„Îmi doream să văd ca bufnițele, în beznă, dincolo de forme și contururi”

Polirom, Fiction Ltd, 2012

Norocul mi-a surâs ieri, la Gaudeamus, după ce zilele trecute fusesem în Cărturești și nu aveau cartea. Am întrebat în stânga și-n dreapta dacă a văzut cineva Toate bufnițele pe la standul Polirom, iar când mi s-a confirmat că, da, ESTE, m-am repezit și am cumpărat-o. Am luat-o pe prima de pe raft și, când am ținut-o în mână, mi-a venit să strig ca o nebună că, omg, omg, omg, omg, noua carte a lui Filip, am noua carte a lui FILIP!!! M-am liniștit, am luat și cartea de poezii a lui BAS + Singur în Berlin, am plătit și am plecat.

Cât am stat la târg și tot drumul spre casă m-am gândit doar la Filip și la cartea lui. Am citit Zilele regelui și Degete mici de două ori până acum, le-aș mai reciti și a treia oară, dar parcă voiam ceva nou. Apoi m-am gândit că dacă nu citesc Toate bufnițele ACUM, iar o să o car prin metrouri și autobuze, o să o citesc pe sărite, o să fac lucrurile anapoda, cu mintea tot la carte. Trebuia să o citesc dintr-un foc. Și așa am și făcut. Am început la 22.30 și la 3.10 mă culcam liniștită că am terminat cartea, fericită că e o carte minunată, scrisă anume parcă pentru mine, mulțumită că încă sunt în stare de nebunii din astea. Once a groupie, always a groupie!

Azi-noapte am avut timp să mă împrietenesc cu Luci și Emil. Luci e un puști de 11 ani care, însoțit de câinele Zuri și prietenii lui, face o mulțime de trăsnăi și care mi-a fost simpatic încă de la prima noastră întâlnire, când un fragment din roman a apărut în Dilemateca. Emil e un domn care se mută în orașul de munte în care locuiește Luci și care leagă o prietenie foarte frumoasă cu micul neastâmpărat.

Emil își scrie viața într-un caiet galben, dar nu este una tocmai fericită: a trecut prin bombardamentele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, bunicul și tatăl său au fost închiși de regimul comunist, soția îl înșela în timp ce el era mereu repartizat în orașe tot mai îndepărtate de București, nu a putut niciodată să se apropie de fiica și nepotul lui… Cumva Emil prezintă partea amară a vieții, greutățile care vin odată cu vârsta și, în cazul ăsta, cu regimul politic.

Pe de altă parte, am urmărit cu sufletul la gură aventurile lui Luci. Era mai mult plecat prin păduri, se cățăra pe stânci și făcea baie în râuri reci de munte, din când în când se răzbuna pe fratele mai mare și fugea pe geam când taică-său, beat, voia să-l bată cu cureaua, a ținut vreo 10 zile un șoarece într-un borcan, cadou pentru prietenul lui în vârstă. Petrecea ore întregi cu Emil și îi povestea tot ce făcea. Beau ceai cu miere și lămâie și, în locul lor tainic din pădure, a învățat de la Emil cum să cheme bufnițele.

Poate a contat că îmi doream să văd ca bufnițele, în beznă, dincolo de forme și contururi, îmi doream din suflet, or o asemenea dorință nu se duce pe apa Sâmbetei ca mofturile sau ca poftele. În camera lui de la etaj, din casa doamnei Rugea, am căutat săptămâni în șir secretul, răbdător și încordat, am pășit pe drumul labirintic din cărți, frază cu frază, pagină cu pagină […], iar la toate, permanent, Emil mi-a fost martor. Un martor discret. Și un fel de spectator, pentru că trebuie să fi dat adevărate recitaluri, involuntar, când mă ridicam în picioare, îmi înclinam capul într-o parte, îl țineam țeapăn, roteam doar gâtul și bărbia, mă străduiam să fac ochii cât cepele, mă concentram asupra fiecărui iris sperând că ar fi posibil să-i cresc diametrul ori să i-l scad, mă frământa dacă joacă și culoarea vreun rol și, mereu cu ciudă, regretând că am ochi albaștri și nu cenușii, apăsam pe întrerupătorul de la veioză, aducând noaptea în odaie. După un timp scurt sau lung, niciodată la fel, se auzeau râsul lui Emil și aplauze vagi.

