The Complete Stories of Truman Capote

Vintage International, 2005

Nici nu mi-am dat seama că au trecut aproape două săptămâni citind aceeaşi carte. Şi nu am crezut vreodată că o să ajung să-mi placă aşa mult cum scrie Capote, mai ales că mă grăbesc să judec un autor după prima carte pe care o citesc, iar Alte glasuri, alte încăperi nu a fost tocmai pe gustul meu. Dar şi-a luat revanşa cu vârf şi îndesat cu Breakfast at Tiffany’s şi cu Summer Crossing.

Din fericire, nici această carte nu m-a dezamăgit. Mi-au plăcut absolut toate povestirile, chiar dacă unele aveau subiecte asemănătoare. Am citit despre cum era să copilăreşti în Alabama, despre femei care divorţaseră şi ajunseseră atât de rău încât erau nevoite să îşi calce peste mândrie şi să încerce să vândă din lucruri vechilor cunoştinţe, despre oameni care îşi vând visele (la propriu) etc.

Preferatele mele sunt cele 3 povestiri cu Sook, una dintre mătuşile care l-au crescut pe Capote. În A Christmas Memory, The Thanksgiving Visitor şi One Christmas povesteşte despre cum Sook era cea mai bună prietenă a lui, în ciuda diferenţei mari de vârstă dintre ei: el un copil, ea o fată bătrână şi la propriu, şi la figurat. Sook mi s-a părut un personaj atât de cald şi de bun, am îndrăgit-o imediat! Mi-a adus aminte de toate mătuşile mele de la ţară, la care mergeam în fiecare zi când eram în vacanţă acolo şi care mă îndopau cu bunătăţi şi care povesteau cu mine ca şi când aş fi fost “un om mare”.

In addition to never having seen a movie, she [Sook] has never: eaten in a restaurant, traveled more than five miles away from home, received or sent a telegram, read anything except funny papers and the Bible, worn cosmetics, cursed, wished someone harm, told a lie on purpose, let a dog go hungry. Here are a few things she has done, does do: killed with a hoe the biggest rattlesnake ever seen in this country (sixteen rattles), dip snuff (secretly), tame hummingbirds (just try it) till they balance on her finger, tell ghosts stories (we both believe in ghosts) so tingling they chill you in July, talk to herself, take walks in the rain, grow the prettiest japonicas in town, know the recipe for every sort of old-time Indian cure, including a magical wart-remover.

Şi din nou simt nevoia să spun că îmi place să citesc povestiri pentru că pot să le “dozez” mai bine şi că mi se par lectura perfectă atunci când ai mult de mers cu metroul/autobuzul etc. Chiar nu îi înţeleg pe cei care se feresc de ele.

Advertisements

Blocul 29, apartamentul 1

Editura Polirom, colecţia Ego.Proză, 2009

Cărţile cu bunici ar trebui să fie drăguţe, să te facă să îţi aduci aminte de ei şi să zâmbeşti şi să îţi pară rău de tot că ei nu mai sunt şi că tu ai crescut. Bunicii din cărţile cu bunici ar trebui să fie încă în putere: bunicii să meargă la cumpărături şi să îţi aducă multe dulciuri, iar bunicile să te întrebe de zeci de ori pe zi “ce vrei să îţi fac de mâncare?” şi să îţi povestească despre copilăria lor şi despre ce prostii făceau ai tăi când erau mici.

Dar bunicii din cartea asta nu sunt aşa: sunt un cuplu modern şi disfuncţional, în care bunica e profesoară la liceu, iar bunicul, care nu are serviciu, stă acasă şi găteşte. Irinuca stă cu ei pentru că părinţii ei nu prea se înţeleg. Chiar şi când vin duminică în vizită nu se pot abţine să nu se înţepe reciproc. Mi-a fost greu să citesc cum Irina tânjea să petreacă mai mult timp cu bunica, dar ea avea mereu alţi oameni de văzut, muzică de ascultat, lucrări de corectat. Nu-i corect! Bunicii ar trebui să aibă mereu timp pentru nepoţi!

A fost destul de tristă cartea: certurile dintre bunici, certurile dintre părinţi, ne-relaţia dintre Irina şi bunica… Nu prea mi-a plăcut starea pe care mi-a dat-o. În mintea mea, cărţile cu bunici sunt altfel.

