Darul unei zile

Editura Polirom, colecţia Biblioteca Polirom, 2010

Pentru mine, Anna Gavalda înseamnă Împreună. Am citit toate cărţile ei pe care Poliromul le-a publicat, dar până la Darul unei zile am avut parte mai degrabă de dezamăgiri. Nu spun că celelalte cărţi (Aş vrea să mă aştepte şi pe mine cineva şi O iubeam) nu sunt drăguţe, spun doar că nu sunt Împreună 🙂

Deşi nu mi-a plăcut când am citit că povestioara din Darul unei zile a fost scrisă iniţial în 2001 şi revăzută în 2009, tot nu m-am putut abţine să nu o cumpăr. Nu ştiam ce urmează să citesc şi surpriza a fost cu atât mai plăcută. Regăsisem, într-o mai mică măsură ce-i drept, atmosfera din cartea pe care nici acum nu pot să o uit.

Nu am petrecut doar o zi cu această carte. Povestirea e destul de scurtă şi nu am vrut să se termine repede. Am tras de ea, m-am abţinut să nu o dau gata în câteva ore şi am reuşit să o întind pe 2-3 zile. Personajele sunt cele care fac totul: pentru prima dată am fost invidioasă că sunt singură la părinţi. Niciodată nu mi-a părut rău că nu mai am fraţi şi niciodată nu am simţit că aş fi fost mai fericită într-o familie mai mare. Dar citind despre legăturile dintre cei patru din carte am stat şi m-am gândit la “cum ar fi fost dacă…?”.

Cei patru fraţi (Garance, Simion, Lola şi Vincent) se întâlnesc cu ocazia unei nunţi care se anunţă a fi conservatoare şi plictisitoare. Nu mai sunt copiii de altădată care se jucau toată ziua şi care erau mereu împreună. Acum sunt oameni în toată firea, unii cu familie, alţii care încă nu acceptă postura de “om mare”, iar pentru că fiecare are viaţa lui, normal că nu se văd pe cât de des le-ar plăcea. Nu ratează nici un prilej de a se întâlni, chiar dacă asta înseamnă să fugă de la nuntă 😀

Relaţia dintre ei mi s-a părut minunată: nu se judecă unul pe celălalt, sunt mereu gata să sară în apărarea unuia dintre ei, se înţeleg fără cuvinte şi sunt atât de copii, chiar şi la 30 şi ceva de ani. În plus, la cât sunt de simpatici, nu se poate să nu te îndrăgosteşti pe rând de fiecare în parte şi să vrei să te primească în grupuleţul lor.

Ce trăiam acum, toţi patru eram conştienţi de asta, era un mic supliment. O amânare, o paranteză, un moment de graţie. Câteva ore furate celorlalţi…
Cât timp vom avea oare energia să ne smulgem astfel din cotidian? Câte permisii ne va mai îngădui viaţa? Câte tifle peste obraz? Câte mici găinării? Când ne vom pierde şi cum vor slăbi legăturile?

Mie îmi ajunge să ştiu că în cartea mea sunt tot împreună, tineri şi nebuni, că încă sunt în stare să-şi bage picioarele în toate conveţiile sociale şi să se simtă bine, aşa cum doar ei ştiu. Şi pentru asta le mulţumesc.

Advertisements

Cină cu Anna Karenina

Editura Rao, colecţia pentru tine, 2010

Cartea asta i-am dat-o mamei cadou de Paște. În București nu am avut timp să merg prin librării și să îi iau ceva OK, așa că am pășit destul de sceptică pragul unei librării din Baia Mare. Evident că nu aveau cărțile la care mă gândisem eu! Dar, în final, am ales altele, printre care și asta. Mama muncește mult și la sfârșitul zilei e cât se poate de obosită iar cărțile pe care poate să le savureze sunt cărțile mai light, din care poate să citească trei pagini azi și șapte mâine și a căror acțiune nu e greu de urmărit.

Mamei i-a plăcut la nebunie cartea și m-am decis să o citesc și eu. Mi s-a părut că aduce mult a Desperate Housewives, doar că fără părțile acelea telenovelistice.  Cinci prietene se întâlnesc cam o dată pe lună la una dintre ele acasă și discută cartea sau cărțile lunii. Pe lângă literatură mai vorbesc și despre copilăria lor, despre relațiile pe care le au, țările pe care le vizitează, problemele de acasă. Sunt un grup unit și fac tot posibilul să nu lipsească de la aceste întâlniri și sunt mereu una alături de cealaltă.

Asta până când Cynthia le anunță că divorțează. Pentru celelalte patru, Cynthia era modelul fericirii întruchipate; totul era de invidiat la ea, de la soțul minunat și gemenele frumoase și deștepte, până la slujba bine plătită și casa mare cu servitori în care locuiau. Vestea că ea divorțează și că nu le spune motivul le face să își pună întrebări în legătură cu propriile lor relații și le face să-și reevalueze prioritățile. Necazul Cynthiei le face să fie mai deschise una cu cealaltă și le apropie și mai mult. La fel și cărțile pe care le citesc.