Nu apucai să te întristeze Emil cu ale lui, că imediat își făcea apariția Luci. Iar când Luci se copilărea prea mult, venea iar rândul lui Emil. Și tot așa, din poveste-n poveste, au creat o carte magică, cum numai Filip știe să scrie. A fost cel mai frumos cadou de Moș Nicolae pe care mi l-am făcut 🙂 Acum de-abia aștept lansarea de mâine de la Gaudeamus și cea de pe 28 noiembrie din Cărturești, ca să-l aud povestind despre carte, poate chiar citind din ea. Sunt sigură că starea asta de bine pe care mi-a dat-o romanul o s-o port cu mine mult timp de-acum înainte. Mulțumesc, Filip!

Advertisements

Fitzgerald & Mateiu

Nu știu cum de am citit două cărți de povestiri una după alta. Încerc mereu să le alternez: o carte în engleză, una în română, rar câte una în germană, poate chiar o carte de non-ficțiune. Dar, după ce am terminat cele câteva povestiri de Fitzgerald și iar nu știam de ce să mă apuc, mi-am adus aminte de mult lăudata carte a lui Mihai Mateiu și mi s-a părut o alegere cât se poate de potrivită. Mateiu nu e Fitzgerald, dar cred că e pe drumul cel bun 🙂

Penguin, 1996

Fitzgerald e la fel de minunat și când scrie povestiri. E fascinant cât de mult a putut să scrie despre flappers și despre petreceri, despre muzica nebună a anilor ’20 și despre bărbați chipeși și bogați. Acum stau și mă gândesc dacă m-am îndrăgostit de acea perioadă datorită lui sau dacă m-am îndrăgostit de el pentru că descria acea perioadă…

Cu adevărat surprinsă am fost de povestirea The Diamond as Big as the Ritz – nu mă așteptam la ceva atât de fantastic din partea lui. Când un personaj spune că tatăl lui este cel mai bogat om din lume pentru că are un diamant mai mare decât Hotelul Ritz, am pufnit și am zis „da, sigur!”. Apoi s-a dovedit a fi adevărat: familia lui descoperise un munte care ascundea cel mai mare diamant din lume. Povestea e destul de ciudată, dar se înscrie în tipicul lui Fitzgerald.

‘I never noticed the stars before. I always thought of them as great big diamonds that belonged to someone. Now they frighten me. They make me feel that it was all a dream, all my youth.’
‘It was a dream,’ said John quietly. ‘Everybody’s youth is a dream, a form of chemical madness.’
‘How pleasant then to be insane!’

Cel și cel mai mult mi-a plăcut Bernice Bobs Her Hair. (O puteți citi aici.) Ah, cât de docilă pare Bernice și ce final neașteptat are povestirea! Iar Marjorie, verișoara lui Bernice, o fi ea cea mai populară fată și toți tipii vor să danseze cu ea, dar e o nesuferită și jumătate! Chiar dacă o ajută pe Bernice, tot ea îi forțează mâna și din cauza ei ajunge Bernice să se tundă bob, să renunțe la pletele ei minunate, singurul lucru cu adevărat deosebit la ea. Dar se răzbună ea cu vârf și îndesat!

‘Don’t you think common kindness…’
‘Oh, please don’t quote ”Little Women”!’ cried Marjorie impatiently. ‘That’s out of style.’
‘You think so?’
‘Heavens, yes! What modern girl could live like those inane females?’
‘They were the models for our mothers.’
Marjorie laughed.
‘Yes, they were – not! Besides, our mothers were all very well in their way, but they know very little about their daughters’ problems.’

Celelalte trei povestiri sunt drăguțe, dar atât. Sunt convinsă că atunci când o să citesc cartea asta o să am noi revelații în ceea ce privește proza lui Fitzgerald, dar mereu mă întristez când îmi aduc aminte că a fost nevoit să scrie povestiri ca să aibă din ce trăi și ca să îi poată face viața la sanatoriu mai bună Zeldei.

Casa de pariuri literare, colecția Minutar, 2011

Sunt de-acord cu recenziile pe care le-am citit despre cartea lui Mihai Mateiu: povestirile sunt faine, dar de ce sunt așa puține? Vorba aia, nu-ți ajung nici pe-o măsea… 🙂

Am trecut de la Fitzgerald, care are un stil destul de încărcat, la ceea ce mi s-a părut a fi un minimalism foarte bine dozat. Majoritatea povestirilor lui Mateiu par scene dintr-un film: intri direct în acțiune, nu știi prea multe despre personaje, iar finalul este mereu deschis.