Es wird mir fehlen, das Leben

Rororo Verlag, 2000

Lustige Seiten von Brustkrebs:
1. Du lässt dir die Haare kurz schneiden, weil sie dir eh ausfallen, und siehe da, die Frisur steht dir gut. Du nimmst dir vor, nie wieder eine andere zu tragen.

Eu nu pot să văd nici un “aspect amuzant” al cancerului la sân. Una dintre bunicile mele a murit de cancer la sân şi în secret sunt cât se poate de speriată că într-o zi o să sufăr şi eu de aşa ceva. Aşa că am citit cartea asta cu sufletul la gură (şi dicţionarul aproape) şi am rămas cât se poate de impresionată de tăria de care Ruth a dat dovadă.

La 32 de ani a aflat că suferă de cancer la sân şi că nu se poate opera. I s-a spus că are 80% şanse să trăiască încă 5 ani. Apoi şansele au scăzut la 50%. Ruth a murit la un an după ce a fost diagnosticată. Avea 33 de ani, un soţ pe care-l cunoscuse cu 12 ani în urmă şi doi gemeni de doi ani. Plus familie, plus prieteni, plus cititorii din The Observer, care au fost alături de ea pe toată perioada bolii ei.

Ruth era jurnalistă, scria pentru diverse ziare şi reviste in UK şi nu s-a oprit din scris decât atunci când a fost mult prea slăbită. Cărticica e o culegere de e-mailuri, scrisori şi articole de-ale ei, toate din perioada în care era bolnavă. Mă aşteptam să dau peste o tipă care se întreba repetat “de ce eu?” şi care se văicărea tuturor prietenilor de starea ei, de ce o să se întâmple cu copiii ei după, de faptul că e prea tânără pentru aşa ceva etc. În schimb, am dat peste o tipă care făcea haz de nacaz, care dădea impresia că s-a împăcat cu gândul că trebuie să moară mai repede decât se aşteptase vreodată şi care nu voia să facă o tragedie din toată situaţia.

Mi s-a părut incredibil de curajoasă şi stăpână pe sine, cel puţin în relaţia ei cu ceilalţi. S-a luptat cu boala, a încercat tot, de la chimioterapie, la ierburi chinezeşti, tot ce i-a fost recomandat. Din păcate, a fost prea târziu ca să mai poată face ceva. Nu ştiu cum se poate împăca o persoană cu vestea că are o boală incurabilă şi că urmează să moară. Nu ştiu dacă într-adevăr poţi accepta o aşa sentinţă. Mi s-a părut incredibil că le scria prietenilor despre boala ei ca despre ceva normal; le scria despre tratamente eşuate şi despre cum îi cădea părul; despre cum a preferat să renunţe la tot felul de terapii alternative şi să cheltuiască sute de lire pe tot felul de nimicuri care o făceau să se simtă bine pe moment.

Nu mai ştiu ce să zic despre cartea asta, decât că toate micile mele nemulţumiri şi griji au dispărut în cele 3 zile cât am fost alături de Ruth. Nimic nu e mai înspământător decât moartea.

Aici puteţi citi un fragment din carte şi poate vă încumetaţi să o şi cumpăraţi.

Harun şi Marea de Poveşti

Editura Polirom, colecţia Proză XXI, 2003

Ieri am avut o zi numai şi numai pentru mine (şi uRMa), aşa că mi-am făcut un ceainc plin cu sencha, mi-am pus nişte prăjiturele pe o farfurie şi am stat în pat şi am citit. M-am simţit exact ca în facultate, când nu aveam chef să merg la cursurile de umplutură şi stăteam în pat cu zilele şi tot ce făceam era să dorm şi să citesc.

Iar acum l-am lăsat pe Harun să mă poarte într-o călătorie minunată. Tatăl său, Raşid, spune cele mai frumoase şi neobişnuite poveşti, iar de fiecare dată când este întrebat de unde provine harul său, acesta răspundea că din Marea de Poveşti. Normal că nimeni nu credea un aşa răspuns.

