Fitzgerald & Mateiu

Nu știu cum de am citit două cărți de povestiri una după alta. Încerc mereu să le alternez: o carte în engleză, una în română, rar câte una în germană, poate chiar o carte de non-ficțiune. Dar, după ce am terminat cele câteva povestiri de Fitzgerald și iar nu știam de ce să mă apuc, mi-am adus aminte de mult lăudata carte a lui Mihai Mateiu și mi s-a părut o alegere cât se poate de potrivită. Mateiu nu e Fitzgerald, dar cred că e pe drumul cel bun 🙂

Penguin, 1996

Fitzgerald e la fel de minunat și când scrie povestiri. E fascinant cât de mult a putut să scrie despre flappers și despre petreceri, despre muzica nebună a anilor ’20 și despre bărbați chipeși și bogați. Acum stau și mă gândesc dacă m-am îndrăgostit de acea perioadă datorită lui sau dacă m-am îndrăgostit de el pentru că descria acea perioadă…

Cu adevărat surprinsă am fost de povestirea The Diamond as Big as the Ritz – nu mă așteptam la ceva atât de fantastic din partea lui. Când un personaj spune că tatăl lui este cel mai bogat om din lume pentru că are un diamant mai mare decât Hotelul Ritz, am pufnit și am zis „da, sigur!”. Apoi s-a dovedit a fi adevărat: familia lui descoperise un munte care ascundea cel mai mare diamant din lume. Povestea e destul de ciudată, dar se înscrie în tipicul lui Fitzgerald.

‘I never noticed the stars before. I always thought of them as great big diamonds that belonged to someone. Now they frighten me. They make me feel that it was all a dream, all my youth.’
‘It was a dream,’ said John quietly. ‘Everybody’s youth is a dream, a form of chemical madness.’
‘How pleasant then to be insane!’

Cel și cel mai mult mi-a plăcut Bernice Bobs Her Hair. (O puteți citi aici.) Ah, cât de docilă pare Bernice și ce final neașteptat are povestirea! Iar Marjorie, verișoara lui Bernice, o fi ea cea mai populară fată și toți tipii vor să danseze cu ea, dar e o nesuferită și jumătate! Chiar dacă o ajută pe Bernice, tot ea îi forțează mâna și din cauza ei ajunge Bernice să se tundă bob, să renunțe la pletele ei minunate, singurul lucru cu adevărat deosebit la ea. Dar se răzbună ea cu vârf și îndesat!

‘Don’t you think common kindness…’
‘Oh, please don’t quote ”Little Women”!’ cried Marjorie impatiently. ‘That’s out of style.’
‘You think so?’
‘Heavens, yes! What modern girl could live like those inane females?’
‘They were the models for our mothers.’
Marjorie laughed.
‘Yes, they were – not! Besides, our mothers were all very well in their way, but they know very little about their daughters’ problems.’

Celelalte trei povestiri sunt drăguțe, dar atât. Sunt convinsă că atunci când o să citesc cartea asta o să am noi revelații în ceea ce privește proza lui Fitzgerald, dar mereu mă întristez când îmi aduc aminte că a fost nevoit să scrie povestiri ca să aibă din ce trăi și ca să îi poată face viața la sanatoriu mai bună Zeldei.

Casa de pariuri literare, colecția Minutar, 2011

Sunt de-acord cu recenziile pe care le-am citit despre cartea lui Mihai Mateiu: povestirile sunt faine, dar de ce sunt așa puține? Vorba aia, nu-ți ajung nici pe-o măsea… 🙂

Am trecut de la Fitzgerald, care are un stil destul de încărcat, la ceea ce mi s-a părut a fi un minimalism foarte bine dozat. Majoritatea povestirilor lui Mateiu par scene dintr-un film: intri direct în acțiune, nu știi prea multe despre personaje, iar finalul este mereu deschis.

Marea surpriză mi-a plăcut mult de tot, are la bază o idee năstrușnică. Și, într-adevăr, ce surpriză să descoperi că bătrânii care trăiesc ascunși sunt chiar… eh, dar nu pot să vă stric surpriza 😀 Apoi când am citit Moș Crăciun nu m-am putut opri din chicotit când săracul bărbat deghizat în Moș primește o mamă de bătaie de la niște bețivi. El nu făcuse nimic ca să-i provoace, dar poți să știi ce nu le-a plăcut bețivilor de l-au caftit? Aproape are potențial mare: îmi imaginez un roman în care băiatul merge în continuare la pescuit pe malul Mureșului, mama lui își găsește alți și alți iubiți, Raluca (colega lui de bancă) se îndrăgostește în vacanță de un alt băiat din clasă și el suferă din cauza asta etc. Un alt fel de Rege alb.

