Anii ’80 şi bucureştenii

Editura Paideia, 2003

Pentru cei care sunt prea mici ca să-şi aducă aminte de perioada aia şi pentru cei care nu ştiu cum stăteau lucrurile atunci, cartea asta e o mină de aur. 195 de oameni cu profesii care mai de care mai diferite (etnolog, croitoreasă, chimist, electrician, taximetrist, arhitect etc.) deapănă amintiri din „epoca de aur”.

Ştiam unele lucruri, pe altele mi le-am adus aminte, multe m-au făcut să mă încrunt şi să mă enervez, scăpând câte-un „imbecilii naibii de comunişti” cu voce tare. Mereu am urât lucrurile impuse şi regulile stabilite de pe-o zi pe alta, mai ales replica „pentru că așa zic eu”. Așa că îmi creștea tensiunea de fiecare dată când citeam de raționalizări – 1kg de zahăr și 1L de ulei/lună (dar dacă eu am chef să coc prăjituri în fiecare zi și am nevoie de 5kg de zahăr, de ce să nu le pot obține, huh?!) – de duminicile în care circulau doar mașinile cu/fără soț, de practicile agricole, de ședințele de partid, de cozi la orice, de căldura inexistentă, de curentul care se tot lua, de tot ce a însemnat regimul respectiv.

Am îndoit foarte multe colțuri din carte și mi-e greu să aleg ce citate să pun. Oricum, pe lângă toate acele chestii oribile, am aflat și unele lucruri amuzante – întâmplări, poezioare, legende urbane. Au mai îndulcit cartea pe ici, pe colo.

Pentru restul alimentelor se sta la coadă. Uneori se fixau zile: marțea se aducea carne de pui, vinerea oase de porc. Era o surpriză când se aducea carne de pui joia. Nu erau oameni la rând. Pe strada noastră venea cineva și spunea ce s-a adus. Toți își părăseau treburile și mergeau la Alimentara. Uneori ieșeau oamenii și din întreprinderi. Lactatele se aduceau dimineața. Se făcea rând de la orele 3-4 dimineața. Pentru că nu puteau să stea pe loc mult timp, oamenii puneau sacoșe, plase și bolovani fără stăpâni. Prin 1987 însă, nu se mai puteau cumpăra alimente din București. Se cerea buletinul de București, nici chiar studenții nu puteau cumpărat ceva. Carnea era din ce în ce mai inexistentă, în București sau în altă parte. Se aduceau numai oase bine curățate de carne, pe care oamenii le numeau „adidași”. Parcă te mulțumeai și cu ele…

Problema e că în continuare ne mulțumim cu puțin. Suntem atât de indiferenți încât uneori îmi vine să urlu (sunt convinsă că nu mai e mult până la ziua în care o să strig la vaca din autobuz care își poveștește viața la telefon, la măgarul care aruncă ambalajul lângă coșul de gunoi, la tâmpita care se împinge și te calcă fără să-și ceară scuze, la boul care ascultă manele la maximum)! În fine…

După ce am citit 366 de pagini de astfel de mărturii, mă uit și mai ironic la cei care susțin că „era mai bine pe vremea aia”. De ce?! Pentru că s-au construit blocuri oribile și metroul? Pentru că tot anul nu aveai pe ce să dai banii și încercai să te amăgești că îți permiți să mergi cu familia în concediu la mare? Pentru că era mai ușor să lași statul să decidă cât zahăr trebuia să consumi pe lună decât să-ți bați tu capul cu asta? Pentru că era mai ușor să-ți ții gura de frica securiștilor decât să te plângi și să nu te audă nimeni? Vorba bucureștenilor, hai sictir!

Se spune că actuala prelungire a bulevardului Dacia a fost făcută din ordinul lui Nea Nicu, să ajungă mai ușor în Cotroceni. Prelungirii îi zicea, verde, „La doi căcați” sau, decent, „Bulevardul celor două closete”. Asta fiindcă unea două closete publice foarte căutate. Unul în Piața Romană, altul în Grivița, lângă benzinărie. Între Uniunea Scriitorilor și Academie, era un mic parc, unde se juca fotbal sau mai dormeau scriitori „obosiți” după închiderea restaurantului. Pe-acolo au tăiat drumul.

 

Advertisements

The Tattoo Chronicles

Collins Design, 2010

În afară de noroc în dragoste, tipa asta are tot: frumusețe, o meserie pe care o iubește, o emisiune TV trăsnet, prieteni faimoși și doar 27 de ani.

