l întreb pe el care e faza cu armata…

Dacă tot am comparat Catch-22 cu MASH, merg mai departe și zic că Yossarian mi-a adus aminte de Hawkeye. Amândoi n-au decât un țel: să scape naibii din război vii și nevătămați. Iar pentru asta sunt în stare de orice. Din păcate pentru Yossarian, riscul ca el să fie omorât e mai mare, din moment ce el este bombardier și e forțat de către superiorii lui să zboare tot mai multe misiuni, mereu mai multe. Cum se apropie de numărul de misiuni pe care trebuie să-l atingă ca să plece acasă, cum îl măresc… Iar dușmani sunt toți cei care vor să-i facă rău, inclusiv cei care, normal, s-ar afla de partea lui.

‘The enemy,’ retorted Yossarian with weighted precision, ‘is anybody who’s going to get you killed, no matter which side he’s on, and that includes Colonel Cathcart. And don’t you forget that, because the longer you remember it, the longer you might live.’ But Clevinger did forget it, and now he was dead.

Mi s-a părut foarte trist cum unul câte unul ajung să moară aproape toți prietenii lui Yossarian, majoritatea ucişi în timpul misiunilor. Dar a fost destul de greu să pun toate lucrurile cap la cap pentru că autorul se joacă mult cu perspectiva și cu cronologia. De multe ori aceleași evenimente sunt povestite de mai multe personaje și uneori mi se părea cam enervant că se tot repetau aceleași lucruri. Da, ăsta cred că a fost singurul aspect al cărții care nu mi-a plăcut.

În rest, sunt multe scene tari care o să-mi rămână mult timp întipărite în minte: moartea unuia dintre ei când se ridică de pe stâncă să atingă avionul care zbura foarte jos (așa se distra unul dintre colegii lor – îi teroriza zburând cât de jos posibil peste corturi, peste ei etc.) și este tăiat în două de elice, după care pilotul se sinucide intrând cu avionul într-un munte.

Cum gașca lui Yossarian o salvează pe curva lui Nately de niște colonei și generali care nu voiau să o lase să plece și o tot puneau să repete uncle. Yossarian et. comp dau buza în camera de hotel, le aruncă uniformele pe geam și încep să distrugă mobila și tot ce mai găsesc pe acolo.

‘Hey, you men!’ he roared angrily. ‘Stop it!’
‘Stop it,’ Dunbar replied.
‘That’s what I said.’
‘That’s what I said,’ Dunbar said.
The officer stamped his foot petulantly, turning weak with frustration. ‘Are you deliberately repeating everything I say?’
‘Are you deliberately repeating everything I say?’
‘I’ll thrash you.’ The man raised a fist.
‘I’ll thrash you,’ Dunbar warned him coldly. ‘You’re a German spy, and I’m going to have you shot.’
‘German spy? I’m an American colonel.’
‘You don’t look like an American colonel. You look like a fat man with a pillow in front of him. Where’s your uniform, if you’re an American colonel?’
‘You just threw it out the window.’
‘All right, men,’ Dunbar said. ‘Lock the silly bastard up. Take the silly bastard down to the station house and throw away the key.’
The colonel blanched with alarm. ‘Are you all crazy? Where’s your badge? Hey, you! Come back in here!’

Insubordonarea e la ea acasă în romanul ăsta și de multe ori Yossarian împinge lucrurile până la limită, dar are grijă totuși să nu o depășească. Autorul m-a făcut să râd, după cinci pagini, să mă revolt, după încă zece, să mă îngrozesc, apoi iar să râd și tot așa. Mă simțeam de parcă eram într-un montagnes russes al sentimentelor, fără să pot ghici dacă urmează o coborâre sau o urcare. Clar nu e o carte ușoară, dar e o carte care trebuie citită.

Ps. Acțiunea are loc spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, pe insula italiană Pianosa. De asemenea, traducerea a apărut a fost reeditată de curând la Polirom.

Iar pentru cei care se întreabă what’s the catch with Catch-22?, uite și explicația:

‘Sure there’s a catch,’ Doc Daneeka replied. ‘Catch-22. Anyone who wants to get out of combat duty isn’t really crazy.’ There was only one catch and that was Catch-22, which specified that a concern for one’s own safety in the face of dangers that were real and immediate was the process of a rational mind. Orr was crazy and could be grounded. All he had to do was ask; and as soon as he did, he would no longer be crazy and would have to fly more missions. Orr would be crazy to fly more missions and sane if he didn’t, but if he was sane he had to fly them. If he flew them he was crazy and didn’t have to; but if he didn’t want to he was sane and had to. Yossarian was moved very deeply by the absolute simplicity of this clause of Catch-22 and let out a respectful whistle.
‘That’s some catch, that Catch-22,’ he observed.
‘It’s the best there is,’ Doc Daneeka agreed.