Marea surpriză mi-a plăcut mult de tot, are la bază o idee năstrușnică. Și, într-adevăr, ce surpriză să descoperi că bătrânii care trăiesc ascunși sunt chiar… eh, dar nu pot să vă stric surpriza 😀 Apoi când am citit Moș Crăciun nu m-am putut opri din chicotit când săracul bărbat deghizat în Moș primește o mamă de bătaie de la niște bețivi. El nu făcuse nimic ca să-i provoace, dar poți să știi ce nu le-a plăcut bețivilor de l-au caftit? Aproape are potențial mare: îmi imaginez un roman în care băiatul merge în continuare la pescuit pe malul Mureșului, mama lui își găsește alți și alți iubiți, Raluca (colega lui de bancă) se îndrăgostește în vacanță de un alt băiat din clasă și el suferă din cauza asta etc. Un alt fel de Rege alb.

Dar o nemulțumire tot am: de ce un volum așa de mic?

Urmează altul mai consistent? Eu așa sper!

Astra

Humanitas, colecția Vintage, 2011, traducere din germană de Grete Tartler

O, Astra, cum m-ai cucerit și cu cât drag te-am citit! Nu știu dacă mi-a plăcut așa de mult pentru că Dito și Idem sunt de fapt regina Elisabeta și Mite Kremnitz (citiți În intimitatea secolului 19 de Ioana Pârvulescu și Aminitiri din Junimea de Iacob Negruzzi ca să aflați mai multe despre nemțoaica asta foarte simpatică), dacă m-a atras în special stilul epistolar al cărții, povestea tragică de amor sau iubirea aia mare dintre cele două surori. Sau poate că au fost toate astea la un loc.

Astra m-a purtat înapoi în timp, în epoca în care se călătorea doar cu trăsură, în care mai existau slujnice și vizitii, când doamnele întrețineau atmosfera cântând la pian și când trimiteai scrisori dacă voiai să-i spui mamei ce mai faci.

Cele două surori din carte, Astra și Margo (nemțoaice) se întâlnesc după o despărțire lungă, de câțiva ani. Margo s-a căsătorit cu Sander și s-a mutat în România, la moșia acestuia de la Burda, și au trei copii. Astra vine pentru prima dată în România și e impresionată de moșie, de nepoți, dar mai ales de Sander. Aici e toată intriga cărții: Astra se îndrăgostește de cumnatul ei. Dar, pentru că nu vrea să își facă sora să sufere, acceptă să se căsătorească cu Paul Morosh, proprietarul moșiei învecinate pe care oricum nu-l place. Dar așa e ea, se sacrifică pentru cei dragi.

Cele două moșii nici că pot fi mai diferite! Dacă la Burda cântau la pian, pictau, totul era ordine și armonie (cât de nemțesc!), la Moroschka e doar noroi în curte, adevărata stăpână e mama lui Paul, o femeie cu apucături fanariote. Nici vorbă de cântat la pian, de poezii, de liniște (cât de românesc!). Cartea mi s-a părut că pendulează mereu între spiritul nemțesc și cel românesc, între acolo și aici. Nu pot decât să-mi imaginez ce șocant a fost pentru regina Elisabeta și pentru Mite Kremnitz să se trezească dintr-odată într-o țărișoară ca România… În vară m-am plimbat prin Tübingen și Reutlingen și am văzut ce case aveau ei pe la 1700, așa că nu-i de mirare că, oricum ai citi cartea asta, spiritul nemțesc e cel mai prețuit.

I-am spus că la Moroschka poate să mă tot sărute și să mă pieptene, dar aici aș prefera să merg la Belvedere. Însă lui i se pare plictisitor. Eu vorbesc despre teatru și de concepția asupra unui rol sau a altuia, el abia își reține, din nări, un ușor căscat. Nu vrea decât să mă iubească. Dar să-mi mai iubească și spiritul, să stea de vorbă cu mine, să se bucure împreună cu mine de ce e frumos. […]

Îmi merge, desigur, bine; pe cât de bine îi poate merge cuiva care se află cu domn străin, într-un loc străin, uitându-se pe fereastră dintr-o casă străină.

