Big Questions from Little People

Faber and Faber, 2012

Din retweet în retweet am aflat de cartea asta. Am primit-o de Crăciun și tare bine mi-am început anul cu ea!

Ideea cărții e foarte simplă: copiii pun întrebări trăsnite, dificile, incomode, iar părinții, mătușile, frații mai mari nu pot mereu să le răspundă pe înțelesul lor sau poate chiar nu știu de ce apa e udă, de ce pinguinii trăiesc la Polul Sud, dar nu și la Polul Nord sau câte specii de insecte există. Așa că cei de la Faber and Faber au adunat astfel de întrebări și i-au rugat pe unii oameni mari, adevărați specialiști în domeniul lor, să le răspundă copiiilor.

Bear Grylls le spune în ce condiții e OK să mănânci viermi, Alain de Botton le explică ce sunt visele, Noam Chomsky îi lămurește de ce animalele nu vorbesc la fel ca oamenii, Gordon Ramsay le povestește cum îi vin ideile pentru rețetele sale și Jeanette Winterson le explică ce înseamnă a te îndrăgosti. Mulți oameni de știință, cosmonauți, scriitori, artiști, jurnaliști etc. au acceptat această provocare și au reușit să dea răspunsuri clare, la obiect și, mai presus de toate, mult mai… științifice decât ar putea-o face un părinte.

Sunt un copil mare care se bucură să citească astfel de cărți fascinante și mereu mă gândesc dacă le-ar plăcea și nepoților mei (el, 11 ani, ea, 5 ani). E adevărat că el e pasionat de știință și că i-am cumpărat multe cărți de genul, dar ea mereu are întrebări existențiale cărora nu știu să le răspund, așa că de-abia aștept să apară traducerea ca să le-o fac cadou 🙂

Advertisements

„Rich or poor, we will keep together and be happy in one another”

Penguin Threads, 2012

Știu că nu e bine să judeci o carte după copertă, dar de data asta nu m-am putut abține. Când am citit pe Bookaholic despre colecția Penguin Threads, am știut că trebuie! să îmi cumpăr cel puțin o carte cu copertă-broderie. Acum, dacă mi-aș aminti în ce roman era ridicată în slăvi Little Women, m-aș simți mult mai bine, dar memoria n-a fost niciodată punctul meu forte… Cert este că îmi doresc de mult să citesc această carte clasică pentru copii (mai exact pentru fete), iar când am văzut ce copertă deosebită are n-am mai stat pe gânduri și am comandat-o.

M-am îndrăgostit de carte încă de la prima pagină, dar cel și cel mai mult mi-a plăcut de Jo. Dintre cele patru surori March, ea este cea mai băiețoasă, cea mai nebunatică, o copilă care încă de mică ține la libertatea ei și căreia nu-i place să se fandosească de dragul societății. Cum să nu te îndrăgostești de ea?! Dar mai bine să o iau de la început. Meg, Jo, Beth și Amy sunt fiicele soților March. Odată au fost bogați, dar au sărăcit între timp, iar fetele nu vor să stea cu mâinile în sân: Meg lucrează ca guvernantă, Jo are grijă de o mătușă bătrână, bogată și enervantă, Beth se ocupă de treburile casnice, iar Amy, cea mai mică, merge la școală.

‘I hate to think I’ve got to grow up and be Miss March, and wear long gowns, and look as prim as China aster. It’s bad enough to be a girl, any-way, when I like boy’s games, and work, and manners. I can’t get over my disappointment in not being a boy, and it’s worse than ever now, for I’m dying to go and fight with papa, and I can only stay at home and knit like a poky old woman.’