Advertisements

FILB 4.3

Nu-mi vine să cred că deja a trecut festivalul! Parcă mai ieri aflam primele știri despre ediția de anul ăsta și număram câte zile mai sunt până la prima seară…

Deși sunt o simplă participantă (sper ca la anu’ să pot să-i ajut cumva), mă simt acolo ca acasă. Dacă ajung mai repede mai schimb două-trei vorbe cu organizatorii, ocup cea mai bună masă, beau un vin fiert, mai fac cunoștință cu cineva simpatic și tot așa. Îmi place că cei care vin la festival nu vin din obligație sau pentru că nu au ce face acasă, ci vin să-i audă pe invitați citind și discutând despre toate, de la proză scurtă la revoluții în toalete. Și oriunde te uiți în sală vezi doar zâmbete, ceea ce e mare lucru.

Mi se pare minunat că există FILB. Că o dată pe an ajung sigur la lecturile unor scriitori străini. Că ajung să descopăr autori noi, europeni, nu din textele de coperta a IV-a sau din prezentările făcute de edituri, ci văzându-i și auzindu-i. Unii-mi plac mai mult, alții mai puțin, dar până acum nu am fost dezamăgită de vreo carte scrisă de autorii prezenți la FILB.

Normal, ar putea să se fumeze mai puțin, să fie mai multe scaune (parcă și la ediția asta stăteau câțiva în picioare), să primim iar covrigi la finalul fiecărei seri :P, dar astea sunt lucruri cât se poate de mărunte, de-a dreptul neînsemnate. Eu mă bucur că există un festival de genul ăsta la noi și că are loc în București.

În seara asta m-am întrebat ce au în comun Jean Mattern, Adina Rosetti, Mihail Vakulovski și Georgi Gospodinov. Am aflat că „revoluția” este ceea ce-i leagă, pe lângă dragostea pentru literatură. Și mi-a mai rămas în minte ce a spus Mattern, din punctul de vedere al editorului, nu al cititorului: noi suntem piața. Dar nu pot să nu mă gândesc că noi, cei care reprezentăm piața românească, nu știm să cerem ce vrem: coperte mai frumoase, ediții paperback, nu doar hardcover (din nou, nu pot să nu laud Poliromul pentru colecția Top 10+), mai multe întâlniri (măcar) cu autorii români, tricouri sau genți cu coperte de carte 😛 etc.

Mi se pare enorm de mult până la anul, dar o să încer să rezist, mai ales că am auzit că ediția viitoare o să fie și mai și 🙂 Indiferent cum va fi, eu o să merg cu sfințenie în fiecare seară, o să mă bucur ca de fiecare dată de invitați, de lecturi și de discuții. Nu știu cum am trăit până acum fără FILB!

 

 

 

FILB 4.2

Tot pe scurt:

  • wow, ce seară animată a fost! Parcă mereu la FILB o seară e amuzantă, una – animată, iar alta – serioasă, astfel că festivalul are de toate pentru toți
  • am fost cât se poate de plăcut surprinsă să mi se aducă aminte că am lucrat timp de o lună cu Lavinia Braniște 🙂 Nu am recunoscut-o imediat, dar știam clar că o știu de undeva. În timp ce luam autograf mi-a spus ea de unde ne cunoaște. Oricum, mi-a plăcut mult povestirea pe care a citit-o și deși încerc să nu mă mai entuziasmez înainte să citesc o carte, sunt convinsă că Cinci minute pe zi o să-mi placă, și nu pentru că e scrisă de o fostă colegă 😛
  • că tot veni vorba de cartea asta, e prima pe care o cumpăr de la Casa de pariuri literare și sunt impresionată de cât de bine arată, de ce copertă drăguță are, de ce font mișto au folosit, de tot. un cristian și Victor chiar fac treabă bună!
  • ah, iar la fiecare ediție din FILB trebuie să fie un scriitor care arată bine și e cât se poate de charismatic (chiar dacă un pic prea sociabil pentru mine), iar acesta a fost Roman Simić 😀
  • irlandezul Declan Meade a fost, evident, mai rezervat
  • discuțiile au fost foarte interesante. S-a vorbit despre proza scurtă, dacă se mai citește, de ce nu se vinde, cum se promovează, de ce ar trebui promovată etc. Mi-a plăcut foarte mult ideea unei reviste trimestriale de proză scurtă și poezie, cum e The Stinging Fly. Eu sigur aș cumpăra așa ceva, dar nu știu dacă la noi ar avea viață lungă un asemenea proiect…
  • tot în seara asta am aflat că cineva, nu dau nume, are un băiețel absolut adorabil! M-am bucurat mult pentru el 🙂
  • multe aplauze, multe momente drăguțe, multe zâmbete

