Meine russischen Nachbarn

Wilhelm Goldmann Verlag, 2009

Cât mă bucur când citesc ceva în germană și văd că încă n-am uitat limba, că îmi aduc aminte cuvinte și reguli gramaticale, că, oricât m-am înverșunat prostește să n-o învăț, tot s-a prins de mine.

Nu sunt la prima întâlnire cu Wladimir Kaminer și trebuie să recunosc că Russendisko nu mi-a plăcut la fel de mult ca Alle meine Katzen, scrisă de soția lui, Olga. (Evident, vorbim de o carte cu/despre pisici – orice altceva ar fi trecut din start pe locul al doilea. :D)

Însă Wladimir și-a luat revanșa cu Meine russischen Nachbarn. Nu cunosc nici un rus în carne și oase, dar mi-ar plăcea să beau un păhărel sau două de vodcă cu Andrej și Sergej, vecinii lui Kaminer. Sunt un fel de Dumb and Dumber, care intră în tot felul de situații incredibile (și de multe ori amuzante).

De exemplu, Andrej locuia și lucra de un an în Germania, dar, în afară de o frază pe care o știa de la radio, nu vorbea deloc germana. Cursurile de limbă i se par o pierdere de vreme – vrea o alternativă mai rapidă. Așa că Andrej plătește 159 de euro ca să învețe germana prin hipnoză. Germana prin hipnoză :))

Asta nu ar trebui să mă mire, având în vedere că tatăl său susține că, la o nuntă în Tașkent, a cântat pe scenă alături de John Lennon. Și, după spusele lui, atunci a compus Lennon All you need is love.

Sergej nu e nici el mai prejos: primește o înștiințare din partea poliției rutiere și are impresia că e scrisă în versuri, așa că ține musai să le răspundă pe același ton:

Bezüglich Ihres Schreibens, das ich bekam, möchte ich mich beschweren lam lam lam. Der Brief gibt keine Antwort, wie es dazu kam, dass ich mit 0,26 Promille zwei Stunde in Handschellen lam lam lam. […]

Iar astea sunt doar câteva întâmplări minore.

Nu știu când o să mai am timp să mai citesc ceva în germană (probabil abia în iunie, după ce termin cu disertația), dar cred că încetul cu încetul o să ajung cel mai mare fan român al lui Kaminer 🙂

Advertisements

Ich fühle mich in beiden Welten zu Hause

Wilhelm Goldmann Verlag, 2007

Eram cu Vio la talciocul din Bad Homburg și deja îmi cumpărasem vreo 3 cărți în germană, dar când am văzut-o pe asta a spus că trebuie neapărat să o citesc și mi-a dat-o cadou. Am strâmbat puțin din nas când am văzut coperta, dar i-am mulțumit și am pus cartea în geantă, alături de celelalte.

Și uite că, dintre cărțile cumpărate atunci, pe asta am citit-o prima. Recunosc că m-a atras subtitlul (Leben în zwei Welten) și eram curioasă să văd cine e acel Hans din titlu. Începutul e minunat:

Mein Name ist Hatice. Ich bin Türkin mit deutschem Pass, für Politiker ein Paradebeispiel einer gelungenen Integration, für deutsche Männer die verbotene, exotische Frucht und für deutsche Frauen der Grund, ihre Haare zu hassen.

Nu am citit multe cărți în germană; unele au fost traduceri, iar altele au fost scrise de imigranți. Dar parcă nu mă satur să citesc despre diferențele culturale cu care se confruntă atât cei care aleg să locuiască în Germania, cât și despre cum reacționează germanii la tot ce înseamnă „altceva”. Iar dacă am citit despre ruși și greci care s-au mutat acolo, cum să nu citesc și despre turci? (Mai ales că vara asta, cât am stat în Berlin, am mâncat mai mult pe la restaurante turcești, m-am îndopat cu falafel și ayran.)

Mărturiile din carte sunt sincere, amuzante, delicioase – am avut impresia că stau și ascult cum o prietenă dragă și nonconformistă îmi povestește ce-a mai făcut de când nu ne-am văzut.