Mi-a fost dragă de la primul episod din L.A. Ink pe care l-am văzut. Kat e o tipă atât de veselă și de dezinvoltă, încât m-am îndrăgostit imediat de ea. Da, e bad ass, da, e nebună, dar e așa de mișto! 🙂

Asta e a doua ei carte, pe care o citesc cu ceva întârziere. Dacă nu i-aș fi descoperit contul de Twitter, cine știe când aș fi aflat de ea. Hmmm, de fapt, nu e carte, ci un jurnal pe care l-a ținut timp de un an. Recunosc că am fost foarte surprinsă să văd câte chestii personale a acceptat să fie publicate – încă un semn că se simte bine în pielea ei.

În rest sunt multe poze cu tatuaje făcute de ea, cu prietenii ei, redă poveștile din spatele tatuajelor, e un pic din toate. Dar după ce m-am uitat la poze și am terminat de citit toate textele, am rămas cu impresia că e genul de persoană care dă prea mult și primește prea puțin înapoi. Mereu când se îndrăgostește are impresia că și-a găsit făt-frumosul, face posibilul și imposibilul ca relația să meargă, ca în final tot ea să fie cea care suferă. Sub toate acele tatuaje se ascunde o romantică incurabilă 🙂

Am scris puțin despre prima carte aici.

The Secret Diary of Adrian Mole

Aged 13 3/4

Puffin, 2002

În timp ce mănânc o prăjitură nesperat de bună, cumpărată de la magazinul din colț, încerc să-mi amintesc cum eram și ce făceam la 13 3/4 ani. Eram prin clasa a V-a sau a VI-a și sigur mă băteam cu Mihai în pauze. Îmi era frică de diriginte (profu’ de mate) și o adoram pe profa de română. Eram la un liceu cu clase V-XII și mă uitam fascinată la cei mai mari. În rest îmi făceam temele, citeam, mergeam în fiecare weekend la țară cu unchiul meu și cam atât.

Nu cred că pe atunci scriam în jurnal, dar chiar dacă aș fi făcut-o, însemnările mele ar fi fost cât se poate de puerile și lipsite de haz față de cele ale lui Adrian. M-am distrat teribil citind cartea asta și nu-mi vine să cred că am descoperit-o abia acum. Dar, dacă mă gândesc bine, nu are importanță când o citești pentru că oricum ajungi să te identifici cu personajul: fie treci prin aceleași stări și te frământă aceleași gânduri, fie ai trecut deja prin asta și știi cum e.

Problemele lui Adrian sunt cele mai importante din lume (pentru el, evident), dar nu sunt tipice pentru un copil de vârsta lui: părinții se despart și tatăl își pierde slujba și uneori îi mai cere lui Adrian bani din economiile lui, într-o zi merge la școală cu șosete roșii și este sancționat de director, tipa de care e îndrăgostit iese cu cel mai bun prieten al lui, bătrânul de care s-a oferit să aibă grijă e un ciufut, poeziile nu îi sunt difuzate de cei de la BBC etc. Nu e de mirare că Adrian se plânge încontinuu :))

Nigel brought his records round. He is into punk, but I don’t see the point of it if you can’t hear the words. Anyway I think I’m turning into an intellectual. It must be all the worry.

[…] Now I know I am an intellectual. I saw Malcom Muggeridge on the television last night, and I understood nearly every word. It all adds up. A bad home, poor diet, not liking punk. I think I will join the library and see what happens.

Cartea e plină de situații amuzante, notate cu conștiiciozitate de Adrian, iar inocența cu care le relatează este înduioșătoare. Îți dorești să nu se facă mare niciodată, să nu înceapă să vadă lumea cu ochi de adult.

Mr Lucas came round and offered to take my mother shopping in the car. They dropped me off at school. I was glad to get out of the car with all the laughing and cigarette smoke. We saw Mrs Lucas on the way. She was carrying big bags of shopping. My mother waved, but Mrs Lucas couldn’t wave back.

Mi-am comandat deja următoarea carte din serie și am de gând să le cumpăr și să le citesc pe toate. Am râs în metrou, dis-de-dimineață, am râs la cursuri împărțind cartea cu o colegă, am râs recitind fragmentele care mi-au plăcut. Cred că Adrian o să devină my new best friend 🙂