Dar o nemulțumire tot am: de ce un volum așa de mic?

Urmează altul mai consistent? Eu așa sper!

Advertisements

„Rich or poor, we will keep together and be happy in one another”

Penguin Threads, 2012

Știu că nu e bine să judeci o carte după copertă, dar de data asta nu m-am putut abține. Când am citit pe Bookaholic despre colecția Penguin Threads, am știut că trebuie! să îmi cumpăr cel puțin o carte cu copertă-broderie. Acum, dacă mi-aș aminti în ce roman era ridicată în slăvi Little Women, m-aș simți mult mai bine, dar memoria n-a fost niciodată punctul meu forte… Cert este că îmi doresc de mult să citesc această carte clasică pentru copii (mai exact pentru fete), iar când am văzut ce copertă deosebită are n-am mai stat pe gânduri și am comandat-o.

M-am îndrăgostit de carte încă de la prima pagină, dar cel și cel mai mult mi-a plăcut de Jo. Dintre cele patru surori March, ea este cea mai băiețoasă, cea mai nebunatică, o copilă care încă de mică ține la libertatea ei și căreia nu-i place să se fandosească de dragul societății. Cum să nu te îndrăgostești de ea?! Dar mai bine să o iau de la început. Meg, Jo, Beth și Amy sunt fiicele soților March. Odată au fost bogați, dar au sărăcit între timp, iar fetele nu vor să stea cu mâinile în sân: Meg lucrează ca guvernantă, Jo are grijă de o mătușă bătrână, bogată și enervantă, Beth se ocupă de treburile casnice, iar Amy, cea mai mică, merge la școală.

‘I hate to think I’ve got to grow up and be Miss March, and wear long gowns, and look as prim as China aster. It’s bad enough to be a girl, any-way, when I like boy’s games, and work, and manners. I can’t get over my disappointment in not being a boy, and it’s worse than ever now, for I’m dying to go and fight with papa, and I can only stay at home and knit like a poky old woman.’

În familia lor nu există drame, tragedii, nu auzi uși trântite, nu există supărări care să țină zile întregi. Mi se pare fantastică educația pe care o primesc. Părinții nu le dau ordine și nu le impun anumite principii, ci le lasă pe fete să învețe singure din propriile greșeli, ei doar le îndrumă cu răbdare și blândețe. Marmee, mama lor, este mereu acolo când au nevoie de ea: nu le ceartă niciodată, ci încearcă să le deschidă ochii. Sunt zeci de exemple în carte în care fetele învață că mândria, egoismul, răutatea, lenevia nu sunt principii bune după care să-ți ghidezi viața, ci trebuie înlocuite cu bunătatea, blândețea, altruismul unui bun creștin. Stați liniștiți, nu e o carte care să vrea să te spele pe creier sau care să te amenințe cu focul Gheenei dacă nu urmezi principiile pe care autoarea încearcă să ți le insufle.

Ce fac surorile March când sunt acasă? Păi, Meg împletește diverse lucruri, Jo scrie poezii și povești, Beth deretică prin casă, iar Amy stâlcește cuvintele și visează să devină o mare doamnă. Fetele învață că familia este mai importantă decât banii, că mai bine să alegi un soț pe care să-l iubești decât unul bogat, că dacă te porți frumos cu mătușile mai în vârstă o să îți primești răsplata cu vârf și îndesat și că, oricât ai încerca, nu poți să fugi de iubire. Pentru o carte scrisă la 1868, unele principii sunt de-a dreptul moderne.

‘An old maid – that’s what I’m to be. A literary spinster, with a pen for a spouse, a family of stories for children, and twenty years hence a morsel of fame, perhaps; when, like poor Johnson, I’m old, and can’t enjoy it – solitary, and can’t share it, independent and don’t need it. Well, I needn’t be a sour saint nor a selfish sinner; and, I dare say, old maids are very comfortable when they get used to it; but…’