În familia lor nu există drame, tragedii, nu auzi uși trântite, nu există supărări care să țină zile întregi. Mi se pare fantastică educația pe care o primesc. Părinții nu le dau ordine și nu le impun anumite principii, ci le lasă pe fete să învețe singure din propriile greșeli, ei doar le îndrumă cu răbdare și blândețe. Marmee, mama lor, este mereu acolo când au nevoie de ea: nu le ceartă niciodată, ci încearcă să le deschidă ochii. Sunt zeci de exemple în carte în care fetele învață că mândria, egoismul, răutatea, lenevia nu sunt principii bune după care să-ți ghidezi viața, ci trebuie înlocuite cu bunătatea, blândețea, altruismul unui bun creștin. Stați liniștiți, nu e o carte care să vrea să te spele pe creier sau care să te amenințe cu focul Gheenei dacă nu urmezi principiile pe care autoarea încearcă să ți le insufle.

Ce fac surorile March când sunt acasă? Păi, Meg împletește diverse lucruri, Jo scrie poezii și povești, Beth deretică prin casă, iar Amy stâlcește cuvintele și visează să devină o mare doamnă. Fetele învață că familia este mai importantă decât banii, că mai bine să alegi un soț pe care să-l iubești decât unul bogat, că dacă te porți frumos cu mătușile mai în vârstă o să îți primești răsplata cu vârf și îndesat și că, oricât ai încerca, nu poți să fugi de iubire. Pentru o carte scrisă la 1868, unele principii sunt de-a dreptul moderne.

‘An old maid – that’s what I’m to be. A literary spinster, with a pen for a spouse, a family of stories for children, and twenty years hence a morsel of fame, perhaps; when, like poor Johnson, I’m old, and can’t enjoy it – solitary, and can’t share it, independent and don’t need it. Well, I needn’t be a sour saint nor a selfish sinner; and, I dare say, old maids are very comfortable when they get used to it; but…’

Am fost extraordinar de încântată de carte până la pagina 360. Am spus deja că Jo era preferata mea; ei bine, de când l-a cunoscut pe Laurie, nepotul bogătașului cu suflet mare din vecini, am crezut că o să fie împreună. De fapt, eram atât de convinsă, încât de-abia așteptam să văd cum Laurie o va îmblânzi (doar în ce privește concepția despre iubire) pe Jo. Am fost profund dezamăgită să citesc că Jo îl refuză. Nu-mi venea să cred: preferata mea nu îl vrea pe cel alături de care a crescut făcând toate prostiile din lume, pe cel care o iubește așa zvăpăiată cum e ea, pe cel care i-ar da toată libertatea și de-acum înainte? Rațional, înțeleg alegerea lui Jo, dar tot nu sunt împăcată cu asta… Uneori refuz să cred că personajele mele preferate au o altă soartă decât cea imaginată de mine. Până la pagina 491, când se termină cartea, am citit cu mai puțin interes, mai ales că autoarea și-a pus personajele să formeze niște cupluri total neinspirate din punctul meu de vedere.

Oare mi-ar fi plăcut și mai mult cartea dacă aș fi citit-o când eram mică? E greu de spus. Cred că tot Jo m-ar fi atras și cred că aș fi suferit puuuțin că eu nu am frați sau surori, dar sunt convinsă că ar fi devenit una dintre cărțile mele preferate.

Tocmai am comandat Little Men & Jo’s Boys, continuarea la romanul de față. Sunt foarte curioasă să văd cum evoluează surorile March și, trebuie să mărturisesc, încă nu mă pot despărți de ele 🙂

PS. Pentru cei interesați, am văzut că traducerea în română a apărut la Corint Junior.

PPS. ‘I am not afraid of storms for I am learning to sail my ship’ – ah, ce tatuaj inspirațional ar ieși din citatul ăsta! 😀

Operele alese ale lui T.S. Spivet

Editura Vellant, colecția Cărți însemnate, 2011, traducere de Bogdan Perdivară

T.S. Spivet este un puști de 12 ani pasionat de cartografiere. Face hărți cu tot ce se poate pune pe o hartă, întocmește grafice și încearcă să-și răspundă singur întrebărilor existențiale punându-le pe hârtie și sperând ca astfel să dezlege misterul. Locuiește la o fermă cu mama lui (entomolog în căutarea unei specii de cărăbuș), cu tatăl său (cowboy adevărat) și cu sora lui (o adolescentă normală – dacă există așa ceva).