Am petrecut o zi foarte interesantă și tristă cu cele două surori. Mi-ar fi plăcut să se fi terminat cu bine, dar poate că e mai bine așa, oricum nu erau acasă aici, iar după ce Margo a aflat ce fel de om e Sander, nu cred că ar mai fi putut fi fericită cu el.

Îmi place mult de tot colecția Vintage, după Memorii/Jurnale e preferata mea. Iar traducerea Gretei Tartler e minunată. O mică observație totuși: prefața e atât de explicită, încă nu au mai existat surprize când am citit romanul. Poate ar fi trebuit trecută ca postfață. Astfel ai fi citit romanul fără să afli 90% din acțiune, iar la final, din postfață, ai fi putut să afli mai multe despre perioada în care a fost scris, despre influențe, simboluri etc. Zic și eu…

 

La grămadă

Humanitas, 2008

Cartea asta, pe care mi-a împrumutat-o Andreea, a avut parte de un ghinion fantastic! În prima zi când am luat-o în drum spre muncă, m-a prins ploaia prin parc și m-am trezit că s-a udat și cartea. Apoi, peste câteva zile, în timp ce ieșeam din metrou, am băgat cartea direct în banana puțin prea coaptă pe care o aveam în geantă… De obicei sunt foarte atentă cu cărțile pe care le împrumut de la alții, dar acum nu știu ce s-a întâmplat. Bad mojo!

Într-un fel mi se pare că ghinionul ăsta se leagă de ghinionul personajelor din carte. Din cercul intelectualilor care se întâlnesc seara la vin, mulți simt că se pierd în slujbe mărunte, în iubiri care-i țin pe loc, în căsnicii nefericite și nu își pot împlini dorința de a scrie, de a studia, de a publica. Existența asta omenească este ca o povară – toți vor ceva de la ei, toți le spun cum să trăiască, la ce să aspire, unde să lucreze -, dar nu se pot desprinde de ce se întâmplă în jur ca să își împlinească menirea.

Introspecția mi s-a părut cât se poate de bine-venită. Mi-a adus aminte de Jeni și al ei jurnal, în care am citit pentru prima dată despre această generație chinuită. Mulți glorifică interbelicul, dar cei de atunci nu știau cum să scape de povara vremurilor în care trăiau. Mă gândesc dacă nu cumva ni s-au bagatelizat visurile: dacă ei visau să facă lucruri mărețe, să creeze, noi visăm să… fim fericiți, indiferent ce înseamnă asta. Și chiar dacă e greu să fii fericit, uneori tot mi se pare puțin 🙂

Angry Robot, 2011

Vai, ce m-a amuzat cartea asta! Recunosc că și IRL am o afinitate pentru pămpălăi, dar Chesney m-a dat gata! Imaginați-vă un tip pe care mulți îl consideră autist, care a fost crescut de o mamă super religioasă și în fața căreia nimeni nu cuteza să se răzvrătească și care se simte bine doar când este în lumea cifrelor. Ei bine, tipul ăsta puțin șui invocă din greșeală un demon care insistă că odată invocat, trebuie să încheie un pact și să-i ia sufletul. Încă de mic Chesney a auzit povești despre ce loc groaznic e iadul, așa că refuză cu încăpățânare orice fel de pact. Iar de aici până la greva care se declanșează în iad nu e decât un mic pas. Mi s-a părut foarte ingenioasă ideea grevei: păcatul există din timpuri imemoriale, nu? Rolul demonilor e să-i ducă pe oameni în păcat, iar în zilele noastre e foarte ușor să păcătuiești. Demonii sunt tot atâția ca la început, ceea ce înseamnă că trebuie să lucreze mult mai mult ca să facă față numărului din ce în ce mai mare de damnați. Iar când Chesney refuză să semneze pactul, ei văd în asta o șansă să se facă auziți de Satana și să ceară condiții mai bune de muncă. Cum? Simplu: nelucrând demonii, oamenii nu păcătuiesc. Fără lăcomie, invidie, ură și alte asemenea sentimente, oamenilor nu le mai vine să păcătuiască, devenind dintr-odată apatici, lipsiți de orice dorință. Așa că lui Chesney nu-i rămâne decât un singur lucru: să semneze naibii pactul! :))

Editura Trei, colecția Psihologie practică, 2010, traducere din franceză de Delia Șepețean Vasile

Nu m-a prins dintr-odată dragul de copii, dar sunt câteva lucruri pe care vreau să le lămuresc pentru copilul din mine. Am înțeles că Françoise Dolto chiar știe despre ce vorbește, așa că am început cu ea.

