Thus it came to him merely to run away was folly, because he could never run away from himself

Dover, 2003

Am dat de Babbitt în ambele studii despre anii ’20 pe care le-am citit. Prima dată am trecut repede peste numele romanului, a doua oară am zis că prea mare e coincidența și că, dacă tot e o carte reprezentativă pentru perioada respectivă, trebuie să o citesc.

Acțiunea se petrece în Zenith, un oraș american inventat de autor. Zenith nu e nici cel mai mare oraș din America, nici cel mai bogat, e undeva pe la mijloc. George F. Babbitt face parte din clasa de mijloc din Zenith: deține o agenție imobiliară, are o casă nou construită, doi copii, o mașină, este membru al Booster’s Club (nici cel mai neimportant club, nici cel în care sper să ajungă și ei într-o bună zi), iar prietenii și cunoștințele lui fac parte, evident, din aceeași categorie socială cu el.

N-am nimic cu clasa de mijloc, dar m-am simțit sufocată de ea citind cartea asta. Atâta conformism, atâtea reguli sociale de respectat, atâtea vise frânte…

George Babbitt nu a fost întotdeauna la fel de plin de sine. În facultate era idealist, visa să devină avocat și să îi apere pe săraci… Apoi s-a căsătorit cu o fată pe care de-abia a ținut-o de mână, a devenit partenerul tătălui ei în afacerea imobiliară și toate visurile lui din tinerețe s-au dus naibii. Dar s-a învățat repede cu noua lui viață: se bucură când încheie un contract profitabil pentru el, este mândru că face parte din „elita” din Zenith, ridică în slăvi noile tehnologii (pe care își permite să le cumpere), se stresează când organizează câte-o cină la el acasă cu oameni din aceeași „elită”, ce mai, este perfect integrat în clasa de mijloc americană…

Our Ideal Citizen—I picture him first and foremost as being busier than a bird-dog, not wasting a lot of good time in day-dreaming or going to sassiety teas or kicking about things that are none of his business, but putting the zip into some store or profession or art. At night he lights up a good cigar, and climbs into the little old ‘bus, and maybe cusses the carburetor, and shoots out home. He mows the lawn, or sneaks in some practice putting, and then he’s ready for dinner. After dinner he tells the kiddies a story, or takes the family to the movies, or plays a few fists of bridge, or reads the evening paper, and a chapter or two of some good lively Western novel if he has a taste for literature, and maybe the folks next-door drop in and they sit and visit about their friends and the topics of the day. Then he goes happily to bed, his conscience clear, having contributed his mite to the prosperity of the city and to his own bank-account.

Iar, din punctul ăsta de vedere, Babbitt chiar este un cetățean ideal.

Apoi ceva se întâmplă cu acest Babbitt atât de sigur pe sine și pe viața lui de până acum. Are îndoieli. Își pune întrebări. Se frământă. Ba chiar se gândește să fugă, să lase totul în urmă, să ducă o viață simplă, aproape de natură. Evident, nu poate. Apoi începe o altfel de răzvrătire: își găsește noi prieteni – zgomotoși, dezinhibați, care dansează pe jazz și beau până-n zori, oameni cărora nu le pasă de „poziția lor în comunitate”, de ce cred ceilalți despre ei. Babbitt, care până atunci fusese un conformist-model, devine de nerecunoscut. Iar un asemenea personaj nu are cum să fie înțeles și acceptat de foștii lui cunoscuți: „[…] I tell you George, you got a position in the community, and the community expects you to live up to it.” Așa că George are din nou de făcut o alegere grea: fie continuă să încalce cutumele clasei de mijloc și să ajungă o paria, fie să-și pună cenușă în cap și să redevină un cetățean-model.

Până la Babbitt, nu m-am gândit la fața asta a anilor ’20. Pentru mine ei erau plini de flappers, petreceri până-n zori, cocktailuri, jazz și oameni care nu dau doi bani pe convențiile sociale. Acum îmi dau seama că Fitzgerald descria generația copiilor lui Babbitt. Dar, oricât de interesant mi s-a părut să citesc și despre ceilalți din anii ’20, tot la nebunii lui Fitzgerald mă întorc.

