Gata cu vacanta

M-am intors de ceva timp din Atena, dar am trecut si prin Targu-Mures, pe la Peninsula. Atena e superba, Targu-Mures e frumos, in ambele m-am simtit excelent 😀

In Atena am avut spor la citit, nu gluma. Am inceput cu The Big Over Easy a lui Jasper Fforde, prima carte din seria Nursery Crimes. Eh, seria nu pare la fel de misto ca cea cu Thursday Next, dar tot am citit cartea cu placere. Ce mai, omul are imaginatie, nu gluma!

La Slam a lui Nick Hornby ma tot uitasem in Carturesti si in A. Frost, dar pretul cam piperat m-a facut sa nu o cumpar. Uite ca life’s unexpected si am primit cartea de la prietena unei prietene, o tipa din Viena pe care nu am avut ocazia sa o cunosc 🙂 Danke, Nicki! Cartea nu e nici ea vreo capodopera, sunt alte carti scrise de Hornby care mi-au placut muuult mai mult, dar asa, de citit in vacanta, a mers destul de bine. In plus, povestea seamana pana intr-un punct cu cea din Juno, asa ca eram curioasa sa vad cum se termina. Personajele din carte nu sunt la fel de hmmm… misto, ca cele din film, dar povestea lor mi-ar placut mai mult. Acum sunt curioasa sa vad care editura o sa o publice: Polirom sau Humanitas? 😀

In schimb, cartea care a intrat direct in top 5 e Extremely loud and incredibly close de Jonathan Safran Foer. Nici nu stiu ce as putea sa spun mai mult despre carte decat ca e minunata. Pe Oskar l-am indragit de la inceput, povestea bunicilor lui mi s-a parut incredibil de trista si mi-ar fi placut sa am un tata ca al lui.

Am o noua agenda in care adun tot felul de amintiri – bilete de tren, de la intrarea in muzee, de la concerte, frunze etc, si am botezat-o Stuff that happened to me, ca sa imi aduc mereu aminte de Oskar. Dintre toti copiii pe care i-am intalnit in carti, el m-a impresionat cel mai tare. Are 9 ani, e vegetarian, ia lectii de franceza, ii scrie lui Stephen Hawking, se foloseste de Google pentru a afla informatii, e un copil inteligent, sensibil si trist, cu atat mai adorabil. Ce mai, carte a mi-nu-na-ta! Trebuie citita, musai!

Acum ma chinuiesc cu Declinul lui Hyland, care mi se pare foarte slabuta in comparatie cu Paddy Clarke ha, ha, ha. O citesc din inertie si pentru ca mi-e lene sa o abandonez dupa ce am citit jumatate din ea. In Bucuresti ma asteapta cateva Dilemateci necitite, plus cea care trebuie sa apara, plus niste Noi literaturi… sunt cam in urma cu cititul, dar mi-am promis ca recuperez. Dar mai intai sa ma vad *din nou* la Massive Attack 😀

Advertisements

Tovarase de drum


Polirom, Ego grafii, 2008

Nu am apucat decat aproape 3 ani de comunism, nu am amintiri din perioada aia, dar mi-au povestit ai mei cum se trezeau cu noaptea-n cap ca sa stea la coada la lapte, cum imi fierbeau scutecele, cum se lua lumina, incalzirea si apa calda. In schimb, nu i-am auzit niciodata plangandu-se de viata de student. Mi-au spus doar de prietenii legate pe viata, de petreceri, pachete cu mancare primite de acasa, de cheta etc.

Eh, in Tovarase de drum am citit ca nu chiar toti s-au bucurat de o studentie aparent lipsita de griji. Mi s-ar parea ciudat sa spun ca mi-au placut marturiile pe care le-am citit in carte. Mai degraba m-au impresionat. Nu conteaza de cate ori aud vorbindu-se de vremurile alea, tot descopar lucruri pe care nu le stiam: de exemplu, acum am aflat ca o pereche de dresuri era mai scumpa decat una de pantofi, ca existau controale ginecologice impuse chiar si fetelor care erau inca in liceu, de chilotii tetra unici, de lipsa produselor cosmetice si muuulte multe altele. Am citit si la luciat despre astfel de frustrari. Urate vremuri! 😐

Unele marturii mi s-au parut de-a dreptul fantastice, ireale, la inceput nu mi-a venit sa le cred, dar stiu ca sunt adevarate, nu au cum sa nu fie. Iar pe tren, in drum inapoi spre Bucuresti, am fost in compartiment cu un domn care fugise cu familia candva in 1970 din tara, dand la schimb apartamentul in care locuia pentru pasapoarte. Oh, si prin cate au trecut ca sa ajunga in Germania! Acum este un bunic fericit, care are grija de gradina, stie de bloguri, are adresa de e-mail, vine o data pe an in Romania si care povesteste atat de frumos incat as fi vrut sa fie bunicul meu ca sa-l pun sa imi spuna zilnic povesti mai mult sau mai putin adevarate.

Revenind la carte, am citit-o si zambind, si aproape plangand. Hazul de necaz a mai indulcit amintirile din perioada respectiva, altfel cred ca doar as fi plans. Culmea, mi-au placut toate cele 17 marturii aproape la fel de mult. De data asta nu am nici un text preferat, cartea per total m-a impresionat.

Si pentru ca am vorbit si cu Roxa despre carte si despre ce aveau si nu le placeau/ nu aveau deloc femeile in vremurile alea, am ajuns la ce aveam noi si nu ne placea din anii de dupa comunism:

  • maiourile alea albe pe care trebuia sa la purtam musai pe sub tricouri/bluze
  • ciorapii-pantalon (noi le spuneam ţiţo, de la csicsa nadrág *sper ca asa se scrie*) grosi si cu un numar mai mare, care erau indispensabili iarna si pe care i-am urat din tot sufletul
  • si tot iarna purtam niste oribilitati de “caciuli cu gat”, ca niste cagule din care doar fata ni se vedea. Eu am avut roz, Roxa rosie.
  • pantofii albi de lac, incomozi si care ne-au jenat pana la sange
  • egarii colorati care erau foarte la moda in scoala primara si din cauza carora se tot supara mama pe mine ca nu voiam sa-i port
  • pozele pe care eram obligati sa le facem de 8 martie pentru mame, in care stateam la catedra, cu un stilou in mana, deasupra unui caiet deschis, cu un penar sprijinit de un ghiveci cu flori de plastic si cu o 8 de plastic plasat strategic in fata, undeva