Târgul de toamnă

Nu ştiu de ce mă încăpăţânez să merg sâmbăta la târg. Bine, pentru lansări şi pentru cele 2-3-4 vorbe schimbate cu oamenii mişto care vin pe acolo, dar în rest…

A fost aşa de aglomerat că mai aveam puţin si mă apucau atacurile de panică. Cât despre cumpăratul cărţilor, se dădea o adevărată bătălie ca să ajungi în faţa rafturilor, mai ales la Polirom şi Humanitas. Cred că îmbătrânesc dacă în loc să mă bucur de târg eu mă plând de aglomeraţie. În fine.

Sunt mândră de mine că mi-am luat aşa puţine cărţi. Mi-am propus să îmi cumpăr doar noi apariţii şi asta am făcut. Acum teancul cu cărţi de lângă pat e şi mai mare şi nu ştiu când o să am timp să le citesc şi o să se facă şi mai mare, din ce în ce mai mare şi şi… offf, somebody stop me! 😦 Am vorbit cu oompa şi ne gândim serios la un nou pariu ca cel de acum un an (?) în urma căruia nu am mai cumpărat cărţi timp de 3 luni. E dureros, e un fel de dezalcoolizare livrească, dar trebuie să mă opresc, măcar pentru o perioadă şi să citesc ce am deja, nu să cumpăr în neştire pentru pensie.

Iar de la Vellant am primit (cadou pentru că sunt copil cuminte ;;) ): Monştri plini de speranţă – Nicholas Mosley; Salon de frumuseţe; Lecţii pentru un iepure mort – Mario Bellatin şi Manualul canibalului – Carlos Balmaceda.

În schimb, lansările de carte mi-au plăcut mult. Prima a fost a Ioanei Pârvulescu şi deşi nu am apucat încă să citesc Întoarcere în secolul 21, Viaţa începe vineri o să o citesc într-o zi de vineri, evident, cât mai repede.

Cea mai faină fază de la Gaudeamus s-a petrecut la lansarea dânsei. Locul unde se desfăşurau lansările Humanitas avea pe fundal un banner mare cu Herta Müller şi noua ei carte. Un tătic pe la 40 şi ceva de ani, care trecea pe acolo în timp ce Ioana Pârvulescu spunea câteva cuvinte despre Viaţa începe vineri, se opreşte, pune pungile cu cărţi jos şi îi spune copilului de 8-9 ani:

– Doamna care vorbeşte acum este Herta Müller şi a luat premiul Nobel pentru literatură anul acesta.

Normal, nu m-am putut abţine şi m-am întors spre el cu un zâmbet mare pe faţă şi i-am şoptit:

– Ştiţi, dânsa e Ioana Pârvulescu, nu Herta Müller 🙂
– Aoleu, nu e ea? Da’ să ştiţi că seamănă…

It made my day! :))

Lansarea doamnei Annie Bentoiu a fost o adevărată surpriză. Mi-a plăcut la nebunie primul volum al memoriilor dânsei şi doar cu câteva zile înainte de târg am aflat că apare şi continuarea. Normal că l-am cumpărat, am stat cuminte la lansare şi apoi am fost să iau şi autograf. Doamna Bentoiu e aşa de drăguţă şi finuţă şi tot… exact cum mi-am imaginat-o! 🙂

Ultima lansare de sâmbătă a fost a lui Matei Florian. Cu cât aud mai multe despre carte, cu atât mi-e mai greu să mă apuc de ea. Sunt convinsă că e minunată şi tocmai de asta mi-e frică să o încep. Ştiu că o să-mi placă mult, mult de tot şi o să-mi pară aşa de rău când o să o termin. Aşa că o ţin lângă pat, deasupra unuia dintre teancurile cu cărţi şi aştept să-mi iau inima-n dinţi şi să o citesc.

Iar dintre scriitori, am stat cu Lăzărescu şi cu Ernu la o ţigară (de-a lor) şi din păcate pe Teodorovici l-am văzut doar în trecere şi după-masă nu l-am mai găsit ca să-i cer autograf 😦 Uff! Oamenii ăştia sunt aşa de fain, e o adevărată plăcere să stau şi să-i ascult 🙂 Ah, iar de fiecare dată când mă întâlnesc cu Marius Chivu plec cu recomandări de carte. Mulţam! 🙂

All in all, a fost OK, dar la anu’ mă duc mai din timp să-mi cumpăr cărţi şi sâmbătă doar mă învârt prin târg.