 

Advertisements

Nebunii ani ’20

Atlantic Books, 2009

Fascinația mea pentru anii ’20 a venit subit și parcă de niciunde. M-am trezit într-o dimineață citind despre flappers, căutând poze cu ținutele din perioada respectivă și ascultând big band.

Apoi s-a produs inevitabilul: l-am descoperit pe Fitzgerald. Oricât de mult mi-a plăcut Marele Gatsby și indiferent cu câtă încântare îi citesc și recitesc povestirile, am început să fiu fascinato-obsedată de el după ce am terminat Dear Scott, Dearest Zelda. Cunoscând omul, m-am îndrăgostit cu adevărat de opera lui.

Pasul următor a fost unul cât se poate de firesc: am căutat, am găsit și am citit Anything goes, o biografie a anilor ’20. Nu trebuie să fii neapărat pasionat de istorie ca să te lași furat de o asemenea carte, ba aș spune că istoria a fost pe locul doi și că în prim-plan s-au aflat biografiile (până la urmă oamenii scriu istoria, nu?). De la soliști de blues (Bessie Smith) la scriitori (Fitzgerald, Harry Crosby), de la bootleggers (Al Capone) la pionieri ai aviației (Charles Lindenberg), cartea prezintă unele dintre cele mai pitorești figuri reprezentative ale Epocii Jazzului.

Eu una mă simt îndatorată față de acei ani nebuni. Generația de atunci a schimbat complet modul în care viața privată, timpul liber, alegerile personale au fost percepute. Flappers au început să-și tundă părul, să fumeze în public, să divorțeze, să conducă – o adevărată revoluție feminină! Au fost mulți cei care au spus nu principiilor protestante care stătuseră la temelia Americii, iar în schimb au ales să live fast and die young: au încercat să-și trăiască fiecare zi la maximum, să profite de fiecare ocazie. Au ales să fie liberi, fără regrete și fără să le fie rușine de dorințele lor.

And yet hedonism was what Harry’s generation would be remembered for. Fearlessly they embraced the sins Middle America blamed on immigrants and hoped Ku Klux Klan would eradicate: adultery, profanity, homosexuality, divorce, alcohol, extravagance, perversity, drugs, individuality, liberty and libertinism. For them there were worse sins, outlined by the critic Edmund Wilson in an essay on The Waste Land: “people grinding at barren office routine in the cells of giant cities, drying up their souls in eternal toil whose products never bring them profit, where their pleasure are so vulgar and feeble that they are almost sadder than their parents.” […] Richmond Barrett wrote an essay in 1928, “‘Babes in the Bois,’ satirizing a  group of pretentious young lotus-eaters he met sailing from New York to Paris. ‘I may make a mess of my life,’ said one. It was obvious that he rather hoped he would – a glorious, passionate kind of mess. ‘But at least I won’t be a ready-made, the sort that’s turned out by hundreds.”‘

Fiecare generație are răzvrătiții, nebunii și nonconformiștii ei, dar cei din Epoca Jazzului îmi sunt cei mai dragi. Am citit cu atâta încântare despre ei, încât mi-am mai comandat încă o carte despre perioada asta și mă gândesc serios ca până la sfârșitul anului să nu citesc nimic altceva decât cărți scrise atunci sau cărți despre ce s-a întâmplat atunci. Bine, hai, măcar până în iunie 🙂

The_Ghost_of_Barry_Fairbrother

Little, Brown, 2012

Am așteptat cu mare nerăbdare cartea pentru adulți a lui J.K. Rowling. Seria cu Harry Potter este în continuare una dintre cele mai dragi mie și aș reciti-o pe nerăsuflate oricând. Și, când ajungi să iubești o carte sau un personaj, invariabil te îndrăgostești și de autor. Așa că am fost foarte încântată când am primit The Casual Vacancy. Am încercat să nu-mi fac prea multe așteptări și să-mi scot din minte că Rowling a creat acel univers minunat din cărțile cu Harry Potter.