Astfel am aflat că există trei tipuri de imigranți turci: cei ca părinții ei, care s-au mutat în Germania ca să aibă o viață mai bună, dar n-au renunțat la obiceiurile lor, și care trăiesc cu un picior în Germania și cu celălalt în Turcia, care nu vorbesc aproape deloc germană (cum e mama ei) și care visează să se întoarcă în satul natal când ies la pensie; cei ca surorile ei și frații ei, care încă își acoperă capul cu batic și sunt musulmani practicanți, dar au adoptat destule obiceiuri de la germani; și apoi sunt cei ca Hatice, care s-au emancipat, vorbesc perfect germană, au pașaport german, care spun despre ei că sunt germani de origine turcă.

Turcii le spun nemților Hans și Helga, iar familia lui Hatice o întreabă mereu dacă nu cumva și-a găsit un Hans. Doar are 30 și ceva de ani, cum se poate să nu fie căsătorită încă??? 🙂 Tatăl ei are obiceiul să o invite la o plimbare cu mașina (un Mercedes pe care-l schimbă o dată la patru ani, când apare noul model) și Hatice știe când urmează să vorbească despre situația ei de femeie nemăritată pentru că taică-său începe mereu cu aceeași întrebare: Și, câți ani ai acum? Pe când avea vreo 25 de ani i-a spus că soțul ei trebuie să fie neapărat turc și musulman. Pe la vreo 30, i-a zis că e OK și dacă nu e turc, dar măcar să fie musulman. Iar acum vreo 2-3 ani i-a spus că poate să se mărite și cu un neamț, doar să se mărite odată!

M-au amuzat la nebunie situațiile astea! Uneori diferențele dintre generații sunt atât de mari, încât nici n-are rost să încerci să-i faci pe părinți să te înțeleagă. E mai ușor să-i lași să vorbească, să-ți dea sfaturi, să-și facă griji pentru tine, și tu să-ți vezi de ale tale. Cam așa cum face Hatice: când merge în vizită la ai ei se schimbă înainte să intre în oraș, își ia o rochie lungă în locul celei mini pe care o purtase până atunci. Iar când ai ei vin la ea în Berlin, îi lasă să-i umple frigiderul cu mâncare turcească și o lasă pe mama ei să gătească ce vrea și să o îndoape cu mâncare.

De fapt, despre asta e vorba în carte: despre diferențe. Dintre o țară și alta, dintre o cultură și alta, dintre generații, dintre frați, despre diferențele pe care le observăm zilnic. Dar mai e și despre cum trecem peste ele sau despre cum le acceptăm, despre cum încercăm să fim noi înșine în ciuda lor. Și, din ce povestește Hatice, nu e ușor să fii o nemțoaică de origine turcă în Germania, dar măcar scrie cu mult umor și ironie despre viața ei și știe să ia ce e mai bun din ambele culturi.

Ich fühle mich in beiden Welten zu Hause, der deutschen und der türkischen, bin weder in der einen noch in der anderen nur Gast und schöpfe aus vollen Zügen aus zwei reichhaltigen Kulturen. Ich bin Hatice, mit all den Erfahrungen, Erlebnissen und Wünschen aus beiden Welten, und ich schätze gerade die Andersartigkeit von Deutschen und Türken. […]

«Fühlst du dich deutsch oder türkisch?», werde ich oft gefragt. Ich kann diese Frage nicht eindeutig beantworten, denn ich schlage immer dort Wurzeln, wo ich gerade glücklich bin. Bis vor einigen Jahren waren sie in Duisburg, dann in Berlin. Irgendwann blühte ich kurz in New York auf, das Jahr darauf in einem türkischen Ferienhotel, wo ich gearbeitet habe, um mein Türkisch aufzubessern. Ein Hans war einmal meine Wurzel, und vielleicht verwurzel ich mich bald in einem anderen Hans, je nachdem, wohin der Wüstenwind mich als Nächstes treibt.

 

Urlaub mit Papa

Dtv, 2010

Pentru mulți dintre prietenii mei un concediu cu părinții este ceva de neconceput. Eu încă sunt dispusă să merg în vacanță cu ai mei, dar știu din start că o nu o să fie o excursie perfectă. Avem păreri diferite despre ce înseamnă să vizitezi un oraș.

În schimb Christine (45) e nevoită să-l ia pe Heinz (73) cu ea în concediu. Heinz e un bărbat cât se poate de neputincios: pe lângă faptul că e daltonist și soția lui trebuie să-i aleagă mereu hainele, altfel arată ca un papagal, nu știe să gătească, e panicos și, în plus, e așa de obișnuit ca soția lui să aibă grijă de el, încât, practic, e pierdut fără ea. Iar Christine nu merge pe insula Norderney ca să se relaxeze, ci și ca să-și ajute prietena să renoveze barul pensiunii pe care o conduce. Și poate și să agațe pe cineva, că doar e încă tânără, singură, iar multe idile frumoase au loc vara, la mare.