Am fost extraordinar de încântată de carte până la pagina 360. Am spus deja că Jo era preferata mea; ei bine, de când l-a cunoscut pe Laurie, nepotul bogătașului cu suflet mare din vecini, am crezut că o să fie împreună. De fapt, eram atât de convinsă, încât de-abia așteptam să văd cum Laurie o va îmblânzi (doar în ce privește concepția despre iubire) pe Jo. Am fost profund dezamăgită să citesc că Jo îl refuză. Nu-mi venea să cred: preferata mea nu îl vrea pe cel alături de care a crescut făcând toate prostiile din lume, pe cel care o iubește așa zvăpăiată cum e ea, pe cel care i-ar da toată libertatea și de-acum înainte? Rațional, înțeleg alegerea lui Jo, dar tot nu sunt împăcată cu asta… Uneori refuz să cred că personajele mele preferate au o altă soartă decât cea imaginată de mine. Până la pagina 491, când se termină cartea, am citit cu mai puțin interes, mai ales că autoarea și-a pus personajele să formeze niște cupluri total neinspirate din punctul meu de vedere.

Oare mi-ar fi plăcut și mai mult cartea dacă aș fi citit-o când eram mică? E greu de spus. Cred că tot Jo m-ar fi atras și cred că aș fi suferit puuuțin că eu nu am frați sau surori, dar sunt convinsă că ar fi devenit una dintre cărțile mele preferate.

Tocmai am comandat Little Men & Jo’s Boys, continuarea la romanul de față. Sunt foarte curioasă să văd cum evoluează surorile March și, trebuie să mărturisesc, încă nu mă pot despărți de ele 🙂

PS. Pentru cei interesați, am văzut că traducerea în română a apărut la Corint Junior.

PPS. ‘I am not afraid of storms for I am learning to sail my ship’ – ah, ce tatuaj inspirațional ar ieși din citatul ăsta! 😀

„Unde sunt eu, moartea nu este; unde este moartea, nu sunt eu”

Vellant, 2011, traducere din engleză de Ștefania Mihalache

În afară de bunica din partea mamei, care spunea că așteaptă să moară și căreia nu părea să-i fie frică de ce o așteaptă dincolo, nu mai știu pe nimeni care să fie atât de zen când e vorba de moarte. Eu urăsc să merg cu mașina tocmai pentru că nu am încredere în șoferi și, de multe ori, am impresia că acel drum va fi și ultimul.

Nu știu cât mă afectează frica asta de moarte, nu știu dacă mă împiedică să fac anumite lucruri sau dacă, fără să-mi dau seama, îmi controlează anumite aspecte ale vieții, dar un lucru e clar: nu sunt singura care suferă de așa ceva. În 236 de pagini, Yalom povestește despre pacienți de-ai lui care s-au confruntat, și încă se confruntă, cu aceeași problemă. Nu e un subiect plăcut, ba uneori aveam impresia că o să mă sufoc dacă mai citesc un singur rând, dar în cele din urmă m-am relaxat și, zic eu, am reușit să rămân și cu câteva învățăminte.

Până la urmă cum ne afectează frica de moarte? Pe unii nu îi lasă să facă tot ce își doresc, dimpotrivă, pe alții îi împinge la cele mai nebunești lucruri, iar alții încearcă să lase ceva în urmă, încearcă să nu fie uitați. Dar, indiferent în care categorie te afli, nu trebuie să lași această frică să-ți domine viața.

Evident, fiecare reacționează diferit la o asemenea carte și alege situațiile și ideile care i se potrivesc cel mai bine. Pe mine m-a impresionat cum privea Epicur moartea: atunci când mori, totul se sfârșește. Nu există suflet, nu există viață după moarte, totul se termină. Iar din moment ce totul se termină, înseamnă că nu mai „știi” ce se întâmplă cu cei pe care-i lași în urmă. Nu ești responsabil de cum primesc ceilalți moartea ta, de ce se întâmplă cu corpul tău, cu lucrurile tale. Am răsuflat atât de ușurată citind paragrafele respective! Mi se pare atât de liniștitor să mă gândesc la un mare nimic, să cred că odată ce am murit am scăpat de tot și de toate, că nu mai există conștiință, griji, regrete.

Dacă suntem muritori și sufletele noastre nu supraviețuiesc, insista Epicur, atunci nu avem de ce să ne temem în privința vieții de apoi. Nu vom avea conștiință, nici regrete pentru viața pe care am pierdut-o, nici motive să ne temem de zei. […]

Epicur postulează că moartea nu înseamnă nimic pentru noi, pentru că sufletul e muritor și se dispersează în momentul morții. Ceea ce este dispersat nu poate să perceapă, și ceea ce nu poate fi perceput nu reprezintă nimic pentru noi. Cu alte cuvinte: unde sunt eu, moartea nu este; unde este moartea; nu sunt eu. […]

Îmi place de Yalom pentru că se ferește de rețete universal valabile. Totul se bazează pe observații și pe cazuri concrete, dar nu încearcă să le aplice tuturor și în orice situație. El le prezintă așa cum le-a întâlnit și își lasă cititorii să aleagă ce li se potrivește. Ce diferență enormă între modelul ăsta și self-helpurile alea scârboase care susțin sus și tare că dețin adevărul suprem și că dacă le urmezi sfaturile o să îți găsești un iubit, o să ai o naștere perfectă, o să devii o femeie de succes, o să crești niște super copii, o să ai o viață per-fec-tă! Pe naiba!