Din fericire, tipa știe să povestească așa de bine, încât nu a fost nevoie să-mi impun să nu mă gândesc la Harry: odată ce m-am obișnuit cu noile personaje, am pătrus cu totul în lumea lor și nu m-a preocupat nimic altceva. Când am terminat romanul mi-a fost clar că Rowling poate să scrie extraordinar de bine despre orice vrea, fie că e vorba de o școală de vrăjitori, fie că descrie condițiile mizerabile dintr-un cartier rău famat.

Pagford este un orășel pitoresc din Anglia. Și, precum se întâmplă uneori, locuitorii sunt împărțiți în două tabere adverse. Motivul: Fields, cartierul sărăcăcios aflat la marginea orașului. Unii membri ai consiliului orășenesc vor să-i integreze pe cei din Fields, ceilalți vor ca Yarvil, orașul cel mai mare din zonă, să preia cartierul. Pentru unii pagfordieni, oamenii din Fields sunt niște scursuri ale societății, drogați, prostituate, copii fără nici un viitor. Pentru ceilalți, reprezintă oameni care ar putea să-și ia viața de la capăt dacă le-ai da o mână de ajutor.

În acest context social, moartea subită a lui Barry Fairbrother, unul dintre consilierii pro-Fields, deschide lupta pentru putere din micul Pagford. Și ce mai luptă murdară se dovedește a fi! Evident, cei care doresc să ocupe locul vacant fac parte din cele mai influente familii din oraș și fiecare speră să fie ales fie ca să ducă ideile lui Barry mai departe, fie ca să pună capăt, o dată pentru totdeauna, nebuniei cu Fieldsul.

Cartea este cu atât mai bună, cu cât se concentrează pe familiile respective și pe secretele lor bine păzite. În timp ce părinții sunt ocupați până peste cap cu viitoarele alegeri, copiii lor se droghează, se taie cu lama, fac sex neprotejat. În plus, Fats, fiul adoptiv al directorului de școală, bun prieten cu Barry și care speră să devină consilier, se încurcă cu Krystal Weedon, una dintre cele mai sălbatice și needucabile tipe din liceu, un produs 100% Fields.

Cu cât pătrunzi mai mult în intimitatea oamenilor ăstora, cu atât îți dai seama că prima impresie a fost greșită, că nu există personaje doar bune și personaje doar rele. Fiecare are ceva de ascuns, iar unele secrete sunt de-a dreptul groaznice. Cartea de plină de personaje ipocrite: cei care îi arată cu degetul pe locuitorii din Fields, dar care nu sunt cu nimic mai presus decât cei pe care-i disprețuiesc, cei care acasă își terorizează familiile, dar vor să treacă drept oameni importanți ai comunitații, cei care își neglijează copiii etc.

Iar în timp ce bogații se joacă de-a alegerile, tot săracii și cei bătuți de soartă au de suferit. Pe alocuri a fost foarte dură cartea, dar toate scenele mi s-au părut justificate. Nu poți să scrii despre nedreptăți sociale fără să prezinți niște cazuri concrete.

The Casual Vacancy e un roman excelent, doar cei foarte cârcotași nu au cum să îl aprecieze. Acum parcă-mi pare rău că l-am citit așa repede: ce mă fac până când J.K. Rowling se hotărăște să publice o nouă carte?

„Rich or poor, we will keep together and be happy in one another”

Penguin Threads, 2012

Știu că nu e bine să judeci o carte după copertă, dar de data asta nu m-am putut abține. Când am citit pe Bookaholic despre colecția Penguin Threads, am știut că trebuie! să îmi cumpăr cel puțin o carte cu copertă-broderie. Acum, dacă mi-aș aminti în ce roman era ridicată în slăvi Little Women, m-aș simți mult mai bine, dar memoria n-a fost niciodată punctul meu forte… Cert este că îmi doresc de mult să citesc această carte clasică pentru copii (mai exact pentru fete), iar când am văzut ce copertă deosebită are n-am mai stat pe gânduri și am comandat-o.