[cei de la MȚR ar trebui să planifice mai bine evenimentele: nu poți să organizezi în aceeași după-masă un eveniment care se termină la 18, iar altul care începe la 18, chiar nu se face așa ceva…]

FILB 4.1

Pe scurt:

  • nu-mi vine să cred că a început FILB!!!!!
  • la 17:40 aproape că nu mai erau mese libere
  • mâncarea de la MȚR e la fel de bună, iar vinul fiert e dulce, cum îmi place mie
  • Paul Bailey m-a impresionat cu câte lucruri știe despre România și despre literatura română; tot el avea niște șoșete în dungi, colorate, foarte mișto 😀
  • ce dor îmi era să aud engleza vorbită de un nativ!
  • Mircea Cărtărescu a făcut multe fete să chicotească
  • discuțiile din seara asta au fost light, amuzante, mi-a plăcut că s-au spus multe andectode cu scriitori celebri
  • am avut mereu impresia că sunt la o șuetă; doar anul trecut, în seara cu Varujan Vosganian și Cristian Teodorescu m-am mai simțit atât de relaxată și doar atunci am mai avut sentimentul că sunt între prieteni și cei de pe scenă nu mă intimidau
  • deși unii (nu spui cine :P) ziceau că e prea mult spus „festival” și că ar trebui să se numească mai degrabă „întâlniri”, mie mi-e drag FILB-ul de numa’ și mi-am dat seama că sunt foarte egoistă și nu nu vreau să-l împart cu nimeni: să rămână la MȚR, să vină aceeași oameni ca acum 2-3 ani și să fie aceeași atmosferă boemă!
  • am cunoscut, revăzut, salutat, povestit pe fugă cu muuuulți oameni faini și dragi mie; nu cred că există un alt eveniment, nici măcar vreun târg de carte, care să strângă atâția oameni frumoși în același loc
  • mai vreau, mai vreau, mai vreau!

O după-amiază cu Iv cel naiv

Vellant, 2011

Cum Moș Nicolae a venit mai repede anul ăsta, am petrecut o super zi cu poeziile lui Iv. De mult nu am mai primit o carte atât de frumoasă: de la conținut, la ilustrații, albumul ăsta e perfect! Dap, e per-fect!

Nu sunt o cititoare înrăită de poezie, dar cele scrise de iv mi-au mers drept la inimă. Sunt amuzante, ironice, frumoase, ritmate – un deliciu! Iar ilustrațiile se potrivesc de minune! Poeziile lui Iv sunt despre lucruri mărunte de care fie ne lovim zi de zi („o obse drăgu”), fie despre lucruri la care nu ne gândim („și bacteriile plâng câteodată”).

Nu știu ce aș mai putea să spun despre carte decât faptul că merită toți banii! Bravo, Vellant! Bravo, Iv! Bravo, Vali!

sms51
cine iubește și lasă / vorbim noi disear’acasă//

sms23
iubita mea gazelă/
ți-aș scrie o nuvelă/
însă ar fi o chestie cam nefirească/
căci cine-a mai văzut gazele să citească//

celor doi tineri de la cora, din fața frigiderelor cu carne de porc, ea purtând un trening albastru cu dungi, el – tuns unu, cu jeanși prespălați
ca o focă hăcuită de un urs flămând,
ca mirosul unui crematoriu fumegând
ca nonșalanța unui puști de 9 ani care fumează
sau cearcănele unui optimist cu metastază

ca o privire în tavan în timpul actului
sau ca rutina implacabilă a tic-tac-ului
precum instantaneul flegmei părăsind o gură
sau ca un panda crescut special pentru friptură

ca o licitație pentru chiloții unei dive
ca o bunicuță beată cu mișcări lascive
ca un chip angelic înmuiat în apă fiartă
așa urâți sunt oamenii când se ceartă