Nu erau, își spuneau ele, ca unul dintre grupurile acelea în care membrele se întâlnesc ca să-și piardă timpul, în căutarea unui refugiu departe de soții lor nemulțumiți și de copiii pretențioși, purtând o discuție lejeră despre ultimul bestseller. Se întâlneau pentru că literatura era pasiunea lor comună. Cărțile erau la fel de importante pentru ele ca aerul pe care îl respirau. Împărțeau capacitatea de a se adânci în viețile fictive ale personajelor, plăcerea de a dezbate cu înflăcărare intriga unei cărți, deciziile luate de personaje, dilemele care apăreau pe parcurs.

Le înțeleg perfect. Am o mulțime de prieteni pe care i-am cunoscut datorită pasiunii comune pentru literatură. Am mereu cu cine să vorbesc despre ultima carte citită, are cine să-mi facă recomandări și am cui să împrumut cărți. Când eram încă în Baia Mare nu aveam cu cine să vorbesc despre toate astea și deși mă bucuram de fiecare carte citită, parcă bucuria nu era deplină pentru că nu era nimeni care să vrea să mă asculte vorbind despre cum m-am îndrăgostit nu de știu ce personaj, despre cum nu am putut să adorm pentru că mă gândeam la cartea pe tocmai o terminasem…

Recunosc că nu m-am putut dezlipi de cartea asta. Voiam să știu ce a făcut Eric atât de îngrozitor încât să nu poată fi iertat, voiam să văd cum evoluează relația celor cinci prietene și, mai ales, voiam să aflu cât mai mult despre fiecare în parte. Normal că am făcut și o listă cu cărțile pe care le-au dezbătut la clubul lor lectură și pe care nu le-am citit încă. Se pare că deși nu vreau să recunosc asta, îmi cam plac cărțile astea ”cu femei” 😀

O singură dilemă am: de ce titlul este scris cu literă mică? De ce ”cină cu Anna Karenina” și nu ”Cină cu Anna Karenina”? Și de ce colecția ”pentru tine” și nu ”Pentru tine”? Ciudat…

Teorema lui Almodóvar

Editura Vellant, 2010

Înainte de a ieşi, beau o votcă. Am nevoie de o tărie ca să cobor cele şapte etaje şi să ajung în stradă. Întotdeauna este o încercare. Îmi trebuie cel puţin o jumătate de oră ca să-mi intru în ritm. E ca şi cum m-aş mişca într-o altă lume. Un univers paralel, cu alte legi, o altă structură fizică, poate asta este teorema lui Almodóvar: forţa lumii divizate de incapacitatea mea de a da ochii cu ea.

Nu îl ştiu pe autor ca să spun cât din el se regăseşte în personajul cu acelaşi nume din carte, dar din câte am citit, ambii au aceeaşi poveste tristă: în urma unui accident de maşină, au rămas desfiguraţi. Chirurgia plastică nu le-a fost de mare folos, aşa că îşi trăiesc viaţa izolaţi, departe de oamenii care s-ar speria dacă ar vedea un asemenea “monstru” în libertate.

Chiar zilele astea am văzut un documentar care se numea I shouldn’t be alive pe unul dintre posturile Discovery şi în care trei alpinişti britanici povesteau cum au scăpat cu viaţa de pe muntele McKinley: fiecare s-a ales cu degete amputate, iar unul dintre ei şi-a pierdut chiar şi piciorul. Dar asta nu i-a împiedicat pe nici unul să ducă o viaţă cât se poate de normală după accident. Ceea ce nu s-a întâmplat şi în cazul lui Antoni Casas Ros.

El a ales să se izoleze, să îşi limiteze pe cât de mult posibil intereacţiunea cu semenii. Şi-a luat o slujbă care-i permitea să lucreze de acasă, iar în oraş ieşea doar noaptea, când era mai uşor să-şi ascundă chipul sau ce a mai rămas din el. Unii îşi fac probleme când le apare câte-un coş, iar alţii…

Corpurile noastre rămân înlănţuite toată noaptea. Ce mi-a lipsit în mod sfâşietor, mai mult decât sexul, este acest contact. Mă strecuram în fiecare noapte ca un hoinar halucinat. Indiferent de emoţiile pe care le trăiam, bucurii, speranţe toate sfârşeau prin a se zdrobi de obstacolul singurătăţii. Există în această plăcere animalică de a te ghemui lângă un alt animal o satisfacţie primară. Chiar fără iubire, ar trebui să existe comunicare nocturnă între fiinţe.

Mi s-au părut interesante şi triste paginile în care îşi descria viaţa; trebuie să fie îngrozitor de greu să înveţi să te accepţi aşa cum eşti, după un astfel de accident. Să te redescoperi fără să te recunoşi în oglindă. Dar ce a urmat nu prea a fost pe gustul meu. Nu am înţeles ce căuta Almodóvar în carte. Mă rog, regiza un film bazat pe viaţa lui Antoni, dar tot nu mi-au plăcut paginile în care apărea. În schimb, m-am bucurat că Antoni cel din carte şi-a găsit pe cineva: Lisa, travestitul. Nu e genul de relaţie la care te-ai fi aşteptat, dar dacă asta îl face fericit după 15 ani de singurătate, de ce nu?