Advertisements

“My plan is to write till I drop”

[poza e făcută de Martha]

Nu pot să spun că sunt o fană a lui Salman Rushdie. Am citit doar Copiii din miez de noapte şi deşi mi-a plăcut mult cartea, mi s-a părut cât se poate de greoaie şi de obositoare. În plus, după ce am terminat-o de citit ziceam că mi-am luat porţia de Rushdie pe anul ăsta. Nici nu mă gândeam că îl voi vedea în carne şi oase pe faimosul scriitor.

Aveam aşteptări mari de la întâlnirea din seara asta şi mă bucur să spun că acestea mi-au fost depăşite. Odeonul a fost plin, ba mai stătea lumea şi pe culoare. A fost prima dată când simţeam că nu particip la o chestie extraordinară, ci că e normal ca un scriitor de talia lui să vină în Bucureşti. Ar trebui să fie aşa de multe astfel de evenimente încât să nu ştiu la care să merg.

Cât despre Rushdie, el a fost minunat! Din pozele pe care le văzusem până acum mă gândeam că o să fie mai tăcut şi mult mai serios. Da’ de unde! A fost incredibil de deschis, comunicativ şi, mai presus de toate, amuzant – încă o confirmare a faptului că scriitori buni sunt niste oameni mişto. Cel puţin cei pe care i-am întâlnit până acum se încadrează în tiparul de mai sus 🙂

Nici nu mi-am dat seama cum a trecut vremea. Deşi a citit destul de mult The Enchantress of Florence, mi-ar fi plăcut să nu se mai fi oprit 🙂 Avea accentul ăla mişto, britanic şi ştia cum să citească să nu ne plictisească. Iar apoi, chiar dacă unele întrebări au fost cam… ciudate, s-a descurcat de minune (nici nu se putea altcumva 🙂 ). Se vede că e un om obişnuit să apară în faţa cititorilor şi ştie cum să se poarte, ce să spună, când să spună, astfel încât publicul să se simtă minunat.

Iar dacă moderatorul ar fi fost mai bine ales, ar fi ieşit o seară de-a dreptul perfectă. Dar nu-i nimic, sunt convinsă că data viitoare va fi şi mai bine 🙂 Jos pălăria, din nou, celor de la Polirom care mi-au oferit o seară de normalitate.

Macab….ă?

Azi am cerut ceai Macabray în loc de ceai Macabeo :)) S-a uitat puţin ciudat la mine tipa de la casă, noroc că am văzut borcanul cu numele corect al ceaiului în spatele ei şi m-am corectat. E un semn că trebuie să-mi comand o carte de-a lui Gaiman pe care nu am citit-o încă. Mă gândesc să iau seria  Sandman, dar nu stiu cu care să încep.

Până una-alta, am primit primul cadou de Crăciun pe anul ăsta: bilet pentru mâine la întâlnirea cu Salman Rushdie 🙂 De-abia aştept să merg! Mulţumesc, Vasile ;))

Ein Engländer in Paris

Piper, 2006

Nici nu vreau să calculez câte săptămâni am tot citit pe cartea asta. De foarte mult ori mi-a venit să o pun de-o parte şi să încep un roman pe care să-l citesc cap-coadă în câteva zile şi nu tot câte 15-20 de pagini pe zi, în cel mai bun caz. M-am ambiţionat după ce am citit Der Junge im gestriften Pyjama şi am crezut că toate cărţile o să meargă la fel de uşor ca aia, dar germana mea e încă la un nivel destul de basic. Măcar acum nu mai poate mama să spună că sunt lipsită de ambiţ – vezi, mama, tot am terminat-o şi pe asta!

Cartea, săraca de ea, nu are nici o vină, ba mai mult, e chiar foarte faină! Chiar şi cu bruma de germană pe care o ştiu tot am râs pe alocuri, mult mai mult ca în cazul altor cărţi pe care scria mare “o povestes nespus de amuzantă” sau alte bălării PR-istice.

Paul West (pe numele lui franţuzesc Poll Wess) e un tânăr englez care pleacă în Paris ca să le deschidă francezilor ceainării tipic englezeşti. Dar dacă în Londra cafenelele franceze pe care le-a înfiinţat au fost un mare succes, ceainăriile din Paris nici măcar nu apucă să prindă contur. Echipa lui nu-şi dă interesul, angajatorul său are altele mai importante pe cap, aşa că lui Paul nu-i rămâne altceva decât să încerce să devină un parizian pentru un an.