M-am îndrăgostit de carte încă de la prima pagină, dar cel și cel mai mult mi-a plăcut de Jo. Dintre cele patru surori March, ea este cea mai băiețoasă, cea mai nebunatică, o copilă care încă de mică ține la libertatea ei și căreia nu-i place să se fandosească de dragul societății. Cum să nu te îndrăgostești de ea?! Dar mai bine să o iau de la început. Meg, Jo, Beth și Amy sunt fiicele soților March. Odată au fost bogați, dar au sărăcit între timp, iar fetele nu vor să stea cu mâinile în sân: Meg lucrează ca guvernantă, Jo are grijă de o mătușă bătrână, bogată și enervantă, Beth se ocupă de treburile casnice, iar Amy, cea mai mică, merge la școală.

‘I hate to think I’ve got to grow up and be Miss March, and wear long gowns, and look as prim as China aster. It’s bad enough to be a girl, any-way, when I like boy’s games, and work, and manners. I can’t get over my disappointment in not being a boy, and it’s worse than ever now, for I’m dying to go and fight with papa, and I can only stay at home and knit like a poky old woman.’

În familia lor nu există drame, tragedii, nu auzi uși trântite, nu există supărări care să țină zile întregi. Mi se pare fantastică educația pe care o primesc. Părinții nu le dau ordine și nu le impun anumite principii, ci le lasă pe fete să învețe singure din propriile greșeli, ei doar le îndrumă cu răbdare și blândețe. Marmee, mama lor, este mereu acolo când au nevoie de ea: nu le ceartă niciodată, ci încearcă să le deschidă ochii. Sunt zeci de exemple în carte în care fetele învață că mândria, egoismul, răutatea, lenevia nu sunt principii bune după care să-ți ghidezi viața, ci trebuie înlocuite cu bunătatea, blândețea, altruismul unui bun creștin. Stați liniștiți, nu e o carte care să vrea să te spele pe creier sau care să te amenințe cu focul Gheenei dacă nu urmezi principiile pe care autoarea încearcă să ți le insufle.

Ce fac surorile March când sunt acasă? Păi, Meg împletește diverse lucruri, Jo scrie poezii și povești, Beth deretică prin casă, iar Amy stâlcește cuvintele și visează să devină o mare doamnă. Fetele învață că familia este mai importantă decât banii, că mai bine să alegi un soț pe care să-l iubești decât unul bogat, că dacă te porți frumos cu mătușile mai în vârstă o să îți primești răsplata cu vârf și îndesat și că, oricât ai încerca, nu poți să fugi de iubire. Pentru o carte scrisă la 1868, unele principii sunt de-a dreptul moderne.

‘An old maid – that’s what I’m to be. A literary spinster, with a pen for a spouse, a family of stories for children, and twenty years hence a morsel of fame, perhaps; when, like poor Johnson, I’m old, and can’t enjoy it – solitary, and can’t share it, independent and don’t need it. Well, I needn’t be a sour saint nor a selfish sinner; and, I dare say, old maids are very comfortable when they get used to it; but…’

Am fost extraordinar de încântată de carte până la pagina 360. Am spus deja că Jo era preferata mea; ei bine, de când l-a cunoscut pe Laurie, nepotul bogătașului cu suflet mare din vecini, am crezut că o să fie împreună. De fapt, eram atât de convinsă, încât de-abia așteptam să văd cum Laurie o va îmblânzi (doar în ce privește concepția despre iubire) pe Jo. Am fost profund dezamăgită să citesc că Jo îl refuză. Nu-mi venea să cred: preferata mea nu îl vrea pe cel alături de care a crescut făcând toate prostiile din lume, pe cel care o iubește așa zvăpăiată cum e ea, pe cel care i-ar da toată libertatea și de-acum înainte? Rațional, înțeleg alegerea lui Jo, dar tot nu sunt împăcată cu asta… Uneori refuz să cred că personajele mele preferate au o altă soartă decât cea imaginată de mine. Până la pagina 491, când se termină cartea, am citit cu mai puțin interes, mai ales că autoarea și-a pus personajele să formeze niște cupluri total neinspirate din punctul meu de vedere.