Și am mai observat încă o chestie: trebuie să fii într-o anumită stare de spirit ca să citești și să reacționezi la astfel de cărți. Poate că în urmă cu un an aș fi ridicat neîncrezătoare din sprânceană dacă cineva mi-ar fi recomandat cartea asta. Acum însă învăț să fiu mai tolerantă și mai receptivă. Poate că înainte un pasaj de genul

Nicio schimbare pozitivă nu se va produce în viața voastră atâta timp cât vă agățați de gândul că motivul care vă împiedică să trăiți se află în afara voastră. Atâta timp cât plasați responsabilitatea în totalitate pe umerii celor care vă tratează nedrept – un soț necioplit, un șef pretențios și care nu vă încurajează, gene deficitare, constrângeri imposibil de evitat -, atunci situația voastră va rămâne în impas. Voi și numai voi sunteți responsabili pentru aspectele esențiale care vă marchează viața, și numai voi aveți puterea să le schimbați. Și chiar dacă vă confruntați cu limitări exterioare majore tot aveți libertatea să alegeți diferite atitudini față de aceste limitări.

m-ar fi enervat și m-aș fi gândit că e foooarte ușor să spui asemenea lucruri, dar ia să văd cum le pune în practică. Acum am învățat să accept că 99% dintre lucrurile care mi se întâmplă țin de mine și doar de mine; că nu are rost să caut vinovați în afară, nici să aștept ca alții să ia decizii în locul meu. În continuare mi se pare că o asemenea responsabilitate apasă greu pe umerii mei, dar îmi dă și un sentiment incredibil de libertate. Ce poate fi mai plăcut decât să fii propriul tău stăpân?

Cât despre frica de moarte… încă nu pot să o controlez mereu, dar mă străduiesc 🙂

(A scris și Raul despre carte.)

La grămadă

Humanitas, 2008

Cartea asta, pe care mi-a împrumutat-o Andreea, a avut parte de un ghinion fantastic! În prima zi când am luat-o în drum spre muncă, m-a prins ploaia prin parc și m-am trezit că s-a udat și cartea. Apoi, peste câteva zile, în timp ce ieșeam din metrou, am băgat cartea direct în banana puțin prea coaptă pe care o aveam în geantă… De obicei sunt foarte atentă cu cărțile pe care le împrumut de la alții, dar acum nu știu ce s-a întâmplat. Bad mojo!

Într-un fel mi se pare că ghinionul ăsta se leagă de ghinionul personajelor din carte. Din cercul intelectualilor care se întâlnesc seara la vin, mulți simt că se pierd în slujbe mărunte, în iubiri care-i țin pe loc, în căsnicii nefericite și nu își pot împlini dorința de a scrie, de a studia, de a publica. Existența asta omenească este ca o povară – toți vor ceva de la ei, toți le spun cum să trăiască, la ce să aspire, unde să lucreze -, dar nu se pot desprinde de ce se întâmplă în jur ca să își împlinească menirea.

Introspecția mi s-a părut cât se poate de bine-venită. Mi-a adus aminte de Jeni și al ei jurnal, în care am citit pentru prima dată despre această generație chinuită. Mulți glorifică interbelicul, dar cei de atunci nu știau cum să scape de povara vremurilor în care trăiau. Mă gândesc dacă nu cumva ni s-au bagatelizat visurile: dacă ei visau să facă lucruri mărețe, să creeze, noi visăm să… fim fericiți, indiferent ce înseamnă asta. Și chiar dacă e greu să fii fericit, uneori tot mi se pare puțin 🙂