Dar nu e uşor. Obiceiurile sunt altele, normal, francezii nu prea vorbesc engleză şi englezul nu prea vorbeşte franceză, comandă cafea cu lapte şi i se aduce cu totul altceva, trebuie să înveţe să ocolească merde-ul de pe stradă, aproape în fiecare lună au loc greve etc. Dap, nu e uşor deloc. Dar Paul e descurcăreţ şi reuşeşte să treacă peste toate diferenţele culturale, iar la final ajunge să se simtă ca unul de-al lor.

Wir sassen nebeneinander im Bett. Jeder mit seiner eigenen Taschenlampe. Ich führte mir die englische Übersetzung von Emile Zolas Le Ventre de Paris zu Gemüte, den Roman über die alten Pariser Markhallen. Alexa las die französische Übersetzung von Frauen sind von der Venus, Männer sind von einem Schweienplaneten, auf dem man ihnen beibringt, seine Partenerin nicht zu fragen, wo sie gerne ihren Abend verbringen möchte.

Hmmm

Dacă la FILB nu am avut de ce să mă plâng de organizare, ba mai mult, plecăciuni celor trei care se ocupă de festival (Oana Boca, Bogdan Alexandru Stănescu şi Vasile Ernu), acum sunt cam dezamăgită în ceea ce priveşte venirea lui Rushdie în România.

Citez din comunicatul de presă Polirom:

Accesul publicului este liber, dar intrarea se face pe baza unor tichete de acces, care pot fi procurate de la Casa de bilete a Teatrului Odeon in ziua evenimentului (marti, 24 noiembrie, incepind cu ora 11.30).

Adică e gratis, dar tot cu bilet se intră. Şi acum mă întreb: oare o să fie coadă la casa de bilete încă înainte de ora deschiderii? Oare dacă ajung la 12 mai găsesc bilete? Pot să iau bilet şi pentru încă un prieten, doi, trei, patru? Şi dacă nu apuc să trec înainte de începerea evenimentului pe la Odeon, asta înseamnă că trebuie să mă mulţumesc cu poveştile norocoşilor care au reuşit să-şi ia bilet?

Sincer, aş fi preferat să nu fie gratis, ci pe bani. Să se pună biletele în vânzare cu 1-2 săptămâni înainte, să mă duc frumos într-o după-amiază şi să cumpăr bilete pentru toată lumea. Uşor şi civilizat.

Dar noah, până la urmă tot o să fac cumva rost de “tichet”, nu ratez un aşa eveniment.

Numele mierlei

Editura Polirom, colecţia ego.Proza, 2008

Îmi pare rău că am amânat atâta timp să citesc ultima cartea a lui Gheo. Voiam să o cumpăr încă de când apăruse, dar m-am luat cu altele şi am uitat de ea (sorry!). Dar după ce la FILB am pufnit în râs tot din două în două minute ascultându-l pe Gheo citind o povestire din Numele mierlei, am ştiut că a venit şi timpul cărţii ăsteia.

Sincer, nu ştiu de unde impresia asta că lumea se fereşte de povestiri. Când citesc un roman sunt mai prinsă de acţiune, apuc să mă îndrăgostesc de personaje, dar uneori îmi place să trec de la o stare la alta, să schimb personajele şi locurile, să nu ştiu peste ce urmează să citesc în pagina următoare. Iar povestirile, pentru mine, sunt făcute pentru astfel de stări.

Cred că Gheo şi-a scos căştile din urechi în timp ce se plimba prin Timişoara, a ascultat şi a observat ce se întâmpla în jur şi apoi a scris cartea asta. Cele 50 de povestiri mi s-au părut cât se poate de reale. Nu scenarii posibile, nu ficţiune, ci realitate pură. Am dat înţelegătoare din cap, m-am enervat, dar de cele mai multe ori am râs.

Şi uite aşa, călătoriile cu metrou mi s-au părut mult prea scurte, mereu doream să am timp de cel puţin încă o povestire, citeam şi în timp ce urcam scările, ce mai, m-a prins cartea! 🙂

– Ileană! Auzi, Ileană, vezi că vine un inspector sanitar în sat! Să nu te pună dracu’ să-i vinzi vreo felie de brânză! Şi spune şi-n vecini… E unu’ aşa, mai ficiorand şi mai nătăfleaţă… Da, cu ăia am rezolvat. Vin mai pe seară să-şi iau alea cinci putini. Tu ai grijă cu inspectoru’. Te ţuc.

Gheo, te ţuc şi eu, că faine povestiri ai scris! 🙂