Oare mi-ar fi plăcut și mai mult cartea dacă aș fi citit-o când eram mică? E greu de spus. Cred că tot Jo m-ar fi atras și cred că aș fi suferit puuuțin că eu nu am frați sau surori, dar sunt convinsă că ar fi devenit una dintre cărțile mele preferate.

Tocmai am comandat Little Men & Jo’s Boys, continuarea la romanul de față. Sunt foarte curioasă să văd cum evoluează surorile March și, trebuie să mărturisesc, încă nu mă pot despărți de ele 🙂

PS. Pentru cei interesați, am văzut că traducerea în română a apărut la Corint Junior.

PPS. ‘I am not afraid of storms for I am learning to sail my ship’ – ah, ce tatuaj inspirațional ar ieși din citatul ăsta! 😀

Două recomandări

Penguin Classics, 2003 Nu a fost nici pe departe la fel de savuroasă ca Three Men in a Boat, dar The Diary of a Nobody a avut părțile ei bune. Într-o vreme în care toți necunoscuții își publicau jurnalele, domnul Pooter se hotărăște să țină și el un jurnal. Având în vedere că totul este respectabil la Pooter – de la slujba de funcționar, la casa în care tocmai s-a mutat cu familia, la aspirațiile pe care le are – unele pagini sunt mai mult sau mai puțin plictisitoare. În definitiv, ce poate să facă un om simplu, dar cu pretenții, ca el? Să se certe și să se împace cu prietenii, să încerce să câștige bunăvoința șefului, să vrea să își aducă băiatul pe „drumul cel bun” și să fie respectat de negustorii din cartier. Dar apoi urmează altele în care totul îi iese pe dos. Săracul Pooter, prin câte îi este dat să treacă! Iar ca un om respectabil ce e, nu știe să facă haz de necaz, ci ia totul în tragic. Cum să nu-ți fie dragi britanicii?

Bath ready – could scarcely bear it so hot. […] On moving my hand above the surface of the water, I experienced the greatest fright I ever received in the whole course of my life; for imagine my horror on discovering my hand, as I thought, full of blood. My first thought was that I had ruptured an artery, and was bleeding to death, and should be discovered, later on, looking like a second Marat, as I remember seeing him in Madame Tussaud’s. My second thought was to ring the bell, but remembered there was no bell to ring. My third was, that there was nothing but the enamel paint, which had dissolved with boiling water. I stepped out of the bath, perfectly red all over, resembling the Red Indians I have seen depicted at an East-End theatre.

Se pare că domnul Pooter a fost un personaj atât de iubit (dar, mai mult ca sigur, și ridiculizat), încât s-a creat un adjectiv inspirat din numele lui – Pooterish – care înseamnă să te iei prea în serios.

Random House, 2008

Nu știu cum de n-am citit mai repede ceva scris de Miéville. Știam de el de la prietenii mei SF-iști, dar așa fac eu mereu – amân, amân și iar amân. Ei bine, Un Lun Dun a fost o minunăție de carte! O combinație foarte reușită între, aș zice eu, Coraline și Neverwhere ale lui Gaiman. Mare parte din acțiune se întâmplă în UnLondon (Un Lun Dun, get it? 🙂 ), o extensie subterană a Londrei. Nimic nu e „normal” în UnLondon: cei de acolo trăiesc în blocuri construite din televizoarele, scaunele, prăjitoarele de pâine care au fost aruncate la gunoi în Londra, există un cartier al fantomelor și unul în care girafe nebune aleargă după tine ca să te mănânce, așa că mai bine te ții departe de el. Oh, câte ciudățenii se mai găsesc în acel oraș: mai există un bărbat ale cărui cuvinte prind viață, altul care strânge o armată de umbrele stricate în vederea unei bătălii decisive, un pod pe care e al naibii de greu să ajungi, tomberoane-ninja etc. Dar, ca în orice carte pentru adolescenți, și lumea asta este amenințată cu dispariția: Smog (da, un fum rău, rău de tot!) vrea s-o cucerească, iar apoi să iasă la suprafață ca să pună stăpânire și asupra Londrei.