Cartea e plină de scene amuzante de la prima până la ultima pagină. Mi-am dat seama că ăsta e genul de literatură pe care pot să-l citesc în germană, așa că m-am resemnat. Din fericire, nemții au simțul umorului, iar chick-liturile lor nu sunt rele deloc.

Heinz nu e deloc neputincios, așa cum îl descrie soția lui și cum vrea el să pară, ci e un moșulică activ și isteț. Știe când să facă pe obositul ca să scape de muncă și să plece la plajă și știe cum să delege activitățile, astfel încă el doar să stea pe margine și să dea ordine. Echipa de „meșteri” ajunge să fie formată din moși de peste 65 de ani, care mai mult încurcă lucrurile și care au niște idei cu totul deplasate despre cum ar trebui să arate noul bar.

Dar lucrurile devin și mai interesante când Christine se îndrăgostește de un oaspete de la pensiune, care se încadrează perfect în portretul-robot al unui escroc pe care poliția îl caută de ceva timp. Heinz este cel care își mobilizează moșii și îl ține sub supraveghere pe închipuitul escroc. În același timp are grijă să-i spună lui Christine, de câte ori are ocazia, că lui nu-i place tipul și că nu mai vrea s-o vadă vorbind cu el. Ce mai concediu!

Cartea se bazează în principal pe Heinz și situațiile pe care le creează. E genul de personaj care te enervează la culme, care nu știe când să se oprească, care crede că știe ce e mai bine pentru tine. Uneori bătrânii sunt de-a dreptul imposibili 😀 Părinții sunt de multe ori prea grijulii, chiar și atunci când copiii lor au 45 de ani.

 “Wie spät war es denn?”
Ich vergrub meinen Kopf unter dem Kissen und murmelte etwas von: “Keine Uhr…”
“Wieso? Wo ist denn deine Uhr? Sag bloß, du hast sie verloren. Die haben wir dir zum Dreißigsten geschenkt, die war teuer.”
“Das war vor fünfzehn Jahren.”
“Na und? Dann ist sie jetzt antik und noch teuerer. Wo hast du sie denn das letzte Mal gehabt?”
“Papa!”
“Wir reden später darüber.”

Povestea are un final mult prea fericit chiar și pentru mine, dar ce roman chick-lit se termină prost? M-am bucurat să văd că încă mai știu ceva germană, păcat că nu am timp să citesc mai multe cărți. Sper totuși ca la vară să mă întorc cu câteva romane noi din Germania. Deși nu ar fi prima dată când aș spune asta și nu m-aș ține de cuvânt…

Ich trink Ouzo, was trinkst du so?

 Bastei Lübbe, 2010

Anul ăsta nu prea am avut chef să citesc în germană. De obicei nu pot să mă concentrez la astfel de cărți în metrou, iar acasă mereu pierd vremea. Dar având în vedere că urmează să mă întâlnesc cu Vio (me happy!), m-am gândit că ar fi frumos să citesc și să-i dau înapoi cartea pe care mi-a împrumutat-o acum multe luni. 😀

Spre norocul meu, cartea asta s-a citit super ușor. Limbajul e colocvial, situațiile descrise erau în mare parte amuzante și îmi făcea plăcere să le citesc, iar subiectul mi-a plăcut mult de tot. Până acum am mai citit despre imigranții ruși din Germania, acum a venit rândul grecilor. Stella Bettermann e pe jumătate grecoaică și în fiecare vacanță de vară mergea în Grecia ca să-și viziteze neamurile. Nu știu dacă doar mi se pare mie sau așa e, dar eu cred că românii seamănă mult cu grecii. Din ce povestea Stella, la masă se serveau multe feluri de mâncare și un copil era considerat sănătos atâta timp cât mânca până nu mai putea; la locul de joacă, li se spunea mereu să nu alerge, ca nu cumva să se lovească;  mătușile te scuipă ca să nu te deoache; cum adică o fată de 17 ani să călătorească împreună cu prietenul ei, de fapt, cum se poate ca o fată de 17 ani să aibă prieten??? :D.