Angry Robot, 2011

Vai, ce m-a amuzat cartea asta! Recunosc că și IRL am o afinitate pentru pămpălăi, dar Chesney m-a dat gata! Imaginați-vă un tip pe care mulți îl consideră autist, care a fost crescut de o mamă super religioasă și în fața căreia nimeni nu cuteza să se răzvrătească și care se simte bine doar când este în lumea cifrelor. Ei bine, tipul ăsta puțin șui invocă din greșeală un demon care insistă că odată invocat, trebuie să încheie un pact și să-i ia sufletul. Încă de mic Chesney a auzit povești despre ce loc groaznic e iadul, așa că refuză cu încăpățânare orice fel de pact. Iar de aici până la greva care se declanșează în iad nu e decât un mic pas. Mi s-a părut foarte ingenioasă ideea grevei: păcatul există din timpuri imemoriale, nu? Rolul demonilor e să-i ducă pe oameni în păcat, iar în zilele noastre e foarte ușor să păcătuiești. Demonii sunt tot atâția ca la început, ceea ce înseamnă că trebuie să lucreze mult mai mult ca să facă față numărului din ce în ce mai mare de damnați. Iar când Chesney refuză să semneze pactul, ei văd în asta o șansă să se facă auziți de Satana și să ceară condiții mai bune de muncă. Cum? Simplu: nelucrând demonii, oamenii nu păcătuiesc. Fără lăcomie, invidie, ură și alte asemenea sentimente, oamenilor nu le mai vine să păcătuiască, devenind dintr-odată apatici, lipsiți de orice dorință. Așa că lui Chesney nu-i rămâne decât un singur lucru: să semneze naibii pactul! :))

Editura Trei, colecția Psihologie practică, 2010, traducere din franceză de Delia Șepețean Vasile

Nu m-a prins dintr-odată dragul de copii, dar sunt câteva lucruri pe care vreau să le lămuresc pentru copilul din mine. Am înțeles că Françoise Dolto chiar știe despre ce vorbește, așa că am început cu ea.

Cărțulia de față mi-a deschis ochii în multe privințe, dar e ciudat să compari modul în care vezi cum majoritatea părinților își cresc copiii și cum spun specialiștii că ar trebui să-i crească. Dolto s-a axat foarte mult pe limbaj și a dat exemple de multe cazuri în care situația copiilor s-a îmbunătățit după ce au vorbit despre problemele lor. Și cu asta sunt și eu de-acord: din moment ce vorbești despre ceva, ești conștient de acel ceva și poți să găsești un mod de a rezolva problema.

În schimb, am fost surprinsă să aflu că ea recomanda ca părinții să le spună copiilor doar adevărul: că bunica a murit, nu că e în vacanță, că s-au născut cu o dizabilitate și că nu sunt la fel ca ceilalți copii și că le va fi greu în viață, dar că împreună o să treacă peste orice obstacol, că părinții au divorțat pentru că nu se mai înțeleg, dar asta nu înseamnă că nu îl iubesc în continuare etc. Sunt așa multe lucruri pe care le intuim când suntem mici, pe care pur și simplu le știm, dar Dolto insistă că trebuie să le și auzim, indiferent de cât de mici suntem. Și mai dă un sfat foarte de bun-simț, dar pe care mulți îl ignoră: copiii trebuie lăsați în pace. A, nu ți-e foame, foarte bine, o să mănânci când simți că ai nevoie. Nu îți place să mergi la dans/înot/balet/fotbal, bine, poate găsim altă activitate care să-ți placă. Copiii nu trebuie să facă lucrurile pe care părinții lor n-au avut șansa să le facă, ci trebuie lăsați să-și aleagă singuri interesele, sporturile, lucrurile care le fac plăcere. Dar asta nu înseamnă că trebuie să fie răsfățați. Nici vorbă! Dar una e să îi obligi să facă ceva care nu le place doar pentru a-ți satisface ție, părintelui, o dorință neîmplinită, și alta e să-i lași să devină mici tirani pe care să-i servești 24/7.

Spre deosebire de nevoi, dorințele pot fi rostite și satisfăcute la modul imaginar. Nevoile sunt necesare pentru supraviețuire, pentru sănătate, pentru corp. Nu mă refer numai la nevoile care aduc ceva: a mânca corespunde nevoii de a lua; dar există și nevoia de a face, adică de a îndepărta urina sau excrementele, ca și nevoia de a îndepărta murdăria prin spălat. Copiii simt foarte bine acest lucru și, chiar dacă nu sunt obligați să se spele, vor fi întotdeauna curați dacă li se dă acest exemplu când sunt mici. […] acesta va reuși să facă singur tot ce valorizează în propriii săi ochi și îl va face să fie la fel de plăcut ca și toate acele persoane care îi plac lui.