M-a ținut mereu în priză și, chiar dacă eram convinsă că o să se termine cu bine, au fost atâtea întorsături de situație, că nu mai știam ce să cred! :)) Îmi plac fantasy-urile astea drăguțe, pline de personaje nebune. De multe ori tânjesc după ficțiune adevărată, nu după siropoșenii inspirate din viața reală :D, așa că astfel de cărți îmi satisfac pe deplin pofta de ireal.

‘That?’ Jones pointed at what looked like a shirt, racing madly through the air. ‘When washing blows away in London, if it stays in the air long enough, it blows all the way here. Then it’s free. Never has to come down.’

The Suspicions of Mr Whicher

 Bloomsburry, 2009

Îmi place să nu mă documentez înainte să citesc o carte pentru că surpriza descoperirii e cât se poate de plăcută. La fel și cu The Suspicions of Mr Whicher: mă așteptam să dau peste o carte polițistă care să mă țină cu sufletul la gură în primele zile de concediu și mai ales în avion. Mare mi-a fost bucuria când am văzut că acest domn Jack Whicher a existat, că „romanul” nu e roman deloc, ci e o carte de istorie: istoria începutului detectivisticii.

Rău îmi pare de crima care a avut loc la Road Hill House, dar dacă așa ceva nu s-ar fi petrecut, poate că Whicher nu ar fi ajuns atât de faimos. De fapt, a fost atât de faimos, încât mari scriitori din perioada respectivă au făcut din el un personaj în romanele lor: Dickens, Wilkie Collins etc. Whicher a fost unul dintre cei mai buni detectivi de la Scotland Yard. Avea o intuiție extraordinară și a rezolvat majoritatea cazurilor care i-au fost încredințate. Nu s-a păstrat nici un portret de-al lui, dar nu puțini sunt cei care l-au descris în romane, jurnale, ziare.

Jack Whicher was one of the original eight Scotland Yard officers. In the eighteen years since the detective force had been formed, these men had become figures of mystery and glamour, the surreptitious, all-seeing little gods of London. Charles Dickens held them up as models of modernity. They were as magical and scientific as the other marvels of the 1840s and 1850s – the camera, the electric telegraph and the railway train. Like the telegraph and the train, a detective seemed able to jump through time and place; like the camera, he seemed able to freeze them – Dickens reported that ‘in a glance’ a detective ‘immediately takes an inventory of the furniture’ in a room and makes ‘an accurate sketch’ of its inhabitants. A detective’s investigations, wrote the novelist, were ‘games of chess, played with live pieces’ and ‘chronicled nowhere’.

Kate Summerscale a făcut o enormă muncă de cercetare ca să scrie cartea asta. Epoca victoriană e descrisă în toată splendoarea ei, de la maniere la invenții, de la prețuri la scriitori, de la pudoare la secrete rușinoase. Printre cele mai fascinante lucruri mi s-a părut pătrunderea realității în ficțiune. Autoarea sugerează (zic „sugerează” pentru că nu mai țin minte exact dacă afirmația ei e documentată sau dacă e doar o presupunere) că Charlotte Brontë s-ar fi inspirat din cazul familiei Kent (locuitorii de la Road Hill House) când a scris Jane Eyre: domnul Kent era căsătorit, avea copii, dar a avut o relație cu doica. Familia, cu tot cu doică, s-a mutat dintr-un sat într-altul din cauza bârfelor. Kent susținea că soția lui e nebună, iar când aceasta a murit, s-a căsătorit cu doica, a făcut copii cu ea (cel mai mic dintre ei este omorât la Road Hill House), iar copiii din prima căsătorie sunt marginalizați de către ambii părinți. Iar ăsta e doar unul dintre multele exemple din carte.