M-am pierdut printre atâtea mătuși și atâția unchi, dar am fost mereu cu zâmbetul pe buze. Cred că oricine se poate regăsi în cartea asta și de aceea e greu să nu-ți placă, să nu devii melancolic. Acum iar mi s-a făcut dor de Germania…

Russendisko

Goldmann, 2002

Dacă tot mi-au plăcut așa de mult povestirile Olgăi Kaminer, vio s-a gândit că e timpul să mai pun mâna pe o carte în germană, așa că mi-a trimis Russendisko, scrisă de soțul Olgăi.

Povestirile mi se par mai OK de citit în germană: sunt ușor de urmărit, nu îmi fac probleme că o să pierd firul acțiunii și, cel mai important, nu îmi pierd răbdarea. Așa că m-am bucurat când am văzut că Russendisko e alcătuită din povestiri de cel mult trei pagini. Daaar, eu cred că povestirile astea au apărut prin ceva ziare, reviste etc., pentru că în multe dintre ele se repetau aceleași lucruri: cum a emigrat Kaminer din Rusia în Germania, la începutul anilor 1990. Hai o dată, hai de două ori, dar sigur menționează asta în mai mult de cinci povestiri.

În rest, toate bune și frumoase. Kaminer povestește despre tot felul de întâmplări prin care au trecut el și prietenii lui ruși. Seri de Russendisko, povești despre mama lui care călătorea în țări străine numai cu autocarul, cum a jucat el în filmul Stalingrad, despre cum a pierdut o zi uitându-se la MTV încercând să își formeze o părere despre Jugendkultur (cultura tinerilor), doar ca să afle la sfârșitul serii că la emisiunea la care era invitat urma să vorbească despre Judenkultur (cultura evreiască) :))

Multe dintre povestiri mi s-au părut amuzante, așa că a fost o experiență cât se poate de plăcută și de educativă 😀 Dar, trebuie să recunosc, tot mai mult mi-au plăcut povestirile soției lui 🙂

Ich ließ aber nicht locker und untersuchte die Lage weiter. Von Tag zu Tag erfuhr ich mehr. Die Chinesen aus dem Imbiss gegenüber von meinem Haus sind Vietnamesen. Der Inder aus der Rykestraße ist in Wirklichkeit ein überzeugter Tunesier aus Karthago. Und der Chef der afroamerikanischen Kneipe mit lauter Voodoo-Zeug an den Wänden – ein Belgier. Selbst das letzte Bollwerk der Authentizität, die Zigaretteverkäufer aus Vietnam, sind nicht viel mehr als ein durch Fernsehserien und Polizeieinsätze entstandenes Klischee.

Alle meine Katzen

Ullstein Taschenbuch, 2006

Au trecut câteva zile bune de când am terminat de citit cartea și de fiecare dată când o văd nu pot să nu zâmbesc. A fost… perfectă. Și nu spun asta doar pentru că apar pisici în ea 😀

De fapt, pisicile sunt doar un pretext ca Olga Kaminer să își povestească viața. Da, fiecare capitol poartă numele unei pisici din perioada pe care Olga o descrie, dar ele sunt doar niște personaje secundare. Atunci ce-i așa fain la cartea asta? Totul, de la felul haios în care e scrisă (limbajul este unul colocvial, deci nu am stat toată ziua cu dicționarul în brațe, ceea ce înseamnă că am putut să mă bucur de fiecare pagină fără prea multe întreruperi), la întâmplările neobișnuite prin care ea sau prietenii ei au trecut și, evident, pisicile, fiecare cu apucăturile și obiceiurile ei.

Olga Kaminer a fost mereu înconjurată de pisici, chiar dacă nu toate erau ale ei. Pe unele a fost nevoită să le lase în grija unor prieteni pentru o anumită perioadă de timp și nu le-a mai recuperat niciodată. Cu altele au ajuns să crească propriii ei copii. O mare parte din carte se axează pe viața ei de studentă în Leningrad și, recunosc, încep să cred că rușii (și pisicile lor) sunt niște țicniți. De exemplu, jocul preferat al unui motan era să se arunce de la etaj, dacă se poate direct în capul trecătorilor. Alt motan era vorbăreț, adică nu tăcea nici 10 minute, mereu ”miau-miau-miau”. Pe lângă un amic cartofor care ajunge să candideze pentru postul de primar al orașului, Olga a avut un prieten care nu se înțelegea deloc cu pisica ei. Relația dintre ei era atât de proastă, încă tipul a ajuns să închidă pisica în frigider pentru vreo 3 ore!!!