Hărțile pe care T.S. le face sunt atât de bune, încât Muzeul Smithsonian decide să-i acorde un important premiul, fără să știe exact câți ani are domnul Spivet. Iar T.S. trage aer adânc în piept și se urcă într-un marfar, hotărât să ajungă de unul singur în Washington, D.C. și să-și ridice premiul.

Toate au fost bune și frumoase până a ajuns la destinație: mi-a plăcut cum descria viața de la fermă, m-am mirat de cât de diferiți erau părinții lui, am fost alături de el în toate peripețiile de-a lungul Americii, dar magia s-a sfârșit odată ce a ajuns în Washington, D.C. Nu știu ce s-a întâmplat exact, dar povestea mi s-a părut trasă de păr și nu am mai putut să o urmăresc cu sufletul la gură 😦

Dar măcar m-am bucurat pe tot parcursul cărții de schițele lui T.S., care apar pe aproape fiecare pagină. Din punct de vedere grafic, cartea mi se pare foarte bine gândită și realizată, jos pălăria! Păcat însă că autorul nu a reușit să țină ritmul poveștii până la final. Mare păcat!

 

 

 

Care-i faza cu cititul?

Editura Arthur (Art), colecția Cărțile mele, 2010

Păi, faza-i următoarea: cărțile sunt pentru oricine. Există atâtea feluri de cărți, încât e imposibil să nu găsești măcar câteva care să-ți placă. Iar dacă la timpul potrivit dai peste asemenea cărți, ai acces la o lume minunată, cu personaje care mai de care mai interesante, ciudate, curajoase, minunate. Ajungi să îți faci prieteni în lumea cărților, iar împreună cutreierați Pământul în lung și-n lat și aveți parte de aventuri nemaiauzite. Și, mai mult ca sigur, vei rămâne un cititor împătimit și peste mulți ani.

Eu am citit cartea stând în pat și mâncând ciocolată și mi-am adus și eu aminte de cum am învățat să citesc, de tot ce a însemnat magia primelor cărți. Daaar nu toate textele mi s-au părut că ar putea convinge un copil să pună mâna pe o carte. În primul rând, cei care au scris aceste texte sunt oameni de litere, scriitori. Dacă pe ăștia mici nu-i interesează cărțile, de ce ar vrea să citească texte scrise de scriitori despre cât de minunate sunt cărțile? Evident că un scriitor o să spună că e bine să citești. Doar e scriitor! De exemplu, nepotul meu e înnebunit după Mythbusters. El vrea să se facă om de știință când o să fie mare (acum are nouă ani). Ca să-l fac să citească îi dau cărți care cred că i-ar plăcea: enciclopedii, cărți despre invenții, despre cum să supraviețuiești în orice condiții, cărți de aventură. Dacă i-aș da o asemenea carte, sigur ar rămâne necitită. Ar considera-o „plictisitoare”. Dar dacă printre autori s-ar fi numărat un profesor de fizică, un astronom, pfff, nu știu, cineva care are o meserie „interesantă”, sigur ar fi citit-o cap-coadă.

Unele texte au fost, într-adevăr, foarte drăguțe și, cred eu, ar fi convins orice puști să pună mâna pe o carte. Dar recomand totuși cartea copiiilor puțin mai mari, care știu cine sunt autorii acelor texte și care o să se bucure amintindu-și de prima lor carte citită 🙂

Harun şi Marea de Poveşti

Editura Polirom, colecţia Proză XXI, 2003

Ieri am avut o zi numai şi numai pentru mine (şi uRMa), aşa că mi-am făcut un ceainc plin cu sencha, mi-am pus nişte prăjiturele pe o farfurie şi am stat în pat şi am citit. M-am simţit exact ca în facultate, când nu aveam chef să merg la cursurile de umplutură şi stăteam în pat cu zilele şi tot ce făceam era să dorm şi să citesc.