Cărțulia de față mi-a deschis ochii în multe privințe, dar e ciudat să compari modul în care vezi cum majoritatea părinților își cresc copiii și cum spun specialiștii că ar trebui să-i crească. Dolto s-a axat foarte mult pe limbaj și a dat exemple de multe cazuri în care situația copiilor s-a îmbunătățit după ce au vorbit despre problemele lor. Și cu asta sunt și eu de-acord: din moment ce vorbești despre ceva, ești conștient de acel ceva și poți să găsești un mod de a rezolva problema.

În schimb, am fost surprinsă să aflu că ea recomanda ca părinții să le spună copiilor doar adevărul: că bunica a murit, nu că e în vacanță, că s-au născut cu o dizabilitate și că nu sunt la fel ca ceilalți copii și că le va fi greu în viață, dar că împreună o să treacă peste orice obstacol, că părinții au divorțat pentru că nu se mai înțeleg, dar asta nu înseamnă că nu îl iubesc în continuare etc. Sunt așa multe lucruri pe care le intuim când suntem mici, pe care pur și simplu le știm, dar Dolto insistă că trebuie să le și auzim, indiferent de cât de mici suntem. Și mai dă un sfat foarte de bun-simț, dar pe care mulți îl ignoră: copiii trebuie lăsați în pace. A, nu ți-e foame, foarte bine, o să mănânci când simți că ai nevoie. Nu îți place să mergi la dans/înot/balet/fotbal, bine, poate găsim altă activitate care să-ți placă. Copiii nu trebuie să facă lucrurile pe care părinții lor n-au avut șansa să le facă, ci trebuie lăsați să-și aleagă singuri interesele, sporturile, lucrurile care le fac plăcere. Dar asta nu înseamnă că trebuie să fie răsfățați. Nici vorbă! Dar una e să îi obligi să facă ceva care nu le place doar pentru a-ți satisface ție, părintelui, o dorință neîmplinită, și alta e să-i lași să devină mici tirani pe care să-i servești 24/7.

Spre deosebire de nevoi, dorințele pot fi rostite și satisfăcute la modul imaginar. Nevoile sunt necesare pentru supraviețuire, pentru sănătate, pentru corp. Nu mă refer numai la nevoile care aduc ceva: a mânca corespunde nevoii de a lua; dar există și nevoia de a face, adică de a îndepărta urina sau excrementele, ca și nevoia de a îndepărta murdăria prin spălat. Copiii simt foarte bine acest lucru și, chiar dacă nu sunt obligați să se spele, vor fi întotdeauna curați dacă li se dă acest exemplu când sunt mici. […] acesta va reuși să facă singur tot ce valorizează în propriii săi ochi și îl va face să fie la fel de plăcut ca și toate acele persoane care îi plac lui.

Joi dimineață o să fiu deja în Germania. Mi-am luat o lună de concediu ca să am timp să îmi văd prietenele și să străbat Berlinul la pas, nu doar cu bicicleta, ca data trecută. Poate că o să am chef să mai scriu, poate că nu, dar în orice caz, o să încerc să citesc cât pot de mult.

Acasă, pe Câmpia Armaghedonului

Polirom, seria de autor Marta Petreu, 2011

Maria din carte îmi aduce aminte de bunica din partea mamei: mică, aprigă, aspră, obișnuită să poruncească (obișnuință care, din păcate, s-a transmis tuturor femeilor din familie…), mândră. În plus, în satul bunicii se vorbește exact ca-n Cutca, deși sunt la 129 km distanță. Deh, se simte influența austro-ungară. Din fericire, asemănările se termină aici.

Maria, mama Tabitei, a fost o femeie profund nefericită. Din momentul în care a aflat că drăguțul ei umblă cu alta și s-a lăsat împinsă într-o căsătorie cu un bărbat pe care nu l-a vrut, se transformă într-o femeie acră și rea. Nu există armonie între soți: Augustin mereu o bănuiește că încă se vede cu fostul, ea refuză să se convertească la iehovism pentru el. Și totuși fac trei copii, pe care îi cresc așa cum pot: fără prea multe gesturi de dragoste, din câte țin minte, Augustin nu i-a luat niciodată în brațe, fără să îi cocoloșească atunci când erau bolnavi (ba chiar Tabita spune că maică-sa nici nu o credea când îi zicea că se simte rău și că abia când își dădea seama cât de gravă era situația o ducea la doctor), fără să țină seama de dorințele lor (pe sora Tabitei nu o lasă să meargă mai departe la liceu, nu pentru că nu și-ar fi permis să o întrețină, dar i se părea mamei că prea se domnește dacă face liceu – asta doar pentru că nici pe ea nu au lăsat-o ai ei să-și continue studiile).

