Cercul nebunilor

Editura Humanitas, colecția Raftul Denisei, 2009, traducere de Antoaneta Ralian

Doamne, cum m-am mai lăsat păcălită de textul de pe coperta a IV-a, zici că a fost prima dată când eram pusă față în față cu un astfel de text. Bine, și faima traducătoarei (dacă tot e să citesc ceva tradus din engleză, atunci măcar să știu că e tradus bine) a jucat un rol important în această alegere proastă pe care am făcut-o. Cert este că am citit 421 de pagini din care mi-au plăcut vreo 10.

De ce? Pentru că restul erau plictisitoare!!! Nu se întâmplă mare lucru în carte, iar când se întâmplă, trebuie să te lupți cu zeci și zeci de paragrafe cu descrieri (autorul nu cred că a lăsat vreun fir de iarbă nedescris), încât îți piere tot cheful. Recunosc, din ultimele 80 de pagini am citit strict dialogul, pur și simplu nu am mai rezistat.

Mă lăudam zilele trecute că am învățat să spun nu cărților care nu-mi plac. Dacă încep să citesc o carte și după 50-60 de pagini văd că nu merge, o pun înapoi în bibliotecă și iau alta – no hard feelings. O, dar parșivitatea acestei cărți a întrecut orice măsură! La început îți prezintă o situație cu potențial – Rook Ashover, moștenitorul moșiei Ashover, este împărțit între trei femei: Netta, tipa pe care a cules-o dintr-un bar și a adus-o la moșie, dar cu care nu are de gând să se însoare; Nell, soția pastorului; și Lady Ann, verișoara lui. Lui, ca bărbat, situația îi convine – chiar dacă are mustrări de conștiință, asta nu-l împiedica să treacă de la una la alta. În schimb, mai grav e când își bagă femeile coada și maică-sa și Lady Ann se hotărăsc să-l aducă pe „drumul cel bun” – ceasul ticăie, iar dacă Rook nu face repede un copil, nu o să fie cine să ducă mai departe numele de Ashover și vai, ce tragedie ar fi!

Așa că am citit sperând ca acțiunea să ducă undeva, să găsesc ceva interesant în carte. Totul parcă se întâmpla cu încetinitorul, scenele care ar fi trebuit să fie captivante mă lăsau rece, pur și simplu nu ne-am înțeles (eu și povestea). Dar cum era prea târziu ca să dau înapoi, am citit-o până la capăt. Nu, nici finalul nu mi-a plăcut.

Pe coperta IV scrie că romanul „se înscrie […] în linia marilor romane La răscruce de vânturi și Amantul doamnei Chatterley”. E drept că nu am citit a doua carte, dar pe La răscruce de vânturi am dat-o gata dintr-o suflare și chiar și acum, la vreo 5 ani după ce am citit-o, îmi aduc aminte de Heathcliff și de răzbunarea sa. Uite un personaj pe care nu o să-l uit curând. În schimb deja mi se șterg din minte întâmplările din cartea asta.

Au fost totuși și lucruri bune: coperta și traducerea. Atât.

Advertisements

The King’s Speech

Quercus, 2010

Când E. mi-a spus că a comandat cartea asta pentru mine nu mi s-a părut nimic ciudat. Văzusem filmul cu vreo trei zile înainte și cartea mi se părea continuarea firească a acestuia. Voiam să aflu mai multe despre Logue și despre relația lui cu familia regală britanică (nu mă puteam baza doar pe informațiile din film).

Cred că dacă aș fi făcut facultatea de istorie, aș fi fost cea mai emotivă studentă ever! Aș fi lăcrimat de fiecare dată când ni s-ar fi descris un război, aș fi suspinat de fiecare care dată când ni s-ar fi prezentat istoria mai degrabă nefericită a țării noastre și aș fi consumat pachete întregi de șervețele învățând despre cele două războaie mondiale.

Nu mi-a fost ușor să citesc cartea asta, nu pentru că nu e bine scrisă sau pentru că nu mi-a plăcut, ci pentru că mi s-a părut foarte emoționantă. Mark Logue, nepotul lui Lionel, s-a hotărât să afle cât mai multe despre bunicul lui, așa că i-a citit jurnalele, scrisorile, însemnările, a citit și biografii ale familiei regale și presa vremii, a pus totul cap la cap și a scris cartea de față.

Și normal că e emoționantă din moment ce spune povestea unei prietenii care a durat mai mulți zeci de ani, până la moartea regelui George VII, în 1952. Relația dintre cei doi nu a fost una strict profesională, de logoped-pacient, ci una bazată în principal pe recunoștință (a regelui) și pe onoarea de a putea fi de folos unui om așa de important.

Citind cartea am simțit că intru pe furiș în culisele monarhiei britanice: sunt câteva detalii personale legate de familia regală pe care Logue le-a notat în jurnalele sale și pe care mi-a făcut mare plăcere să le descopăr (cadourile de Crăciun pe care le primea de la rege și regină, scrisorile regelui către el, întâlnirea neașteptată cu regina mamă etc).