Iar acum l-am lăsat pe Harun să mă poarte într-o călătorie minunată. Tatăl său, Raşid, spune cele mai frumoase şi neobişnuite poveşti, iar de fiecare dată când este întrebat de unde provine harul său, acesta răspundea că din Marea de Poveşti. Normal că nimeni nu credea un aşa răspuns.

Doar că niciodată nu poţi să ştii ce urmează să se întâmple, aşa că atunci când Raşid îşi pierde talentul de a spune poveşti, Harun îl surprinde Dakkă, un Duh al Apei, tocmai când acesta încerca să deconecteze Robinetul cu Poveşti al lui Raşid. Şi pentru că Harun este un băieţel curajos, îi cere Duhului să-l ducă în lumea lui, ca să poată vorbi cu autorităţile de acolo şi să le convingă să îi lase tatălui său harul acesta deosebit.

Şi povestea devine din ce în ce mai interesantă şi drăguţă: Harun ajunge în ţara Gupilor, acolo unde se află Marea de Poveşti şi autorităţile care o conduc, doar că rivalii lor, Chupii, începuseră să polueze Marea, o răpiseră pe prinţesa Gupilor, Batcheat, şi le declaraseră război.

Normal că Harun vrea să îi ajute pe Gupi şi normal că în final binele învinge. Citind cărţulia m-am simţit ca un copil care nu se poate despărţi de prietenii pe care tocmai şi i-a făcut şi eram peste poate de încântată de toate personajele acelea ciudate şi fascinată de lumea Gupilor. O să îi duc cartea nepotului meu şi sper să se bucure de ea cel puţin pe jumătate cât m-am bucurat eu.

– Asta s-ar putea să fie adevărat acolo de unde vii tu, îl contrazise Harun. Dar prin părţile astea funcţionează reguli mai stricte.
– Prin părţile astea, nu se lăsă mai prejos Dakkă cel cu barbă-albastră, îmi pierd vremea cu un Hoţ de Deconectoare care nu are încredere în ce nu poate să vadă. Şi cam ce ai văzut tu la viaţa ta, pungaşule? Africa ai văzut-o? Nu? Şi-atunci o fi cu adevărat acolo? Şi submarine? Hî? Şi grindină, mingi de baseball, pagode? Mine de aur? Canguri, Muntele Fujiyama, Polul Nord? Şi trecutul, ce s-a întâmplat cu adevărat? Şi viitorul, va veni? Crede numai ce-ţi arată ochii şi ai toate şansele să dai de bucluc, belele, necaz.

Bookătăria de texte şi imagini

Clubul Ilustratorilor, 2009

Cred că este ultima carte pe care am cumpărat-o înainte să înceapă cele 4 luni de abstinenţă. Nici că se putea să fac o alegere mai bună! Nu am fost deloc surprinsă că o astfel de carte s-a lansat aproape neobsevată, dar am înţeles că au putut să o scoată doar 500 de exemplare. Nu ştiu pe unde le distribuie, dar e clar că e o carte cu circuit închis. Mare păcat, zău!

Cu puţine excepţii, textele şi poeziile din carte mi-au plăcut mult de tot. Sunt drăguţe, colorate, cu copii şi animale, perfecte de citit celor mici înainte de culcare sau perfecte de citit de copiii ăştia mai mari în metrou, zâmbind mereu. Şi textele nu au cum să nu fie bune când printre colaboratori se numără T.O. Bobe, Mircea Cărtărescu, Vasile Ernu, Dan Lungu, Simona Popescu, Ana Maria Sandu – iar aceştia sunt doar autori pe care i-am citit şi înainte şi mi-au plăcut. Dintre scriitorii cu care m-am întâlnit prima dată, mi-au plăcut poeziile lui Florin Bican şi ale Gretei Tarler.