N-avea rost, nu mai putea să ne iubească. Credea despre ea că a fost o mamă-model, care s-a sacrificat pe ea însăși în interesul copiilor ei. Părerea mea e oarecum alta. Dar – mi-am spus eu, uitându-mă gânditoare la ea – poate că efortul ei de a ne face cu Ticu și de a ne naște a fost atât de contra naturii ei, încât a reprezentat pentru ea un sacrificiu enorm și, orice-am făcut noi, ea a simțit că nu i l-am răscumpărat niciodată.

Îmi imaginez că era destul de greu să crești trei copii, să mergi aproape zilnic să lucrezi pământul, să ai grijă de casă, dar asta nu e o scuză ca să îți transformi copiii în niște anexe la propria ta nefericire. Tabita povestește toate astea după ce moare și mama ei, deci poate să fie cât de liberă vrea, îi este mai ușor să-și analizeze viața și să-și judece părinții când aceștia nu mai sunt în viață. Ce mi s-a părut interesant e că Tabita pare mai afectată de blestemele mamei decât de lipsa ei de afectivitate, că pune un preț mai mare pe cuvinte decât pe fapte. Încă nu mi-e clar cum e relația părinte-copil, cât de necondiționat poți să iubești pe cineva doar pentru că te-a născut, ți-a dat să mănânci și te-a îmbrăcat, dar nu a fost acolo pentru tine, nu te-a îmbrățișat, nu te-a doftoricit, nu te-a iubit, ba îți mai și spune că mai bine scăpa de tine și de frații tăi și te blestemă să nu ai parte de ce ai tu mai drag… Iar Tabita e mereu gata să intervină și să facă pace atunci când mama se ceartă cu sora sau cu fratele ei, îi dă mamei o alocație lunară și acceptă toate răutățile pe care aceasta le face și le spune.

Putea fi atât de critică despre Ana și Tinu, când vorbea cu mine, încât părea că vorbește despre străini. La fel, putea vorbi cu Ana sau Tinu despre mine ca despre un ciudat pe care s-a întâmplat să-l cunoască și pe care îl descrie numai de mirare că așa ceva există sub soare. Îi plăcea la nebunie să ducă de la unul la altul părerile noastre proaste despre ceilalți, la care tot ea ne incita, generând certuri sau măcar lungi tăceri între noi. Nu era o tehnică premeditată de-a divide pentru a ne stăpâni, ci modul ei natural de-a fi. Poate că ne visa perfecți și se împiedica în cusururile noastre ca într-un ciot când umbli desculț pe câmp. Nu știu.

Dar partea care m-a înmuiat a fost cea în care Tabita povestește cum se simte fără mamă. Având în vedere că eu sunt atât de legată de a mea (cu bune și cu rele, dar mai ales cu bune), mi-e extrem, extrem de frică de tot ce înseamnă să-ți pierzi mama, așa că anumite pasaje din carte m-au făcut să mă înfior și să simt că mă sufoc…

Pasajele în care Tabita lasă deoparte Armaghedonul din familia ei au fost cât se poate de bine-venite. Chiar așa, Acasă, pe Câmpia Armaghedonului nu înseamnă doar povestea asta a Tabitei, ci și viața dintr-un sat ardelenesc – relațiile dintre săteni, munca la câmp, colectivizarea, înmormântările – adică fața mai puțin traumantizantă a cărții. Chiar dacă mi-a plăcut mult, am parcurs-o cu hopuri, cu poticneli, cu tristețe… Deși e foarte bine scrisă, mi-a fost greu să mă împac cu povestea asta plină de regrete și frustrări.