Joi dimineață o să fiu deja în Germania. Mi-am luat o lună de concediu ca să am timp să îmi văd prietenele și să străbat Berlinul la pas, nu doar cu bicicleta, ca data trecută. Poate că o să am chef să mai scriu, poate că nu, dar în orice caz, o să încerc să citesc cât pot de mult.

Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children

Quirk Books, 2011

Mai țineți minte cum citeați cărțile cu Harry Potter până dimineața devreme pentru că povestea era incredibil de captivantă? Mai știți cum dădeați pagină după pagină și promiteați că după ce terminați capitolul mergeți la culcare, dar se termina prea brusc și mai citeați încă unul și încă unul și tot așa? Mai știți cum stăteați cu sufletul la gură, cum uneori vă scăpa câte-un „ai grijă, Harry! Ron, ferește-te! NUUUU!”? Mai țineți minte cum erați trup și suflet alături de personaje? Ei bine, dacă vă e dor de o astfel de poveste, de un fantasy pe care pur și simplu să-l devorați, vă recomand, ba chiar vă zoresc să citiți Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children.

Ce mi s-a părut fascinant, după ce am citit cartea și m-am „documentat” un pic, e că pozele cu acei copii… neobișnuiți există, nu au fost create special pentru roman. Ba mai mult, Ransom Riggs a scris cartea pornind de la acele poze! Instantaneu ciudații respectivi mi-au devenit mai dragi 🙂

Jacob, rich suburban kid, crește ascultând poveștile fantastice ale bunicului său: cum, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, acesta a fost trimis de către părinți în Marea Britanie, unde a ajuns în această casă condusă de doamna Peregrine. Doar că nu era o casă pentru copii obișnuiți, ci pentru copii cu anumite abilități: invizibilitate, putere fizică ieșită din comun, levitare etc. Dar bunicul lui era cel și cel mai special: era singurul care putea să vadă monștrii. Iar când bunicul moare într-un mod groaznic, Jacob, care deja are 16 ani, nu mai știe ce să creadă: chiar există acei monștri? Poveștile bunicului nu erau inventate?

Lui Jacob nu-i rămâne decât să meargă pe insula unde bunicul lui s-a simțit în siguranță pe perioada războiului, să descopere casa doamnei Peregrine și să dea de urma vreunui copil, acum devenit adult, ca să afle o dată pentru totdeauna ce e cu poveștile alea. Iar din momentul în care ajunge pe insulă, începe nebunia 🙂 Acțiunea e minunată, nu-mi venea să cred ce citeam, mă miram la fiecare pagină. Iar pentru că ăsta e primul volum, aștept cu nerăbdare, cu mare nerăbdare, să văd ce o să se întâmple în continuare, dacă o să fie așa cum cred eu sau de mii de ori mai fain. Nu vreau să scriu mai multe, cărțile de genul ăsta trebuie citite pe nerăsuflate, nu povestite.

I used to dream about escaping my ordinary life, but my life was never ordinary. I had simply failed to notice how extraordinary it was. Likewise, I never imagined that home might be something I would miss. Yet as we stood loading our boats in the breaking dawn, on a brand new precipice of Before and After, I thought of everything I was about to leave behind – my parents, my town, my once-best-and-only friend – and I realized that leaving wouldn’t be like I had imagined, like casting off a weight. Their memory was something tangible and heavy, and I would carry it with me.
And yet my old life was as impossible to return to as the children’s bombed house. The doors have been blown off our cages.

Dacă Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children m-a făcut să mă simt din nou ca la 16-17 ani și dacă m-am îndrăgostit iremediabil de ea, am fost foarte, foarte dezamăgită de unele recenzii de pe goodreads și alte site-uri. Am impresia că mulți nu mai știu cum să se bucure de o carte. Înțeleg să vrei să faci critică literară pentru un curs sau ca să îți demonstrezi că, mamă, cum știi tu să despici firul în patru, dar cât de mult să-i fi dezamăgit pe unii o amărâtă de poveste fantastică, încât să se apuce să o desființeze cu ură? Bleah!

La final trebuie să vă recomand și Heroes (asta dacă nu sunt ultima persoană din lume care să-l fi văzut abia acum) – este unul dintre cele mai interesante și addictive seriale pe care le-am urmărit. Ce să fac, mă dau în vânt după povești cu un picior în realitate și unul în fantastic 🙂

Ps. Cartea o să fie ecranizată de Tim Burton! De-abia aștept!