A fost o carte frumoasă de la prima până la ultima pagină și dacă ar fi să-i reproșez ceva, acela ar fi faptul că aș fi vrut să aibă mai multe poze 🙂

Operele alese ale lui T.S. Spivet

Editura Vellant, colecția Cărți însemnate, 2011, traducere de Bogdan Perdivară

T.S. Spivet este un puști de 12 ani pasionat de cartografiere. Face hărți cu tot ce se poate pune pe o hartă, întocmește grafice și încearcă să-și răspundă singur întrebărilor existențiale punându-le pe hârtie și sperând ca astfel să dezlege misterul. Locuiește la o fermă cu mama lui (entomolog în căutarea unei specii de cărăbuș), cu tatăl său (cowboy adevărat) și cu sora lui (o adolescentă normală – dacă există așa ceva).

Hărțile pe care T.S. le face sunt atât de bune, încât Muzeul Smithsonian decide să-i acorde un important premiul, fără să știe exact câți ani are domnul Spivet. Iar T.S. trage aer adânc în piept și se urcă într-un marfar, hotărât să ajungă de unul singur în Washington, D.C. și să-și ridice premiul.

Toate au fost bune și frumoase până a ajuns la destinație: mi-a plăcut cum descria viața de la fermă, m-am mirat de cât de diferiți erau părinții lui, am fost alături de el în toate peripețiile de-a lungul Americii, dar magia s-a sfârșit odată ce a ajuns în Washington, D.C. Nu știu ce s-a întâmplat exact, dar povestea mi s-a părut trasă de păr și nu am mai putut să o urmăresc cu sufletul la gură 😦

Dar măcar m-am bucurat pe tot parcursul cărții de schițele lui T.S., care apar pe aproape fiecare pagină. Din punct de vedere grafic, cartea mi se pare foarte bine gândită și realizată, jos pălăria! Păcat însă că autorul nu a reușit să țină ritmul poveștii până la final. Mare păcat!

 

 

 

Dimineață pierdută

Editura Polirom, colecția fiction Ltd, ediția a IV-a, 2003

Nu știam ce mă așteaptă când am început să citesc Dimineață pierdută, dar auzisem așa multe lucruri de bine despre roman încât știam sigur că nu urma să-mi pierd timpul cu el.

Așa că dis-de-dimineață am pornit la drum cu Vica, m-am urcat cu greu în tramvai, la clasa a II-a, am ajuns în Berceni unde locuiesc noră-sa și nepotul, dar cum l-am găsit doar pe el acasă ne-am strâns țoașca și, bombănind, sau mai degrabă înjurând, am plecat spre Ivona, că oricum era aproape luna și trebuia să ne dea banii pe care ni i-a promis lună de lună când a murit maică-sa, madam Ioaniu. Ce să-i faci, e greu, 600 de lei, două persoane, chirie, lemne, mâncare. Ivona era acasă, dar nu a vrut să deschidă din prima și nici nu a fost prea încântată să ne vadă, dar până la urmă n-a avut ce face, ne-a poftit în casă, ne-a servit cu cafea și am stat cu ea așteptând să apară pramatia de bărbatu-său, care precis era pe la vreo matracucă, după cum avea obiceiul. Și uită-te la Ivona cum stă și-l așteaptă și crede tot ce-i spune el. Așa ne-am petrecut dimineața.

Vocile din carte se îmbină minunat: Vica bombăne tot timpul și știe mult mai multe decât lasă să se vadă. A dus-o binișor înainte de venirea comuniștilor – deschisese un magazin (sau un bar? Nu mai știu exact, au trecut câteva zile bune de când am citit cartea) în cartier și toată lumea cumpăra de la ea, o știa și o respecta. Ivona face parte din vechea aristocrație, cea pe care comuniștii au urât-o atâta. Familia ei a avut noroc să nu fie dată afară din casă, dar au fost nevoiți să se refugieze la mansardă și să aibă ani de-a rândul chiriași. Și uite așa, mai cu înjurături (Vica), mai cu expresii în franceză pe care m-am chinuit să le înțeleg 🙂 (Ivona) am redescoperit o lume de demult, dinainte de ’45, când doamnele aveau ore de vizită, ceaiul se servea la ora 5 fix, se mergea în vilegiatură, politica era un subiect la ordinea zilei și nimeni nu bănuia ce se va întâmpla cu țara după venirea rușilor.

– Pentru că la noi, dragii mei, oamenii arată dintru început obosiți, dintru început resemnați, de parcă au mai trăit încă atâtea alte vieți grele și dezamăgitoare, așa că au renunțat de mult să se mai împotrivească răului atotputernic. Iar dezordinea, provizoratul, primitivismul se înmulțesc spontan… Ca microbii în praf… Există parcă în aer un ferment al dezordinii…
– O enzimă, râde musafirul.
– O enzimă, dacă vrei, concede Profesorul. Un microb atotputernic al corupției, al haosului, al lucrului făcut de mântuială. Relele de care se plângea și tatăl meu și de care nici noi nu încetăm a ne plânge…

A fost o carte frumos de deprimantă: am asistat din nou, pentru a nu știu câta oară, la moartea unei generații, a unei lumi, și instaurarea unui regim de-a dreptul imbecil. M-am bucurat de fiecare personaj, iar asta mi-a mai temperat dezgustul pentru acel regim. Nu, nu cred că avem destule povești/cărți despre comunism. Cel puțin eu nu simt că mi-a ajuns.