Ps. Îi mulțumesc Teroristei pentru recomandare 🙂

 

Leagănul respirației

Editura Humanitas Fiction, seria de autor Herta Müller, 2010, traducere din germană de Alexandru Șahighian

Nu voiam să încep cu orice carte scrisă de Herta Müller, ci o voiam tocmai pe asta. Martha a ascultat audiobookul imediat după ce apăruse în Germania și țin perfect minte cum stătea în pat și părea incredibil de tristă ascultând povestea din Leagănul respirației. Din ce mi-a povestit despre carte, am reținut cuvintele lagăr și foame. Apoi am văzut-o și am auzit-o pe Herta Müller la Ateneu, unde tot din cartea asta a citit. E clar că nu puteam să încep decât cu ea.

E adevărat tot ce ați auzit până acum despre scrisul ei (dacă nu ați apucat să citiți nimic de ea): e tăios, propozițiile sunt scurte, are anumite cuvinte pe care le repetă obsesiv, nu e deloc ușor de digerat. Dar i se potrivește de minune: mi se pare că stilul îi reflectă perfect personalitatea.

La început nu am știut de ce în 1945 doar unii dintre germanii din România au fost deportați în lagărele de muncă sovietice, printre care și tânărul Leo, personajul principal. A trebuit să ajung la cuvântul de încheiere ca să aflu că doar „bărbații și femeile cu vârste cuprinse între șaptesprezece și patruzeci și cinci de ani” au fost deportați – mi se pare normal să încep cu precizarea asta pentru că pe mine m-a frământat mult întrebarea „de ce nu și părinții lui Leo?”.

La fel cum evreii fuseseră transportați în vagoane de vite în lagărele de exterminare, așa și germanii din România fuseseră duși în lagăre de muncă. Leo și alții din orașul lui ajung într-un lagăr din Ucraina, unde rămân timp de cinci ani. Acolo sunt nevoiți să muncească din greu, să îndure frigul și foamea, să facă orice ca să supraviețuiască.

Viața de zi cu zi din lagăr era infernală. Pe lângă faptul că muncile pe care le făceau erau cât se poate de grele și normele inumane, evident că nu erau hrăniți cum trebuie. Primeau o bucată de pâine pe zi și o zeamă de varză dimineața și seara. Toți erau lihniți de foame, epuizați, demoralizați. Sunt crunte paginile în care Leo descrie cum răbda de foame, cum încerca să nu mănânce prea repede și să nu ia prea mult în lingură, ca la numărătoare să iasă mai multe linguri de supă, cum încerca să-și drămuiască bucata de pâine, astfel încât să-i ajungă și la masa de seara, cum, atunci când reușeau să se abțină și să nu o mănânce pe toată, făceau schimb unii cu alții pentru că li se părea că bucata altuia e mai mare, dar apoi, după ce trocul avusese loc, li se părea că fuseseră înșelați, că bucata primită e mai mică, iar cea pe care o dăduseră era de fapt mai mare. O bucată de pâine!

Foamea-i totdeauna prezentă.
Fiindcă-i prezentă, vine când vrea și cum vrea.
Principiul cauzal e cârpăceala Îngerului foamei.
Când vine, vine vârtos.
E cât se poate de limpede:
1 lopată cu vârf = 1 gram de pâine.

Pe lângă foame, trebuie să suporte ploșnițele, păduchii și puricii. Trebuie să se obișnuiască cu moartea și cu morții, ba chiar să profite de pe urma lor și să le ia hainele și rezerva de pâine, dacă au așa ceva, înaintea altora. Morții oricum nu mai au nevoie de ele. Merg la cerșit în satul de lângă lagăr și le oferă sătenilor cărbuni în schimbul mâncării. Cei mai norocoși au voie să meargă în târg, unde pot schimba sau vinde obiectele cu care au venit de acasă. Oricum în lagăr nu mai au nevoie de ele, deoarece cele mai prețioase lucruri din lagăr sunt zahărul și sarea, pe care le obțin cu greu.

De șaizeci de ani mă silesc noaptea să-mi aduc aminte de obiectele din lagăr. Ele sunt obiectele mele din valiza nocturnă. De la întoarcerea mea din lagăr, noaptea nedormită este o valiză din piele neagră. Iar valiza asta o port sub fruntea mea. Atât doar că de șaizeci de ani încă nu știu dacă nu pot dormi fiindcă vreau să-mi amintesc acele obiecte, ori tocmai dimpotrivă. Dacă nu cumva mă războiesc cu ele fiindcă oricum nu pot să dorm. Indiferent cum, noaptea-și face valiza ei neagră împotriva voinței mele, țin să subliniez. Trebuie să-mi amintesc împotriva voinței mele. Și, chiar dacă nu trebuie, ci o vreau eu însumi, tot aș prefera să nu trebuiască să vreau.