Motanul stă-n raft
deghizat într-o carte –
exact când îţi închipui c-ar fi-n altă parte.

Căutam expediţiile lui Cook
(totuşi, cu ochii la ceasul cu cuc)
Când, l-am descoperit: nemişcat
lângă Motanul Încălţat!

Credea că nu-l văd!
Dar a păţit-o: subtil
i-am pus alături
Colţ Alb şi Câinele din Baskerville.

Grete Tartler – Motanul în bibliotecă

Iar ilustraţiile sunt şi ele una şi una. Nu am testat cartea pe un copil adevărat, dar eu m-am bucurat nespus de ea, iar de ilustraţiile lui Agnes Keszeg şi ale Cristianei Radu m-am îndrăgostit pe loc. Mi-ar plăcea să apară cât mai multe cărţi româneşti de felul acesta – scriitori avem, ilustratori la fel, lipsesc doar fondurile, se pare. Oricum, felicitări Clubului Ilustratorilor pentru iniţiativă; sper să nu fie şi ultima 🙂

Printese…

…date uitarii sau necunoscute

Editura Vellant, 2007

Mai frumos cadou de Martisor nici ca se putea! Visez la cartea asta de cand a aparut si am rasfoit-o in Carturesti minute-n sir. Voiam sa o cumpar, dar m-as fi simtit vinovata ca ma rasfat in asemenea hal. Copilul din mine voia cu disperare cartea, adultul il pleznea peste mainile obraznice ori de cate ori se apropiau de carte cu gandul de a o cumpara. Si uite asa a trecut vremea, suspinand cand o vedeam in librarii, luandu-mi carti “serioase” in schimb si incercand sa ma amagesc ca intr-o zi, cineva care va tine mult, mult, mult la mine o sa mi-o daruiasca. Minunea s-a petrecut vinerea trecuta, iar acum Printesele sunt ale mele! 😀

Oh, cartea de ATAT de frumoasa! Am avut timp sa ii studiez fiecare desen in parte, sa recitesc textele care mi-au placut, sa fiu atenta la toate detaliile. Iar Printesele sunt care mai de care mai simpatice. Cel mai bine m-am inteles cu printesa Esperlu&te si cu printesa Matüvü. Prima pentru ca “De cum e gata masa ori vreun bal, juna printesa Louis&te d’Esperlu&te / o ia la sanatoasa &, urcand cele o mie de trepte,-nc&-inc&, intra,-n secr& in cabin&-ul de lectura. / Unde citeste fie ce-o fi: literatura, filosofie, versuri, snoave, romane pline de brasoave.”, iar a doua pentru ca “Si-a marcat epoca printr-o multime de scandaluri, / dand sistematic peste cap ceremonialul, forma protocolara, norma, / convenientele sociale, eticheta. /In lume, poarta cele mai fistichii costume, / cele mai stranii: rochii de hartie, imponderabile, de sticla, chiar de plastic. / Paru-i este rosu sau albastru […]”

Printesele sunt care de care mai altfel. Si sunt cu atat mai speciale! Si ce nume strasnice au: Amnezia, Doremi, Noctia, Partzsec si numele meu de printesa preferat: Pupidulce :X Am savurat fiecare pagina, fiecare ilustratie, fiecare rima! Traducerea e superba, Serban Foarta cred ca s-a distrat de numa’ lucrand la cartea asta!

In ceea ce priveste categorisirea cartii ca fiind una “pentru copii”, mai, nu stiu ce sa zic. Una pentru copii mari sigur este, asa ca eu imi imaginez mamele cumparand cartea pentru ele, dar spunand ca o iau “pentru aia mica” 😀

Ce mai, biblioteca mi s-a colorat si a intinerit vizibil cu o asa carte! ^_^