Für Alex war Patrizias anarchisches Verhalten eine Herausforderung. Er machte es sich zur Hausaufgabe, die Katze erziehen. Einmal sperrte er sie in der Toilette ein. Sie rächte sich dafür, indem sie sechs Rollen Toilettenpapier zerfetzte. Auch Patrizia versuchte, Alex zu erziehen. Sie fand seine Fotoutensilien – Fotopapier nebst Chemikalien – und vernichtete sie. Alex sperrte sie auf dem Balkon ein. Patrizia pinkelte in seine Schuhe. Alex schmiss ihre Fischkonserven weg, Patrizia kalute ihm seine Bulette direkt von Teller. Der Krieg zwischen Mensch und Tier daurte an.

Ăsta da război conjugal! :))

Cu ocazia asta am mai descoperit încă o editură pe care nu o știam și care pare să aibă multe cărți drăguțe. Eh, data viitoare când merg la vio în vizită, o să mă întorc cu mai mult de două cărți.

Hectors Reise

…oder die Suche nach dem Glück

Editura Piper, 2006

Mi-am propus să îmi cumpăr o carte din fiecare oraş pe care-l vizitez. În octombrie 2008 am fost în Viena, de unde m-am întors cu cartea asta. Am intrat într-un anticariat cu gândul să-mi iau o carte în engleză şi am ieşit de acolo cu o traducere în germană. Mi s-a părut că limbajul este accesibil şi că o să o pot citi fără probleme. Aşa a şi fost… la a patra încercare. Timp de doi ani de zile am început de trei ori cartea şi de trei ori am abandonat-o după primul capitol. Nu că nu mi-ar fi plăcut, dar nu ştiu… ceva nu mergea.

Zilele trecute mi s-a făcut dor să citesc ceva în germană şi cum celelalte cărţi pe care le am sunt mai dificile şi mi-ar fi luat vreo două-trei săptămâni ca să le termin, am spus să îi mai dau o şansă lui Hector. Nu mă dau în vânt după cărţile care au în titlu cuvântul “fericire”, dar spre norocul meu, călătoria lui Hector nu este una care nu vrea să-mi dea lecţii despre viaţă, ci vrea să-mi arate frânturi din viaţa altora.

Hector este un psihiatru care, după ce a ascultat atâţia oameni plângându-se de cât de nefericiţi sunt, a hotărât să facă o călătorie în jurul lumii ca să afle ce îi face pe oameni fericiţi şi astfel să poată să îşi ajute mai bine pacienţii. Noah, un pic de self-help există în carte, dar se referă mai mult la cum îl schimbă pe Hector oamenii pe care îi întâlneşte şi experienţele prin care trece. Iar întrebările pe care le pune tuturor persoanelor pe care ajunge să le cunoască sunt: “Eşti fericit?” şi “ce te face fericit?”. De-a lungul călătoriei a adunat “reguli despre fericire”, iar la final avea o listă cu 23 de astfel de reguli.

De fapt, cred că mai bine le-aş numi observaţii pentru că nu prea există reguli atunci când e vorba de fericire. Chiar dacă fiecare e fericit în felul lui, există anumite şabloane în care se încadrează ceea ce ne face fericiţi:

Geliebt werden
Geld
Sich nützlich fühlen
Freundschaft
Gesundheit
Sozialer Status
Arbeit, die man liebt
Feste feiern
Glück der Mensch, die man liebt
Innere Heiterkeit

Cel mai bine ar fi dacă le-am avea pe toate, dar dacă e un sfat pe care cartea astea vrea să-l transmită acela e să încercăm să fim fericiţi cu ce avem. Din nou, ar fi foarte bine dacă am putea face asta 😀

Mi-a plăcut să mă plimb prin lume cu Hector şi mi-a plăcut şi mai mult că nu a încercat să mă îndoape cu sfaturi stupide despre cum să-mi trăiesc viaţa. Prin urmare, călătoria noastră a fost una cât se poate de plăcută. Şi nici nu a durat atât de mult încât să mă plictisească. Doar finalul a fost cam prea dulce pentru mine. Dar nu poţi să le ai pe toate, nu? 😀