Acum îmi pare rău că nu mi-am notat romanele polițiste care au fost scrise în perioada respectivă. Sunt convinsă că ar fi ieșit o listă pe cinste! Uneori mi-e ciudă că citesc pe reader și nu pot să îndoi fizic colțuri, nu pot să iau stiloul și să mâzgălesc câteva idei pe ultima pagină.

Oricum, n-am mai citit o carte victoriană de secole! Îmi prinde așa bine să schimb aerul, să trec dintr-un secol într-altul. Dar cred că m-aș sătura dacă aș citi prea multe cărți clasice. Trecutul m-a fascinat dintotdeauna, recunosc că mi-ar fi plăcut să fi dat la Istorie. Și chiar dacă The Suspicions of Mr Whicher nu e o carte clasică, evident, tot reușește să te transpună cu totul în acele vremuri, ceea ce e minunat!

 

La grămadă

Humanitas, 2008

Cartea asta, pe care mi-a împrumutat-o Andreea, a avut parte de un ghinion fantastic! În prima zi când am luat-o în drum spre muncă, m-a prins ploaia prin parc și m-am trezit că s-a udat și cartea. Apoi, peste câteva zile, în timp ce ieșeam din metrou, am băgat cartea direct în banana puțin prea coaptă pe care o aveam în geantă… De obicei sunt foarte atentă cu cărțile pe care le împrumut de la alții, dar acum nu știu ce s-a întâmplat. Bad mojo!

Într-un fel mi se pare că ghinionul ăsta se leagă de ghinionul personajelor din carte. Din cercul intelectualilor care se întâlnesc seara la vin, mulți simt că se pierd în slujbe mărunte, în iubiri care-i țin pe loc, în căsnicii nefericite și nu își pot împlini dorința de a scrie, de a studia, de a publica. Existența asta omenească este ca o povară – toți vor ceva de la ei, toți le spun cum să trăiască, la ce să aspire, unde să lucreze -, dar nu se pot desprinde de ce se întâmplă în jur ca să își împlinească menirea.

Introspecția mi s-a părut cât se poate de bine-venită. Mi-a adus aminte de Jeni și al ei jurnal, în care am citit pentru prima dată despre această generație chinuită. Mulți glorifică interbelicul, dar cei de atunci nu știau cum să scape de povara vremurilor în care trăiau. Mă gândesc dacă nu cumva ni s-au bagatelizat visurile: dacă ei visau să facă lucruri mărețe, să creeze, noi visăm să… fim fericiți, indiferent ce înseamnă asta. Și chiar dacă e greu să fii fericit, uneori tot mi se pare puțin 🙂

Angry Robot, 2011

Vai, ce m-a amuzat cartea asta! Recunosc că și IRL am o afinitate pentru pămpălăi, dar Chesney m-a dat gata! Imaginați-vă un tip pe care mulți îl consideră autist, care a fost crescut de o mamă super religioasă și în fața căreia nimeni nu cuteza să se răzvrătească și care se simte bine doar când este în lumea cifrelor. Ei bine, tipul ăsta puțin șui invocă din greșeală un demon care insistă că odată invocat, trebuie să încheie un pact și să-i ia sufletul. Încă de mic Chesney a auzit povești despre ce loc groaznic e iadul, așa că refuză cu încăpățânare orice fel de pact. Iar de aici până la greva care se declanșează în iad nu e decât un mic pas. Mi s-a părut foarte ingenioasă ideea grevei: păcatul există din timpuri imemoriale, nu? Rolul demonilor e să-i ducă pe oameni în păcat, iar în zilele noastre e foarte ușor să păcătuiești. Demonii sunt tot atâția ca la început, ceea ce înseamnă că trebuie să lucreze mult mai mult ca să facă față numărului din ce în ce mai mare de damnați. Iar când Chesney refuză să semneze pactul, ei văd în asta o șansă să se facă auziți de Satana și să ceară condiții mai bune de muncă. Cum? Simplu: nelucrând demonii, oamenii nu păcătuiesc. Fără lăcomie, invidie, ură și alte asemenea sentimente, oamenilor nu le mai vine să păcătuiască, devenind dintr-odată apatici, lipsiți de orice dorință. Așa că lui Chesney nu-i rămâne decât un singur lucru: să semneze naibii pactul! :))