Doar că niciodată nu poţi să ştii ce urmează să se întâmple, aşa că atunci când Raşid îşi pierde talentul de a spune poveşti, Harun îl surprinde Dakkă, un Duh al Apei, tocmai când acesta încerca să deconecteze Robinetul cu Poveşti al lui Raşid. Şi pentru că Harun este un băieţel curajos, îi cere Duhului să-l ducă în lumea lui, ca să poată vorbi cu autorităţile de acolo şi să le convingă să îi lase tatălui său harul acesta deosebit.

Şi povestea devine din ce în ce mai interesantă şi drăguţă: Harun ajunge în ţara Gupilor, acolo unde se află Marea de Poveşti şi autorităţile care o conduc, doar că rivalii lor, Chupii, începuseră să polueze Marea, o răpiseră pe prinţesa Gupilor, Batcheat, şi le declaraseră război.

Normal că Harun vrea să îi ajute pe Gupi şi normal că în final binele învinge. Citind cărţulia m-am simţit ca un copil care nu se poate despărţi de prietenii pe care tocmai şi i-a făcut şi eram peste poate de încântată de toate personajele acelea ciudate şi fascinată de lumea Gupilor. O să îi duc cartea nepotului meu şi sper să se bucure de ea cel puţin pe jumătate cât m-am bucurat eu.

– Asta s-ar putea să fie adevărat acolo de unde vii tu, îl contrazise Harun. Dar prin părţile astea funcţionează reguli mai stricte.
– Prin părţile astea, nu se lăsă mai prejos Dakkă cel cu barbă-albastră, îmi pierd vremea cu un Hoţ de Deconectoare care nu are încredere în ce nu poate să vadă. Şi cam ce ai văzut tu la viaţa ta, pungaşule? Africa ai văzut-o? Nu? Şi-atunci o fi cu adevărat acolo? Şi submarine? Hî? Şi grindină, mingi de baseball, pagode? Mine de aur? Canguri, Muntele Fujiyama, Polul Nord? Şi trecutul, ce s-a întâmplat cu adevărat? Şi viitorul, va veni? Crede numai ce-ţi arată ochii şi ai toate şansele să dai de bucluc, belele, necaz.

Viaţa începe vineri

Editura Humanitas, 2009

Am început cartea într-o vineri şi în vinerea următoare am terminat-o. Nu mi-am propus să fie aşa, dar mereu mă bucur când se întâmplă astfel de coincidenţe (?). Aşa că pe parcursul unei săptămâni m-am întors în timp, în Bucureştiul sfârşitului de secol XIX, unde lucruri ciudate se întâmplă: un străin este găsit la marginea unei păduri de lângă oraş şi, săracul, pare picat dintr-o altă lume; tot la marginea aceleiaşi păduri un tânăr de familie bună zace împuşcat în zăpadă; o icoană foarte preţioasă a dispărut de la Mănăstirea Sărindar şi poliţia trebuie să îi dea de urmă.

Cel şi cel mai interesant mi s-a părut cazul lui Dan Creţu, omul “întors din viitor” într-un Bucureşti pe care cu greu îl mai recunoştea. Nu ştie ce s-a întâmplat cu el, cum de a ajuns unde a ajuns, oamenii se poartă diferit, se folosesc de birje trase de cai ca să se deplaseze, se îmbracă ciudat, există atâtea reguli de bun-simţ pe care ceilalţi se aşteaptă ca el să le ştie şi să le urmeze: să îşi scoată pălăria când intră într-o încăpere, să pupe uşor mâna doamnelor şi a domnişoarelor, să îşi lase galoşii la intrare etc. Noroc că este repede luat sub aripa protectoare a familiei Margulis, ai cărei membri sunt încântaţi de stângăciile lui.

Am savurat mai mult celelalte două cărţi ale Ioanei PârvulescuÎn intimitatea secolului 19 şi Întoarecere în Bucureştiul interbelic, aşa că trebuie să recunosc că aveam aşteptări mai mari de la acest roman. Nu zic, mi-au plăcut descrierile Bucureştiului de atunci, m-am bucurat că am putut să învăţ cum se purtau oamenii, ce purtau şi ce însemna un ziar pe vremea aceea, dar povestea mi s-a părut cam slăbuţă.

Dar de uitat nu o să-l uit pe Nicu, micul comisionar cu şapcă roşie. Era aşa de drăguţ când încerca să se poarte ca un om mare şi când vorbea de unul singur şi îşi spunea “matale”. Adorabil personaj! 🙂