The Help

Berkley Publishing Group, 2011

Jackson, Mississippi, 1962. Skeeter are 23 de ani și tocmai a terminat facultatea. Se întoarce acasă până își va găsi o slujbă. Visează să devină ziaristă sau scriitoare sau ambele. Are părul creț și neîmblânzit, e mult mai înaltă decât majoritatea prietenelor ei, iar mama ei ar da orice să o vadă măritată.

Orice familie respectabilă din Jackson are o menajeră de culoare, care spală, calcă, gătește, are grijă de copii etc. O femeie bună la toate. O femeie care nu are voie să stea cu angajații la aceeași masă, să folosească aceleași tacâmuri, să folosească aceeași toaletă și câte și mai câte. O femeie pe care o plătesc prost, pe care o tratează de sus, de parcă ea nu ar avea sentimente, care trebuie să răspundă mereu cu „yes, ma’am” sau „no, ma’am” și care ar trebui să se considere norocoasă că are unde să lucreze. O femeie pe care o consideră murdară, despre care cred că e purtătoare de boli nemaiauzite, o femeie pe care, în majoritatea cazurilor, o tolerează. Dar care „face parte din familie”.

Două dintre aceste menajere sunt Aibileen și Minnie. Prima este tăcută și serioasă. Se înțelege foarte bine cu copiii și se pricepe să le ridice moralul și să-i încurajeze atunci când mamele lor albe nu-i bagă în seamă sau îi ceartă din te miri ce. Minnie e o bucătăreasă desăvârșită, e fâșneață și cu gura mare – nu se poate abține să nu comenteze înapoi, să nu fie „obraznică”.

Pentru Skeeter nu e deloc ușor să stea acasă cu ai ei, să vadă prăpastia care există între prietenele ei și menajerele lor. Așa că se hotărăște să facă ceva: vrea să intervieveze menajerele și să scrie o carte cu mărturiile lor – ce înseamnă să fii afro-american și să lucrezi pentru familii de albi, cum sunt tratate, care este cel mai frumos lucru pe care un alb l-a făcut pentru ele, dar și cea mai urâtă situație prin care au trecut etc. Evident, nimeni nu vrea să o ajute la început. E mult prea riscant să vorbești cu un alb în afara serviciului, darămite să te plângi de cum ești tratat! Chiar dacă pe față nimeni nu era rasist, existau niște legi nescrise foarte clare, care prevedeau până la cele mai mici detalii cum se desfășurau relațiile dintre albi și afro-americani. Nimeni nu vorbea despre ele, nimeni nu le punea la îndoială, însă puteai să o sfârșești foarte rău dacă le încălcai.

Am citit câteva recenzii la carte și la film și am fost contrariată să aflu că unii au luat cartea drept un roman rasist, de parcă dacă s-au întâmplat așa multe lucruri rele în acea perioadă, sigur nu s-a întâmplat nici unul bun. De parcă o relație mai apropiată dintre o albă și o negresă nu ar fi fost posibilă. De parcă autoarea a spus că a scris un studiu sociologic, nu un roman. E drept că nu prezintă atrocitățile comise de KKK, nu descrie scene violente în care afro-americani să fie schingiuiți de către albi. Dar tocmai în asta constă ideea cărții: să prezinte mizeriile mici, de zi cu zi, pe care multe servitoare erau nevoite să le suporte. Umilințele la care sunt supuse din cauza acelor legi imbecile. Albii se ascund în spatele paravanului separate but equal, de unde totul e roz și bine. Chiar nu-și dădeau seama cât de bătuți în cap erau! Adică, n-aveau nici o problemă ca o negresă să le crească copiii, să îi atingă, să le dea să mănânce, să fie ca o mamă pentru ei, dar Doamne ferește să intre cu ei pe aceeași ușă la cinematograf, să stea pe aceleași scaune în autobuz, să fie tratați de aceiași doctori și alte asemenea imbecilități segregaționiste.

Chiar dacă pe alocuri am zâmbit sau am râs, per total mi s-a părut o carte destul de serioasă, de gravă. Problema segregării e privită dintr-o altă perspectivă, aceea a lucrurilor mărunte, de zi cu zi. Și chiar dacă la final rămâi cumva nedumerit și vrei să știi ce să întâmplă mai departe, dacă menajerele o să pățească ceva pentru cutezanța lor sau dacă reușesc cât de cât să îmbunătățească relația angajat – menajeră, îți este cât se poate de clar că discriminarea rasială a fost (și sunt sigură că încă este) o chestie aberantă, inumană.

Dacă vă pasionează subiectul (relațiile complicate dintre albi și afro-americani), musai să citiți și Fried Green Tomatoes at the Whistle Stop Cafe – o carte absolut minunată, la care încă mă gândesc cu mult drag.