Editura Trei, colecția Psihologie practică, 2010, traducere din franceză de Delia Șepețean Vasile

Nu m-a prins dintr-odată dragul de copii, dar sunt câteva lucruri pe care vreau să le lămuresc pentru copilul din mine. Am înțeles că Françoise Dolto chiar știe despre ce vorbește, așa că am început cu ea.

Cărțulia de față mi-a deschis ochii în multe privințe, dar e ciudat să compari modul în care vezi cum majoritatea părinților își cresc copiii și cum spun specialiștii că ar trebui să-i crească. Dolto s-a axat foarte mult pe limbaj și a dat exemple de multe cazuri în care situația copiilor s-a îmbunătățit după ce au vorbit despre problemele lor. Și cu asta sunt și eu de-acord: din moment ce vorbești despre ceva, ești conștient de acel ceva și poți să găsești un mod de a rezolva problema.

În schimb, am fost surprinsă să aflu că ea recomanda ca părinții să le spună copiilor doar adevărul: că bunica a murit, nu că e în vacanță, că s-au născut cu o dizabilitate și că nu sunt la fel ca ceilalți copii și că le va fi greu în viață, dar că împreună o să treacă peste orice obstacol, că părinții au divorțat pentru că nu se mai înțeleg, dar asta nu înseamnă că nu îl iubesc în continuare etc. Sunt așa multe lucruri pe care le intuim când suntem mici, pe care pur și simplu le știm, dar Dolto insistă că trebuie să le și auzim, indiferent de cât de mici suntem. Și mai dă un sfat foarte de bun-simț, dar pe care mulți îl ignoră: copiii trebuie lăsați în pace. A, nu ți-e foame, foarte bine, o să mănânci când simți că ai nevoie. Nu îți place să mergi la dans/înot/balet/fotbal, bine, poate găsim altă activitate care să-ți placă. Copiii nu trebuie să facă lucrurile pe care părinții lor n-au avut șansa să le facă, ci trebuie lăsați să-și aleagă singuri interesele, sporturile, lucrurile care le fac plăcere. Dar asta nu înseamnă că trebuie să fie răsfățați. Nici vorbă! Dar una e să îi obligi să facă ceva care nu le place doar pentru a-ți satisface ție, părintelui, o dorință neîmplinită, și alta e să-i lași să devină mici tirani pe care să-i servești 24/7.

Spre deosebire de nevoi, dorințele pot fi rostite și satisfăcute la modul imaginar. Nevoile sunt necesare pentru supraviețuire, pentru sănătate, pentru corp. Nu mă refer numai la nevoile care aduc ceva: a mânca corespunde nevoii de a lua; dar există și nevoia de a face, adică de a îndepărta urina sau excrementele, ca și nevoia de a îndepărta murdăria prin spălat. Copiii simt foarte bine acest lucru și, chiar dacă nu sunt obligați să se spele, vor fi întotdeauna curați dacă li se dă acest exemplu când sunt mici. […] acesta va reuși să facă singur tot ce valorizează în propriii săi ochi și îl va face să fie la fel de plăcut ca și toate acele persoane care îi plac lui.

Joi dimineață o să fiu deja în Germania. Mi-am luat o lună de concediu ca să am timp să îmi văd prietenele și să străbat Berlinul la pas, nu doar cu bicicleta, ca data trecută. Poate că o să am chef să mai scriu, poate că nu, dar în orice caz, o să încerc să citesc cât pot de mult.