Nu m-a dat pe spate cărticica, dar măcar m-a făcut să mă întreb “cum ar fi dacă…?”

Frumoasele străine

Editura Humanitas, Seria Cărtărescu, 2010

Fac parte dintre cei care au citit De ce iubim femeile şi cărora le-a plăcut la nebunie cărţulia. Eu oricum l-am descoperit pe Mircea Cărtărescu prin volumele Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli şi Baroane, aşa că nu m-am scandalizat că după Nostalgia şi Travesti etc. “poate să scrie aşa ceva”. Poate şi încă o face foarte bine!

Frumoasele străine e o altă cărţulie incredibil de simpatică şi care se citeşte cu zâmbetul pe buze. Ba chiar am şi râs la anumite pasaje! Pornind de la fapte reale, Cărtărescu scrie trei povestiri , care mai de care mai hazlie şi mai de necrezut. Şi până la urmă în asta constă farmecul cărţii: nu îţi spune ce s-a întâmplat cu adevărat şi ce e ficţiune, ci te lasă pe tine să încerci să-ţi dai seama ce şi cum sau, pur şi simplu, să savurezi povestirile ca atare, fără alte bătăi de cap.

Iar eu asta am făcut. Din cele trei, povestea cu antraxul mi-a plăcut la nebunie! Imaginea unui Cărtărescu ficţional (sau nu :P) scormonind într-un coş de gunoi în căutarea unui plic “cu antrax”, pe care îl aruncase acolo cu ceva timp în urmă şi acum voia să-l recupereze, a fost cât se poate de mişto :)) Toată cartea este plină de astfel de momente “incredibile”, pe care le citeşti cu sufletul la gură şi zâmbind mereu.

Nu vreau să mă apuc să descriu toate peripeţiile prin care trece personajul, dar Frumoasele străine este o carte care merită citită. Nu îmi imaginez altă carte mai potrivită de citit în vacanţă 😉

Trenul de noapte spre Lisabona

Editura Vivaldi, 2007

Sunt o masochistă. Înainte doar bănuiam asta, dar acum sunt 100% sigură că sunt aşa. Spun asta pentru că m-am chinuit timp de 557 de pagini: povestea nu-mi spunea nimic, de personaje nu am putut să mă ataşez, credeam că nu o să se mai termine vreodată! Şi citeam mai mult ca să ajung la final, sperând ca pe parcurs să pot să intru în poveste sau măcar finalul să nu fie aşa de slab. Aş, slab a început, slab s-a terminat.

Cartea începe în Berna, unde Raimund Gregorius, poreclit Mundus, profesor de limbi clasice la liceul din oraş, întâlneşte pe un pod o portugheză misterioasă. Afara ploua, el se îndrepta spre liceu, ea era pe pod plângând şi citind un bilet pe care apoi îl aruncă în apă, lui i se pare că ea vrea să se arunce peste parapet, fuge spre ea şi o salvează. Foarte “Arcul de Trimf” până aici.

Partea care mie mi se pare incredibilă e cea în care Mundus e atât de pătruns de această întâlnire, încât se ridică de la catedră în mijlocul lecţiei, iese din clasă şi pune punct vieţii sale aşa cum era ea până atunci. Mundus a fost mai mereu un singuratic, chiar şi atunci când a a fost căsătorit. Un intelectual retras, fără prea mulţi prieteni, pasionat de jocul de şah şi care nu a lipsit nici măcar o dată în 20 şi ceva de ani de la vreun curs. Şi uite că dintr-odată, Mundus nu mai e Mundus. Nu numai că iese la mijlocul orei din clasă, dar ajunge într-o librărie cu cărţi în portugheză şi cumpără o carte de cugetări, scrisă de un anume Amadeu Prado. Evident, începe să înveţe portugheza chiar în aceeaşi zi, citeşti din însemnări şi vai!, ce profunde i se par, apoi ia trenul de noapte spre Lisabona, în căutarea lui Prado.

Nu, nu se poate ca o întâlnire atât de nesemnificativă să schimbe complet un om, să-l facă să renunţe la tot ce are şi să ia trenul spre o ţară în care nu a pus niciodată piciorul în căutarea unui om. Şi mai de necrezut e faptul că în Lisabona întâlneşte doar oameni care pot să-l ajute să-şi formeze o imagine despre Prado: cele două surori ale lui, prietenul lui cel mai bun, un alt prieten apropiat, femeile de care Prado fusese îndrăgostit… Culmea, toţi moşii şi babele alea ştiu fie engleză, fie franceză, deci sporovăiesc fără încetare despre cum era Prado, despre ce scria, despre ce medic minunat a fost, despre copilăria lui bla, bla, bla.

Nu am putut să cred o asemenea poveste, pur şi simplu nu am putut! Dacă Mundus ar fi întâlnit măcar o piedică, una singură, în această călătorie, poate că aş fi fost mai blândă cu cartea asta. Dar aşa, nu pot decât să regret timpul pe care l-am pierdut încercând să citesc romanul. Mai rar aşa poveste neconvingătoare…