Trei cărți și o inițiativă lăudabilă

Într-o lume ideală aș avea destul timp ca să citesc o carte la două-trei zile și să scriu despre ea. În lumea în care trăiesc, mă trezesc la 7, merg la serviciu până la 17, iar luni, miercuri și vineri mai petrec două ore (fără a mai contabiliza și drumul) cățărându-mă pe pereți – la propriu. Sunt foarte încântată de această nouă pasiune și mă bucur că măcar acum, în ceasul al treișpelea, m-am apucat de un sport. În schimb, citesc mai puțin, mai dezorganizat, mai pe fugă. Poate o să găsesc la un moment dat echilibrul între serviciu – cățărat – citit – timp pentru mine, dar până atunci o să o țin dintr-un heirupism într-altul.

Lăsând văitatul la o parte, în ultima lună am citit trei cărticele pe care vreau să le consemnez pe blog. Să încep deci cu începutul.

Penguin, 2002

Aventurile lui Adrian continuă. Dacă la 13 3/4 ani viața i se părea grea, problemele lui erau cele mai importante și grave, la 15 ani totul e și mai complicat, mai ales când află că mama lui e însărcinată, iar fosta amantă a tatălui său tocmai a născut. În plus, Pandora, iubita lui, nu prea știe ce vrea – ba se despart, ba se împacă. Un lucru e cert însă: nu vrea să pună capăt suferințelor lui Adrian și să facă sex :))

Adrian e la fel de adorabil ca înainte. Îmi place tare mult de puștiul ăsta cu crize existențiale și cu suflet mare. Nu pot să nu râd de aerele lui de intelectual, dar și de naivitatea lui. De-abia aștept să mai crească un pic nepotul meu și să-i fac cunoștință cu Adrian. Sunt convinsă că o să se înțeleagă de minunte, mai ales că D. vrea să devină om de știință 😀

It’s all a big waste of time, though, because intellectuals like me don’t need qualifications to get jobs or worldly success: it just comes automatically to us. It is because of our rarity value. The only problem is getting influential people to recognize that you are an intellectual. So far nobody has recognized it in me, yet I have been using long words like ‘multi-structured’ in my daily intercourse for ages.

Art, colecția Prima dată, 2011

Asta e prima mea carte din colecția Prima dată 😀 Sincer, mă așteptam la o antologie mai drăguță, mai practică (să stau cu creionul și cu caietul în mână și să notez titluri pe care le-am ratat și pe care mi-ar plăcea să le citesc chiar și acum), dar mulți dintre autorii textelor mi-au dat impresia că nu au luat în serios tema propusă. Pot să număr pe degetele de la o mână textele care mi-au plăcut, care mi s-au părut că au ce căuta aici. Sau poate că nu sunt eu așa de hip și open-minded ca să accept că într-o antologie despre „prima mea carte” poți să bați câmpii cât vrei și să atingi subiectul doar tangențial.

Din punctul ăsta de vedere, vă recomand mai degrabă Care-i faza cu cititul?, o carte frumoasă, frumoasă, cu texte drăguțe și cu multe recomandări bune.

 

Back Bay Books, 2011

Nici cartea asta nu m-a încântat. Sunt povestiri de câteva pagini, sau oare să le zic fabule?, în care toate animalele o sfârșesc rău. David Sedaris este necruțător cu personajele sale. Știu că fabulele au scopul de a îndrepta un anumit comportament, o anumită pornire, dar eu cred că lui Sedaris nu-i place natura umană. Da, există lăudăroși, egocentrici, aiuriți, fraieri, răutăcioși, jigodii, dar vorba aia, să arunce el primul piatră dacă e fără de păcat… Nu mi-au plăcut niciodată cei care arată cu degetul și se cred mai buni decât ceilalți – mi se pare o atitudine de rahat. Și tocmai asta mi se pare că face Sedaris în povestirile lui: îi judecă pe ceilalți, îi taxează, îi face de râs, iar apoi îi pedepsește. Bleah!

 

Trecând la ultimul punct de pe lista de azi, dacă nu ați aflat deja, cei de la Editura All au o campanie foarte faină: vALLuntar. Pe scurt: voi citiți cărțile lor, le recenzați, iar cei de la editură le transformă în ore de voluntariat. Fain, nu? Puteți să citiți mai multe la ei pe blog. Eu zic să vă înscrieți și să le dați cât mai mult de muncă!