Îi înțeleg perfect pe cei care nu pot să uite, să treacă peste, să se comporte ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Poate că oamenii puternici sunt, într-adevăr, cei care nu se uită în urmă… Dar mie Herta Müller mi se pare cât se poate de puternică tocmai pentru alege să nu uite.

(Copertele de la seria Herta Müller mi se par foarte urâte!)

Cinci minute pe zi

Casa de pariuri literare, colecția Minutar, 2011

Nu știu de ce n-am scris despre cărțulia asta imediat de cum am terminat-o, mai ales că mi-a plăcut la nebunie. Timp de câteva zile, în metrou și uneori înainte de cursurile de escaladă, m-am amuzat cu povestirile Laviniei.

M-am bucurat când am văzut că e o carte girlie, că personajul principal (mie mi s-a părut că e vorba de ipostaze diferite ale aceluiași personaj) e o fată în care m-am regăsit: pasionată de fotografie, cu iubiți care vin și pleacă (ehe, asta a fost demult), cu părinți cicălitori, traducătoare (I’m working on that), puțin timidă – mi-a fost atât de ușor să mă pun în pielea ei!

Povestirile sunt într-adevăr scurte, se citesc și în mai puțin de cinci minute (unele), dar sunt delicioase. Sau, mă rog, având în vedere că tipa e puțin obsedată de greutate și că încearcă să slăbească și e mereu atentă la ce mănâncă, aș putea zice că sunt ca o tabletă de ciocolată cu chili: amăruie, deci nu îngrașă, puțin iute, deci te ține în priză.

Unele situații descrise în carte m-au amuzat până la lacrimi, cum ar fi tabăra de fotografie în natură la care se înscrie tipa, iar după ce plătește jumătate din taxă află că de fapt este vorba de nud în natură, iar când ajunge acolo e singura fată, restul sunt bărbați care mai că nu salivează în timp ce pozează din toate unghiurile posibile o tipă goală…

Dar ce mi-a plăcut cel și cel mai mult a fost modul în care se termină fiecare povestire. La început mi se părea că e sfârșitul e prea sec, prea brusc, „cuuum, chiar așa se termină?!”,  apoi am ajuns să apreciez mult acele finaluri. Încercam să-mi imaginez ce ar mai urma, dar mi-am dat seama că e perfect cum se termină, că de fapt nu vreau nici o continuare, că nu s-ar putea încheia mai bine.

Am mai pățit-o o dată cu o întâlnire pe nevăzute sau cum se zice, o prietenă de-a mamei avea un fin, student la medicină, un tip liniștit (mama zice că așa și trebuie, bărbatul să fie un mototol, ca să faci tu ce vrei din el, ăsta era proverbul ei preferat, nu știu dacă se potrivește în context, în fine, mama credeam că se pricepe la bărbați, lol), când m-a sunat ăsta prima dată, Cosmin sau așa ceva, din background se auzeau găini și ceva străchini răsturnate și doar îmi spusese că locuiește în oraș. Am stabilit să ne întâlnim în după-amiaza următoare la o intersecție, lângă o sifonărie, nu era departe de unde stăteam. Mama a zis că pleacă mai repede de la serviciu și vine și ea să-l vadă, murea de curiozitate, să vedem pe cine trimite Nuți, era și o stație de tramvai acolo, mă fac că stau în stație și aștept. Pe mine mă îmbrăcase frumos, scrobită toată și cu pantofi albi și el venise în pantaloni scurți și papuci. Era de fapt student la medicină veterinară, nu chiar același lucru, mi-a povestit cum spălau grajduri în orele de practică. A propus să ne așezăm undeva, eu am zis să luăm înghețata din mers, și după aia ne-am plimbat înspre casa mea, unde, în fața porții, mi-a zis să-l mai sun.
Nu din disperare făceam asta, numai că aveam multe femei binevoitoare în familie, iar eu sunt mult prea lipsită de energie pentru a mă împotrivi, așa, în viață în general.

Iar pentru o editură formată din doi oameni, Casa de pariuri literare scoate niște cărți tare faine – de la copertă până la font, de la format până la hârtie.